Sindromul vulnerabilității

La începutul mileniului, occidentalul se simte din ce în ce mai „vulnerabil”. Panica, nesiguranţa, apatia socială, evitarea riscurilor, însoţită de măsuri drastice de securitate, au înlocuit spiritul temerar şi eroic, activismul politic, dorinţa de-a experimenta şi a depăşi limitele. Individul încrezător în sine şi în lumea din jur a lăsat locul unui ins ezitant, derutat – victimă neputincioasă sau, în cel mai bun caz, persoană „precaută”, temătoare de riscurile care-o pândesc la tot pasul. Se naşte sub ochii noştri o nouă paradigmă culturală, construită în jurul conceptului de „vulnerabilitate”.
Totul a devenit subordonat noţiunii de „safety”, siguranţă, securitate. Aproape nimeni în Occident nu te mai întreabă: te simţi liber? Acum întrebarea pe buzele tuturor este „are you safe?” (te simţi în siguranţă?). „Siguranţa” nu trebuie privită într-un sens restrâns, pur tehnic, ci în adevărul ei profund: viziune asupra lumii, Weltanschauung. Perceperea realităţii prin ochelarii „vulnerabilităţii” este un fenomen cultural, strâns legat de statutul individului în epoca hiperglobalizării şi a postmodernităţii instituţionalizate.
Capitalismul tradiţional şi paradigma culturală a individualismului competitiv au favorizat dezvoltarea „eroului”, a individului „autonom şi raţional”. „Eroul” se constituia pe el însuşi în chip de „subiect”, intervenea activ în cursul istoriei, transformând realitatea din jur. Atitudinea activ-transformatoare nu avea un caracter aleatoriu. „Animal înzestrat cu raţiune”, subiectul îşi asumă responsabilitatea propriilor sale acţiuni, ale căror consecinţe le suportă direct şi în totalitate.

Nu voi insista asupra defectelor individului „autonom şi raţional”. Le-am semnalat în Sclavii fericiţi. Ţin doar să menţionez că, în ciuda marilor sale lipsuri, individul „autonom şi raţional” a contribuit la progresul fără precedent al civilizaţiei euroatlantice. Modernitatea şi individualismul competitiv au generat etosul libertăţii individuale, responsabilităţii şi transformării sociale şi personale. Fiinţa umană se simţea capabilă să intervină şi să modifice cursul istoriei prin permanenta confruntare cu lumea. Individualismul competitiv valoriza astfel acţiunea „obiectivă” prin care „eul” ieşea din găoacea propriei subiectivităţi pentru a „testa” realitatea exterioară.
Postmodernismul a atacat vehement subiectul „eroic”, modelul de identitate umană al individualismului competitiv (asociat Modernității). Postmodernismul reţine ideea că individul aparţine în primul rând unei clase sociale, este reprezentantul unui grup. Drept consecinţă, individul, „fiinţă istorică”, nu poate acţiona în mod liber; legat de o clasă socială şi de condiţiile materiale dintr-o anumită epocă, autonomia sa este drastic limitată. O perspectivă similară „extrag” postmodernii din opera lui Freud: autonomia subiectului este o iluzie, comportamentul subiectului fiind determinat de către inconştientul său. Postmodernii uită să amintească faptul că, atât Marx, cât şi Freud, cred încă în responsabilitatea şi voinţa fiinţei umane. Cei doi gânditori sunt ferm convinşi că omenirea are capacitatea de a transgresa determinismele care-o înlănţuiesc. Printr-un act lucid de voinţă (personală, la Freud, colectivă, la Marx), omul poate să instaureze condiţiile necesare unei existenţe mai puţin alienante.

