Războinicii „baby-boomer”

Înfruntarea armată dintre NATO şi Iugoslavia a tulburat profund minţile şi sufletele românilor. Dacă priveşti de pe malurile Dâmboviţei nu trebuie să-ţi baţi mult capul să înţelegi de ce sârbii înfruntă eroic bombardamentele NATO. La originea comportamentului sârbesc stă o viziune despre lume binecunoscută mentalităţii româneşti. Situaţia devine mult mai complicată când românii se uită în tabăra occidentală. La întrebarea „ce-i mâna pe ei în luptă? ce-au voit acel Apus?”, românii, oricât ar căuta, nu găsesc un răspuns adecvat. Secretarul general al NATO, Javier Solana, afirmă că intervenţia NATO împotriva Serbiei „nu este o luptă pentru teritorii sau materii prime sau rute strategice… Aici sunt în joc doar valori”. Dacă aceste valori ar fi fost pe deplin înţelese, războiul purtat de NATO împotriva Iugoslaviei n-ar fi stârnit poate atâta confuzie şi patimă printre locuitorii plaiurilor mioritice.
Droaia de analişti politici, români şi străini, încercând să facă ordine, au acţionat ca nişte proiectoare ale căror jeturi de lumină se încrucişează bezmetic. În loc să-ţi arate drumul, te orbesc pur şi simplu.

∗ Eseul a fost scris în timpul războiului din Iugoslavia

Ceea ce din România se vede ca o imagine înceţoşată, apare cu destulă claritate în tabăra occidentală. Nu am nicio îndoială că Javier Solana are dreptate. Intervenţia NATO s-a făcut pentru impunerea şi legitimarea unor noi valori şi principii. Este o intervenţie armată pentru impunerea unei NOI CULTURI. Aici intervine marele paradox! Noua cultură intră în contradicţie, nu atât cu ortodoxismul (câtă confuzie produce în România teza lui Huntington!) şi panslavismul, ci, în primul rând, cu principiile „vechiului” Occident, acel Occident care a înflăcărat minţile est-europenilor de la crearea statelor lor naţionale şi până în ziua de astăzi. NATO nu se confruntă cu o Serbie medievală sau comunistă. Războiul este purtat împotriva unei Serbii moderne, împotriva unei întruchipări, este adevărat, naţionalistă, a statului naţional.
Statul naţional nu este creaţia ortodoxiei, el este un model occidental, istoric determinat, de organizare socială, un model care a funcţionat timp de secole în Occident şi a fost adaptat în timp la tradiţiile culturale şi politice ale Estului European. Lovind în Serbia, Occidentul loveşte în vechea sa imagine din oglindă: „Imaginea asta nu mă mai reprezintă, am s-o distrug!”.

Izolarea lumii comuniste de cea occidentală, tendinţa est-europeană de a continua să gândească în termenii vechii alternative comunism/democraţie occidentală, individualism /colectivism chiar şi după prăbuşirea imperiului sovietic, a făcut ca românul, bulgarul, sârbul sau rusul să nu participe la un fenomen cultural şi politic de o importanţă covârşitoare. Este vorba de naşterea şi dezvoltarea culturii şi ideologiei victimizării. Această cultură deţine în prezent o poziţie dominantă în spaţiul euro-atlantic. Mai mult, prin intervenţia NATO, ea încearcă să se impună atenţiei întregii omeniri.
Noua Ordine a Victimizării (Nouvel Ordre Victimal, în franceză, New Order of Victimhood, în engleză) şi-ar dori să fie braţul cultural şi ideologic al economiei de piaţă globalizată. Prin intervenţia armată a Occidentului în Iugoslavia nu s-a urmărit un obiectiv economic. Fenomen mondial, fără alternativă, economia de piaţă nu mai este contestată. Prin bombardarea Serbiei s-a căutat impunerea şi legitimarea componentei ideologic-culturală (cultura victimizării) a Noii Ordini Mondiale (NOM). Până la momentul Kosovo, opinia publică mondială a privit NOM-ul ca pe un fenomen economic legat de globalizarea pieţelor de desfacere şi de capital. Prea puţini şi-au dat seama că globalizarea economică trebuie să fie însoţită de o nouă ordine simbolică, o nouă ideologie şi un nou tip de sensibilitate umană. Războiul din Serbia este instrumentul prin care cultura victimizării încearcă să-şi pună amprenta pe imaginarul colectiv.

