Mitul rebelului

Încă din zorii istoriei avem cronici și povești mitologice legate de personaje răzvrătite, începând cu Prometeu și continuând cu figuri istorice ale Antichităţii, ca Spartacus, un rebel social. Și filosofia propune rebelii ei, Socrate, dar mai ales Școala cinică, unde îi avem pe Aristip și Diogene. În pofida acestor exemple, care pot fi continuate cu multe altele de-a lungul epocilor, trubadurii Evului Mediu, François Villon, nu putem vorbi până în secolul al XIX-lea și mai ales XX, de o cultură a rebeliunii. În principal, ea revine Revoluţiei Franceze, miza fiind ruptura de vechiul regim tradiţional. Secolele al XIX-lea și XX abundă în general în revoluţii: în artă, politică, economie, industrie, știință. Rebeliunea politico-culturală îşi are originile și aici, culminând cu explozia din secolul XX, când, după Al Doilea Război Mondial, stângismul revoluţionar cultural ia proporții colosale în Occident.
În spatele tuturor fenomenelor de amploare la nivelul culturii și mentalităţilor stă un sistem. Vrând, nevrând ajungem la sistemul obscur, ascuns, acel deep state de care se vorbește cu patimă astăzi în America lui Trump și care a funcționat cu succes și în alte perioade.

În viziunea lui Ioan Petru Culianu, atributele magicianului manipulator al lui Giordano Bruno se regăsesc în esenţa statului occidental modern, care are un profund caracter manipulatoriu. Conform discipolului lui Mircea Eliade, statul e cel care creează și contracultura. O organizează tocmai pentru ca sistemul să nu fie periclitat. Toţi rebelii politici, culturali erau oamenii unui sistem de putere, instrumente de propagandă în mâinile acestuia. Deși e reală și verificată în timp metoda aceasta a manipulării diversioniste a sistemului, prin crearea de mişcări antisistem, dirijate și controlate, și aplicabilă în multe forme și particularităţi, în acest caz, al genezei contraculturii, teza lui Culianu e discutabilă. Mai precis, dilema ar fi, dacă statul occidental chiar dorea să creeze doar niște supape sau era de fapt ,,mână nevăzută” a capitalismului consumist care o întâlnea pe cea a stângismului multicultural, mondialist.

Având în vedere că acum știm ce rol puternic au avut bancherii de pe Wall Street în finanţarea Revoluţiei Bolșevice și văzând în timp ce bine a conlucrat și conlucrează marxismul cultural cu expansiunea capitalismului consumist, e mai mult decât plauzibilă teza unei complicităţi. Există și astăzi această simbioză între marii nababi capitaliști și multiculturalism, exemplul cel mai la îndemână fiind controversatul George Soros, adept al teoriei societăţii deschise a lui Karl Pooper și capitalist speculant de nivel mondial.
Aceasta conivență s-a manifestat violent în anii ʼ60-ʼ70, prin susţinerea unei contraculturi care trebuia să rupă orice legătură cu tradiţia. Timpul a demonstrat că acea susţinere nu venea de la statul conservator, ci de la elitele financiare globale care reuşiseră deja să se infiltreze în sistem. Lupta cu sistemul capitalist era în Vest, de fapt, un război cu mentalitatea burgheză impregnată de valorile creștine ale familiei, având în vedere că neomarxismul cultural a făcut și face casă bună cu forța capitalismului consumisto-globalist. Stânga culturală din Occident a creat propaganda ideală pentru expansiunea capitalistă. Capitalismul globalist și ideile troţkiste ale revoluţiei mondiale și-au mai dat mâna și în doborârea regimului ţarist, astfel că nu era un fenomen nou. Degeaba s-a invocat de către unii filozofi și sociologi ,,teoria cooptării”, care incrimina sistemul ca fiind atât de parșiv, încât permite subversiunea revoluţionară, tocmai pentru a o slăbi, controla și coopta. Inclusiv Jean Paul Sartre considera că sistemul capitalist lasă deliberat spaţiu de manifestare revoltei, ca o supapă, ca ,,sângele să se prefacă în limfă”, slăbind astfel forța revoluţionară.