Cu riscul de a schematiza un climat intelectual extrem de complex, aş îndrăzni totuşi să afirm: într-un fel sau altul, toate curentele de idei legate de postmodernism – (post) structuralism, feminism, multiculturalism etc. – au contribuit la reducerea dimensiunilor individului. Dintr-o fiinţă autonomă şi responsabilă, omul a devenit slab şi dependent, lipsit de capacitatea de a înţelege lumea din jur şi, cu atât mai puţin, de a o schimba. Timp de patruzeci de ani, corifeii postmodernismului instituţionalizat, din universităţi, massmedia, „cultura pop(ulară)”, i-au inculcat occidentalului ideea „condiţionării” sale sociale şi psihologice. (De pildă, bărbatul alb – white male – este „homofob”, se pronunţă împotriva homosexualităţii întrucât, din fragedă pruncie, patriarhatul l-a „condiţionat”, i-a înfipt în cap ideea că homosexualitatea este o boală.) Postmodernismul reduce varietatea infinită a legăturilor interumane la „relaţii de putere”. În accepţia lui Foucault, „puterea” pătrunde în toate ungherele persoanei individuale, condiţionîndu-i corpul, acţiunile, atitudinile, întreaga sa existenţă socială. Mai mult. Ca într-o pânză de păianjen, relaţiile de putere se împletesc cu relaţiile de producţie şi cele care afectează sfera privată (familie, sexualitate). Puterea nu se manifestă doar prin acţiunea sa prohibitivă şi punitivă, ci prin multe alte forme „nebănuite”, care o fac „omniprezentă”.

În timp ce românii îndurau jugul comunist, Occidentul a trecut de la individualismul competitiv, cultivat de capitalismul tradiţional, la individualismul „precauţionist” al tehnoglobalismului. Individualismul competitiv şi cultura „eroică” şi-au dat obştescul sfârşit prin anii ’60. Pe ruinele vechii paradigme, s-a înfiripat un nou model de identitate individuală. Este vorba de subiectul solipsist, repliat asupra lui însuşi, preocupat doar de universul limitat şi limitativ al propriei persoane. Un individ „diminuat” ce se percepe în chip de victimă, supravieţuitor şi persoană vulnerabilă.

Citește și:
Paradigma mediocrității
Mase populare Democratie mediocritateSemnele unui climat favorabil dezvoltării mediocrităţii 
sunt la tot pasul în societăţile postindustriale şi 
„mimetic” postindustriale (România). Nu e vorba despre o 
conjuraţie de tip comunist: incapabilii şi neisprăviţii îi 
dau la o parte pe cei de ispravă. Este un fenomen mult mai 
complex. Mediocritatea postmodernă se dezvoltă pe fondul 
mondializării economiei de piaţă şi prăbuşirii sistemului de valori tradiţi-
onale. Devine condiţia fundamentală a „omului recent”, o „valoare” pe care o 
cultivă consecvent. A fi mediocru e o calitate necesară integrării în Sistem
(Citește mai departe...)

La sfârşitul anilor ’60 „factorul tehnologic” începe să afecteze toate cotloanele vieţii occidentale. Circulaţia persoanelor, mărfurilor, banilor, informaţiilor, imaginilor, simbolurilor, ideilor sau sentimentelor depindea din ce în ce mai mult de noile tehnologii. Dezvoltarea exponenţială a tehnologiilor moderne a generat fenomenele majore ale acelor ani: naşterea societăţii de consum şi a „culturii pop(ulare)”, dezvoltarea unei mentalităţi a confortului. Tehnologia începe să determine raportul individului faţă de natură, societate şi el însuşi. Exigenţele impuse de raţionalizarea şi standardizarea tehnologică devin însă apăsătoare. Individul se simte „încadrat” de un angrenaj artificial ce nu tolerează libertatea persoanei de a se dezvolta conform unor legi proprii. Incapabil să ia o distanţă critică faţă de societatea tehnologică, individul adoptă o atitudine pasivă şi resemnată – atitudinea victimei şi a omului vulnerabil.
Omul vulnerabil renunţă să mai acţioneze asupra lumii exterioare, „să facă istorie”, se preocupă exclusiv de propria sa subiectivitate. Incapabil să schimbe lumea exterioară, îl obsedează „împlinirea de sine”.