Înainte de a mă concentra asupra Noii Ordini a Victimizării, aş încerca să trec în revistă câteva din componentele „vechii” ordini. Prin vechea ordine se înţelege civilizaţia modernă euro-americană, o combinaţie dintre individualismul raţionalist al Luminilor şi cel nietzschean („metaficţiunea” juridică a drepturilor individuale ale omului îmbinată cu fabula „voluntaristă” a aristocratismului afirmării de sine) la care se adaugă componenta „eroică” a virtuţii şi sacrificiului, moştenită de la societăţile pre-moderne (Grecia Antică, Evul Mediu, Renaştere). În ciuda relaţiei lor antagoniste, atât comunismul, cât şi capitalismul „clasic” sunt părţi componente ale unei societăţi de tip eroic-tradiţional.
Sistemul de valori al „vechii” societăţi se organizează în jurul unui centru: figura Tatălui, ca înlocuitor al divinităţii pe pământ. „Tatăl” poate exista în chip de „Leader” şi „Erou” sau „Jertfă”. În jurul său se cristalizează Naţiunea, Poporul, Statul, Patria (componenta feminină a „Tatălui”) şi miturile lor fondatoare, aşa numitele „naraţiuni istorice”. Deşi se manifestă în forme secularizate, cultura eroului şi jertfei are o pronunţată componentă ascetică şi sacrală. Statul, Poporul şi Leaderul îţi cer să le fii devotat, iar la nevoie să te jertfesti pentru ei. În capitalismul tradiţional, individul liber, cel ocrotit de Statuia Libertăţii, este şi el un Dumnezeu atotputernic, un erou care nu ezită să se jertfească pentru o cauză nobilă. A fi un erou înseamnă să te desprinzi dintr-o masă de oameni, să te afirmi ca entitate particularizantă, pregătit oricând să te jertfeşti pe altarul unui ideal transcendent. Nu poţi fi erou în general, să te jertfeşti în mod abstract. Eroul este o metafizică încarnată, în sensul că sacrificiul său se manifestă în concreteţea fiinţei individuale, în numele unui principiu absolut. Jertfa eroică este absolutul ce curge în sângele unui individ sau naţiune individuală. Identitatea eroului este definită în termeni concreţi – putere fizică, curaj, inteligenţă. Sentimentele sale sunt absolute – ură, veneraţie, gelozie etc. Cultura eroică este ierarhică, fiecare individ îndeplineşte un rol social bine stabilit. Condiţia umană fiind fragilă, n-are niciun rost să eviţi moartea, trebuie doar să-i oferi cu demnitate ceea ce i se cuvine. În mod ideal, eroul îşi asumă destinul în deplină luciditate şi responsabilitate.
Începând cu secolul al XVII-lea, în Occident eroismul se dezvoltă preponderent pe baze individualiste, în sensul că eroul trebuie să-şi reafirme prin fapte calităţile sale deosebite. Liber, eroul modern „produce” mereu eroism prin acte de voinţă.