Aceste ipoteze au fost infirmate, dovedindu-se false. În spatele revoluţiei contraculturale a stat de la bun început capitalismul consumist globalist, care avea nevoie în expansionismul său de o societate cât mai nonconformistă, libertină și implicit cât mai deschisă. Marxismul cultural a fost prielnic capitalismului, iar asta n-a fost o întâmplare.
Pentru a pătrunde mai bine esenţa culturii occidentale e bine de înţeles că una dintre specificităţile majore ale Occidentului e aceea că aproape tot ce atinge acesta se transformă alchimic în politică: sexualitate, muzică, sport, vestimentaţie.
Acest fapt nu avea cum să nu se reflecte și în producţia culturală la modă care e mai tot timpul o operă de propagandă, chiar dacă are valoare artistică, ba chiar atunci e eficientă în cel mai înalt grad, când atinge sublimul artistic. Personajul promovat în muzică, filme și literatură în anii ʼ60-ʼ70 era rebelul sub variate forme. De la Mafiotul din ,«Nașul», romanticul sărac și crud, dar totuși prezentat ca fiind mult mai uman decât un preot sau un funcționar bancar, la hoţul antiburghez din «Le Voleur», al lui Louis Malle, care e îndreptăţit să facă jafuri în numele unei idei de dreptate socială. Tot așa, eroii de western spaghetti, gen care avea să cunoască înflorirea în anii ʼ60, sunt inși amorali, antisistem, nu mai sunt șerifii comunitari care fac dreptate, ci doar niște lupi singuratici care ucid pentru bani și pentru plăcerea de-a trăi în fărădelegea lor. Și în muzică, trupe ca Beatles, Rolling Stones protestează împotriva religiei și a capitalismului burghez.

Însă această cultură a rebeliunii care detesta consumul a dus în final la creșterea consumului. Până și modelele culturale promovate la început ca fiind anticonsum au sfârşit generând consum, celebra broscuţă Volkswagen a hipioţilor care a ajuns să facă un comerț de masă sau șepcile și tricourile cu Che Guevara, răspândite în lumea întreagă.
Însă acest rebel, chiar dacă era unul consumist, era încă la un nivel incipient, ceea ce pe termen lung nu era în beneficiul pieţei. Această masă de hipioţi, anarhiști drogaţi și subversivi ar fi riscat să devină cu timpul inutilă societăţii de consum și de producție a consumului. Prin urmare, efectul propagandei trebuia menţinut până și-a atins scopul, acela de a faulta vechile mentalităţi și de-a crea un om individualist, hedonist, ateu materialist. E interesant de urmărit evoluţia acestui fenomen, pentru că la început lupta împotriva familiei burgheze se ducea prin promovarea boemiei, a lenei, a parazitismului rebel, lipsit de griji şi responsabilităţi, de aici și cultul tinerilor pe care l-a născut rebeliunea contraculturii.
Însă, cum capitalismul ar fi avut de suferit serios pe termen lung, acum lupta împotriva familiei se duce pe sens invers, workaholism, stres, target-uri și consumism egoist, hedonisto-opulent. S-a trecut de la hedonismul boem, şleampăt, minimalist, la cel opulent. Un regres cultural din acest punct de vedere. Astfel că, odată încheiată misiunea de distrugere a revoluţiei contraculturale, se putea instaura noua societate în care showbiz-ul libidinos, fotbaliștii, jucătorii de tenis, piloţii de Formula 1, actorii sex simbol au distrat și relaxat o populaţie care trebuia să-şi primească răsplata de agrement după chinul workaholic corporatist de peste zi.
Capitalismul, spre deosebire de comunism care e mai aproape de un canon ideologic, având ca deviză și unic scop profitul, acceptă și chiar încurajează uneori să fie blamat contracost de către diverse mişcări contraculturale protestatare, știind că tot el va fi supremul beneficiar.

Figurile antice ale rebeliunii erau autentice, însă un Diogene, astăzi, ar muri într-un anonimat jalnic de homeless, înghiţindu-şi în sec propriile idei, asta dacă n-ar deveni punker, rocker, rapper și s-ar vinde mediatic urlând cu cinism refrene împotriva arghirofiliei, tocmai pentru a-și satisface, la nivel de box office, lăcomia ascunsă. Societatea de consum are nevoie doar de nonconformiști histrioni, rebeli cabotini de showbiz lipsiţi de autonomie, opusul celor din Atena antică, care mergeau până la capăt în asumarea existenţială a ideilor lor.
La antipod cu gânditorii pe cont propriu ai Antichităţii, cultura rebeliunii din modernitate n-a fost altceva decât o armă menită a lovi în fundamentele tradiţiei identitare și a face loc apelor umflate ale consumismului în revărsarea lor globală. Această uniune amoroasă între capitalismul consumist și marxismul cultural e adevărata religie a secolului XXI, cu baze bine consolidate în secolul trecut.

Autor: Ciprian Blidaru

Citește și:
Repetitorii
Televizorul si minteaSistemul face din politicieni oameni politici… adevărați 
numai dintre cei care realizează devreme, la timp și bine, 
că pentru public nu trebuie să facă diferență între „adevă-
rul adevărat” biblic și „iluzia adevărului” psihologică. 
Nu ar putea pleca spre căutarea adevărului asupra reparării 
unor stări de lucruri împreună cu publicul său rostind 
adevărul adevărat al dificultăților și probabilităților, când iluzia adevă-
rului rezolvării tuturor problemelor dintr-odată este pe cât de ușor de 
produs, pe atât de așteptată de audiență. E bine să repeți ceea ce oamenii 
vor să audă și e curată prostie să vii cu explicații noi și, Doamne ferește!, 
metode inventive pentru probleme vechi (Citește mai departe...)
Loading...
loading...

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.