Comunismul şi fascismul au păstrat într-o formă monstruoasă, sau pur şi simplu caricaturală, paradigma eroică. După cum bine ştim, în comunism figura Tatălui, a leader-ului de partid era atotputernică. Eroul şi Jertfa sunt parte integrantă a mitologiei comuniste. Faptul că ideologia comunistă nu renunţă la componenta sa eroică face ca, în subteran, colectivismul comunist să păstreze un oarecare individualism disimulat. Chiar şi „individul liber”, din primul capitol al Capitalului (Marx), pare ar fi un Robinson Crusoe socializat. Literatura română scrisă sub anii comunismului este plină de eroi puternic individualizaţi, deşi ideologia comunistă cerea doctrinar o maximă uniformizare a tipologiilor umane. În mod paradoxal, prins fiind în vechea paradigmă eroică, comunismul era obligat să tolereze intrarea, chiar dacă pe uşa din dos, a unui individualism particularizant. Opoziţia anticomunistă a urmat aceeaşi logică a eroului şi a jertfei individuale. Dizidenţii anti-comunişti au acţionat în chip de persoane şi personalităţi dispuse să se sacrifice.

Citește și:
Noua identitate a omului occidental
Marxismul, mort în ţările din Est, a renăscut şi prosperă 
în ideologia şi politicile stângiste ale multiculturalis-
mului occidental. Ca şi marxismul, multiculturaliştii vor-
besc de drepturi şi libertăţi colective, nu individuale. 
În multiculturalism, nu poţi avea drepturi „speciale” 
decât dacă aparţii unui grup de victime în raport cu gru-
pul majoritar, în speţă, grupul bărbaţilor albi. Calităţile individuale, 
competenţa nu contează .. Niciun intelectual occidental nu se poate pronunţa 
azi împotriva dogmelor multiculturaliste fără riscul de a fi etichetat ca 
rasist şi elitist, suportând consecinţele de rigoare. În conformitate cu 
deviza comunistă: „Ori eşti cu noi, ori eşti împotriva noastră” 
(Citește mai departe...)

Prin anii ’60, tânăra generaţie occidentală („babyboomer”), care nu participase la evenimentele legate de cele două războaie mondiale, consideră că această cultură tradiţional eroică îşi trăise deja veacul. În aceşti ani, în Occident, eroii din cel de-Al Doilea Război Mondial, generalul De Gaulle, de pildă – nu mai îndeplineau decât un rol ornamental. Naţiune, Stat, Patrie devin forme fără fond. Noua generaţie „baby-boomer” respinge tot ceea ce miroase a ideal ascetic, constrângere socială şi morală.
Anii ’60 sunt pentru Occident anii prosperităţii materiale şi ai hedonismului, o perioadă în care capitalismul intră în faza consumismului de masă. Tot acum se naşte şi „societatea spectacolului”; orice obiect devine o marfă a cărei valoare de folosinţă depinde în mare parte de imaginea ei publicitară. Valorile spirituale încep şi ele să se plieze după ciclul producţie/consum, să intre într-un sistem de echivalenţe generalizate, în spatele căruia există un singur numitor comun: banul. Într-un sistem de echivalenţe generalizate (mărfurile sunt echivalente una alteia în virtutea valorii lor de schimb), totul devine relativ. Ceea ce ţine de unicitate, ierarhie valorică, sacru, eroism particularizant – într-un cuvînt tot ceea ce este heterogen – apare desuet şi „elitist”, nu-şi mai are rostul. Ca să prospere, noua societate de consum trebuia să înlăture barierele economice şi psihologice pe care i le ridica vechea cultură eroică a capitalismului de tip voluntarist şi ascetic din perioada antebelică.

I-a revenit aşa numitei generaţii „baby-boomer” a lui Clinton şi Blair rolul istoric de a deveni groparul valorilor întruchipate de „eroul” occidental. Revolta studenţilor francezi din mai 1968 şi protestele pacifiste din SUA îndreptate împotriva războiului din Vietnam semnează actul de deces al culturii eroice; ele nu ating însă baza economică a capitalismului democratic. Pe de-o parte, tinerii contestatari „baby-boomer”, stângişti până în măduva oaselor, resping alienarea culturală generată de noua societate a consumismului de masă (stângismul „baby-boomer”-ilor trebuie înţeles în primul rând în termeni psihologici, ca tip de comportament uman modern şi mai puţin în termenii unei anumite ideologii de stânga).
Să ne amintim de tinerii pletoşi ai acelor ani. „Hippies” refuză convenţiile vestimentare şi modul de viaţă „burghez”, refuză prestigiul social oferit de bani, refuză dezvoltarea tehnică şi industrială. Deşi nu înţeleg defel ce se întâmplă în Occident, tinerii români ai anilor „dezgheţului” cultural 67-70 sunt entuziasmaţi de imaginile pe care le oferă cultura hippy. Imitaţiile abundă: muzică „hard rock” şi folk, părul lung, blugi şi „raiaţi”, cizmuliţe cu franjuri sau „adidaşi”, statul în „grup” pe bordura trotuarelor spre disperarea miliţienilor suspicioşi. Dacă în ţările comuniste moda hippy era o formă de protest faţă de cenuşiul vieţii sub comunism, în Occident mişcarea hippy se manifesta ca o reîntoarcere la natură, un mod de a se opune lui homo economicus. (Autorităţile comuniste nu-i cataloghează pe studenţii pletoşi de la „Arhitectură” sau „Arte plastice” drept „contrarevoluţionari”, ci „paraziţi”!).

Pe de altă parte, protestatarii „baby-boomer” occidentali resping revoluţionarismul „eroic” de tip bolşevic. Pe mulţi dintre ei îi dezgustă profund ideea unei avangarde proletare, înarmată cu o conştiinţă istorică elitistă, care îşi propune să schimbe lumea prin luptă şi sacrificiu. Tineri „mici burghezi debusolaţi şi în căutare de un ideal” – aşa îi descria propaganda partidelor comuniste vest europene – „babyboomer”-ii sunt fascinaţi de noua societate de consum la a cărei prosperitate însă nu au acces. Studenţi bursieri în marea lor majoritate, dispunând de mijloace materiale modeste, şi „enclavizaţi” în campusurile universitare, tinerii „baby-boomer” nu participă la procesul producţie/consum. Se simt marginalizaţi, excluşi de la bogăţiile de care se bucură sub ochii lor generaţia părinţilor, „eroii” care au înfruntat războaiele mondiale şi marea criză economică din ’29. Tinerii contestatari ai anilor ’60 nu doresc să distrugă societatea capitalistă. Vor doar s-o transforme într-o utopie democratică bazată pe o generozitate fără margini. O lume a egalităţii necondiţionate şi eliberării de nedreptate şi injustiţie în cadrul, şi nu în afara societăţii de consum. Spre deosebire de cultura eroică, bazată pe ierarhie şi cultul sacrificiului de sine, tânăra cultură „babyboomer” lansează fantezii integratoare, o lume fără Celălalt (duşman, străin), deci fără rezistenţe, fără stăpâni şi sclavi, o lume doar de prieteni care să permită tuturor să se înfrupte, fără efort, din noua prosperitate. În locul vechii lumi eroice, „baby-boomer”-ii propun o societate cosmopolită, egalitaristă, bazată pe DIFERENŢE neglijabile.

„Baby-boomer”-ii îşi şlefuiesc deci identitatea culturală prin a refuza sacrificiul eroic al generaţiilor precedente, nu vor să-şi mai asume responsabilităţile Tatălui, preferă închisoarea decât să lupte în Vietnam. Deşi nu le surâde sacrificiul eroic à la papa, tinerii „baby-boomer” ar vrea totuşi să se legitimeze prin aura sacrală a Revoluţionarului. Dar cum să apari lumii în chip de revoluţionar când respingi idealurile eroice ale revoluţiilor clasice? Întrucât nu vor să mai adopte valorile sistemului bazat pe sacrificiu şi eroism, „baby-boomer”-ii se vor îndrepta către sacralitatea Victimei. Iată de ce, de la bun început, „babyboomer”-ii se vor identifica în mod fantezist cu victimele Holocaustului şi, în general, cu toate victimele şi excluşii „culturii eroilor”: femeile, minorităţile sexuale handicapaţii, bolnavii mintal, minorităţile rasiale (defavorizaţii pur economici, „proletariatul” cu alte cuvinte, nu-i interesează prea mult). Stângişti prin comportament, dar dispretuiţi de stânga revoluţionară comunistă, se pun în manieră teatrală în pielea victimelor exemplare pentru a deveni nişte eroi à rebours. Îşi trag peste trupul lor, ca pe o plapumă, sacralitatea în care se scaldă în mod firesc victimele adevărate. Paralel cu discreditarea a tot ce înseamnă „vechea” cultură eroic patriarhală, „baby-boomer”-ii devin noii martiri, victimele de neatins ale unei culturi pe care o lansează: cultura victimizării.
De la bun început, victima baby-boomer este o victimă spectaculară. Ea nu poate să existe decât în „luminile rampei”, în spaţiul public. „Sacralizarea” contestatarilor „baby-boomer” nu se face prin jertfă, ci prin imagine. Studenţii francezi din Mai 68 şi protestatarii din timpul manifestaţiilor anti-războinice de la Berkeley ştiu prea bine că sunt filmaţi, fotografiaţi, sunt conştienţi că „revoluţia” lor este privită ca un spectacol. Fără să renunţe în niciun fel la atitudinea lor anti-eroică şi antipatriarhală, protestatarii „baby-boomer” acced, de fapt, la locul sacru al eroilor prin „sacralizarea” lor ca victime în cadrul circuitului de imagini televizate. Ei se vor plasa de acum încolo pe aceeaşi pozitie dominantă în noua cultură a victimizării pe care odinioară o deţinea eroul sau leader-ul în societăţile tradiţional eroice.

Situându-se de partea Victimei spectaculare, şi împotriva Eroului, reprezentanţii generaţiei „baby-boomer” au putut să acceadă la putere într-o poziţie inedită. Cu trecerea timpului, „baby-boomer”-ii îmbătrînesc şi o lasă mai moale cu „make love not war”. Fiind o generaţie numeroasă şi dinamică, aceşti „decreţei” occidentali oferă economiei de piaţă o imensă masă de consumatori. Capitalismul, împotriva căruia se ridicaseră în tinereţe, începe să-i răsfeţe, să le gâdile preferinţele, să-i facă părtaşi la mecanismele decizionale. Încet încet, foştii contestatari din anii ’60 reuşesc să domine lumea imaginilor, spaţiul cultural şi ideologic al societăţii occidentale: lumea academică, mass-media, producţia cinematografică şi editorială, activităţile de publicitate. Poate nu este o simplă coincidenţă că majoritatea leaderilor din Mai 68 erau studenţi ai departamentelor de ştiinţe umaniste.
În anii ’90, reprezentanţi ai „baby-boomer”-ilor acced la cârmele politice ale Americii, Europei unite şi NATO. Marea majoritate a leaderilor NATO implicaţi în mecanismele decizionale legate de războiul din Balcani au avut în tinereţea lor un comportament tipic „şaizecişioptist”.
Iată câteva date biografice ale acestor lideri, pe care le-am cules din articolul «NATO Leaders Show Change of Policy», apărut pe Internet (24 aprilie 1999) sub semnătura lui Calvin Woodward, corespondentul prestigioasei agenţii de presă «Associated Press».

Citește și:
Anti-americanismul „corectitudinii politice”
În SUA, abuzând de toleranţa şi libertatea instituţiilor 
democratice, ideologiile „corectitudinii politice” au 
erodat încet dar sigur fundamentele valorice ale societăţii 
americane: libertatea cuvântului, respectul faţă de 
conştiinţa individuală, responsabilitatea şi răspunderea 
personală a fiecărui individ în faţa unor legi care se 
aplică tuturor. „Corectitudinea politică” nu numai că subminează valorile 
americane, considerate sacre, dar îşi propune ce este de neconceput în 
societatea americană: crearea unui „om nou”, acel homo oeconomicus al 
tehno-globalismului (Citește mai departe...)

În anii ’60, tânărul Bill Clinton manifestă împotriva războiului din Vietnam şi, ca mulţi alţi tineri ai generaţiei lui, reuşeşte să nu fie înrolat în armata americană. Tony Blair ajunge în parlamentul englez în 1983, tocmai în momentul în care Partidul Laburist făcea presiuni, de pe o platformă puternic de stânga, ca Marea Britanie să renunţe la armele nucleare. Robin Cook, actualul ministru de externe englez, era în anii ’80 un pacifist notoriu. Javier Solana, politician socialist, se opunea intrării Spaniei în NATO. În anii ’80, Gerhard Schroeder se pronunţă contra staţionării de rachete americane în Europa. S-a opus şi războiului din Vietnam, deşi n-a luat parte activă la manifestaţiile de protest. „N-am fost un şaizecişioptist”, mărturisea el, „Era o treabă prea teoretică pentru mine”. Cât despre premierul italian Massimo D’Alema, acesta a fost un ditamai liderul comunist. La 13 ani îi dădea flori lui Palmiro Togliatti, fondatorul Partidului Comunist Italian, care s-a opus cu vehemenţă intrării Italiei în NATO, în momentul înfiinţării organizaţiei.
Cu trecerea timpului, foştii „şaizecişioptişti” fac compromisuri doctrinare pentru a ajunge în poziţii cheie în universităţi, mass-media, instituţii politice etc. Reuşesc totuşi să-şi menţină aura contestatară chiar şi în zilele noastre. Printr-o „inginerie” ideologică şi culturală, refuză în continuare să-şi asume oficial rolul Tatălui salvator, al Leaderului. Această şiretenie le permite să tragă vârtos de sforile puterii, pretinzând însă, cu o falsă inocenţă, că locul lor este de partea victimelor. Când mielul devine lup şi creează o întreagă cultură şi ideologie pentru a-şi justifica „mieluşenia”, este foarte greu, sau chiar imposibil să fie contestat. Poţi să demaşti lupul care şi-a schimbat pielea, şi năravul ba, dar ce te faci cu mielul nărăvit la apucături de lup? Cum poţi să-ţi critici un tată care îşi declină autoritatea, cum poţi să critici o putere candidă? Cum poţi să te revolţi împotriva unui grup de prieteni, de fraţi sau surori mai mari? Cum să-ţi critici nişte „aliaţi”? „Babyboomer”-ii, ca o colectivitate umană care împărtăşeşte un Weltanschauung comun, au acţionat şi acţionează totdeauna ca un grup „prietenos”, atât în spaţiul privat (familie), cât şi în cel public. Scopul lor, pretind ei, este atât de generos! Nu-şi doresc decât să te integreze lumii lor fericite.

Este evident că România şi toate ţările foste comuniste au cunoscut o altă evoluţie istorică. Mişcările anti-comuniste din Ungaria, Cehoslovacia, Polonia şi România nu au fost mişcări cu eroi şi victime „proptite” mediatic. Oricât s-au manipulat evenimentele din decembrie ’89 în România, oricât „ne-aţi minţit cu televizorul”, tancurile au strivit trupuri, gloanţele au creat martiri. În beciurile Securităţii nu au fost comise „genociduri” abstracte. Securitatea a ucis cu bestialitate, a strivit indivizii mădular cu mădular. Greu de presupus că amintirea martirilor neamului va fi înlocuită cu ideologia şi simbolismul culturii victimizării. Cum românii nu se simt de loc „panslavişti”, nu văd de ce ar deveni „multiculturalişti” sau apărători înfocaţi ai unor victime oficial desemnate de instituţii şi ideologii vremelnice din Occident. De ce ar fi obligaţi să îmbrăţişeze mentalităţi străine experienţei lor istorice şi culturale? De ce să-şi asume ideile şi idiosincraziile „antipatriarhale” ale unei anumite generaţii din Occident?
Vreau s-o spun clar şi răspicat. Cum peştele nu poate trăi pe uscat, aşa nu pot românii trăi într-un spaţiu „panslavist”. Dar la fel de adevărat este că românii nu aparţin Europei victimizării instituţionalizate, ci Europei valorilor fundamentale. Când spun valori fundamentale, nu mă gândesc doar la valorile mult (acum) discreditatului Canon. Românii, prin multe dintre personalităţile lor, au pus o cărămidă fondatoare la modernitatea culturală a Occidentului, fără de care postmodernismul „culturii victimelor” n-ar fi putut exista.
Cultura victimizării este un fenomen al postmodernităţii occidentale aflată în faza sa de epuizare culturală. Ea nu reprezintă nici pe departe totalitatea „valorilor occidentale.” Nu cred că armatele de „victime” din universităţile americane, care denunţă cu mânie proletară tradiţia greco-latină a culturii europene, pot fi considerate parte din „valorile occidentale”. Sunt convins că gherilele albaneze au asimilat valorile occidentale în aceeaşi măsură precum talibanii din Afganistan. Ca orice om normal, deplâng soarta oamenilor nevinovaţi, căzuţi victime acestui război absurd. Cunoscând însă cât de cât retorica şi mecanismele victimizării, îndrăznesc să rămân complet impasibil în faţa „genocidului” zilnic programat pe CNN. Cum Serbia lui Miloşevici nu înseamnă valorile poporului sârb, şi cu atât mai puţin valorile „ortodoxiei”, nici Occidentul victimizării nu se poate erija în reprezentantul valorilor occidentale.

„Actele de genocid nu vor putea fi niciodată o chestiune de suveranitate naţională (internal matter)”, proclamă noua Doctrină Blair, lansată la Washington. Vorbind în numele victimei, războinicii „baby-boomer” nu rostesc un discurs umanitarist, ci unul pur politic, de legitimare a puterii lor în plan simbolic. (Puterea nu se justifică cu adevărat decât în planul absolutului.) Doctrina Blair se bazează pe emotivism, iar despre emoţii, ca şi despre gusturi, nu se discută. Cine ar putea să se încurce în argumentaţii legale sau morale, pro şi contra, când „se spune” că mii de femei sunt violate în Kosovo? Ce monstru ar putea să nu urască mecla lui Miloşevici de pe coperta revistei TIME, când litere de o şchioapă proclamă: CHIPUL RĂULUI. Odată ce leaderii Noii Ordini sunt „sacralizaţi” drept CHIPURILE BINELUI, ei sunt îndreptăţiţi să desemneze, după cum cred de cuviinţă, grupurile victimizate de pe glob şi să acţioneze în consecinţă.
Nimeni nu poate nega marele aport pe care l-au avut „baby-boomer”-ii la reînnoirea culturală şi politică a Occidentului, la impunerea postmodernismului în anii ’60, ’70 ca nouă sensibilitate şi practică artistică. Rolul jucat de „baby-boomer”-i în eliberarea fiinţei umane în domeniul comportamentelor sexuale este de o importanţă capitală. Faptul că din revoluţia lor sexuală s-a ales praf şi pulbere – actualele politici de „hărţuire sexuală” au instituţionalizat un puritanism desuet – este emblematic pentru contradicţiile ce au dominat această generaţie de la bun început. O generaţie sfâşiată între revoltă şi conformism, după cum a bătut vântul istoriei şi al propriului interes.

Capitolul «Războinicii „baby-boomer”» din cartea «Sclavii fericiți. Lumea văzută din Silicon Valley», de Ovidiu Hurduzeu – Iași: Timpul, 2005

• Sindromul vulnerabilității
• Paradigma mediocrității
• Totalitarismul orizontalei
• Gândirea pozitivă
• Multiculturalism și uniformizare
• Vremurile conformismului generalizat
• România la ora consumismului
• Anti-americanismul „corectitudinii politice”
• Noua identitate a omului occidental
Loading...
loading...

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.