De la bun început, noua societate postindustrială creează mecanisme adaptative menite să ascundă efectele distructive ale integrării tehniciste. „Vulnerabilitatea” nu este percepută ca o condiţie intolerabilă, asociată suferinţei şi lipsei de libertate. Dimpotrivă. „Cultura populară” a anilor 60, supranumită şi „contra-cultură”, consideră vulnerabilitatea o virtute, un mod de existenţă acceptabil, chiar de dorit. Pe de-o parte, vulnerabilismul postmodern deculpabilizează individul, îi oferă o justificare pentru neputinţa de a mai iniţia şi opera schimbări sociale. Omul nu este responsabil de actele sale. Încă din copilărie, clasa socială din care face parte, „pulsiunile” sale psihice îi determină ideile şi comportamentul. Sociobiologia, formă de scientism „en vogue” în zilele noastre, susţine cu toată seriozitatea: genele ne-au creat trup şi suflet. Urmând o astfel de argumentaţie, un criminal este un „bolnav” ce nu răspunde de faptele sale. De aici, dezvoltarea fără precendent a unui stabiliment terapeutic menit să se îngrijească de „vulnerabilităţile” persoanelor individuale sau ale unor grupuri de „victime” oficial desemnate. Pe de altă parte, revoluţia tehnologică permite dezvoltarea consumismului de masă şi a „societăţii spectacolului”. Abundenţa de mărfuri şi imagini spectaculare creează viziunea unui paradis pe pământ. Omul vulnerabil adoptă o mentalitate a confortului cu efecte „infantilizante” asupra personalităţii sale: „În această viziune” – afirma (în 1970) Erich Fromm, unul dintre reprezentanţii Şcolii de la Frankfurt, – „tehnica preia caracteristicile Mamei-Natură; îşi hrăneşte copiii la sân, îi alină cu un neîncetat cântec de leagăn (în forma radioului şi a televiziunii). În acest proces, din punct de vedere emoţional, omul devine un copil; crede că sânul mamei îi va furniza mereu lapte, din abundenţă, iar deciziile nu mai trebuie luate de către individ”.

Începând cu anii ’80, revoluţia informaţională favorizează mondializarea societăţii tehnologice. Urmându-şi propria logică, tehnologia actuală unifică omenirea prin omogenizarea diferenţelor şi eradicarea alterităţii. În noul global village, omul occidental se simte din ce în ce mai vulnerabil. Cadrele de referinţă tradiţionale, atât mentale, cât şi sociale – familia, naţiunea, religia creştină, cultura umanistclasică – nu mai furnizează sistemul de valori necesar „construirii” unei solide identităţi personale. Omul este redus la prezenţa precară a corpului său (fizic şi mental) – un corp angrenat într-un cadru supus raţionalizării tehnice.
Ca parte a unor ansambluri tehnologice, acest trup în viaţă urmează logica de funcţionare a tehnologiei. Pentru a opera în mod eficient, sistemele tehnologice dezamorsează contradicţiile, lichidează antinomiile şi evită relaţiile conflictuale. Orice tensiune, dezacord sau desincronizare poate să producă scurtcircuite, gripaje sau blocări. De o manieră similară, „animalul tehnologic” (Ellul) se simte în siguranţă doar în momentul în care orice variabilă şi „rezistenţă” sunt eliminate din viaţa sa.
În noua viziune „precauţionistă”, variabilitatea şi alteritatea au devenit factori de risc, implică un „hazard” (în engleză „hazard” a ajuns să desemneze orice element neprevăzut). La tot pasul, întâlneşti o primejdie, o ameninţare, un „safety hazard” (factor de risc), vizibil sau invizibil. Ceea ce până mai ieri părea un risc neglijabil, pe deplin asumat, a devenit astăzi un pericol copleşitor, uneori apocaliptic. Factorii de risc au devenit alunele, telefoanele celulare, încălzirea planetei, asteroizii, boala vacii nebune, exploziile stelare, Salmonella, sângele contaminat, ţigările, obezitatea, pesticidele, expunerea la soare, ca să nu mai vorbim de terorişti, pedofili, hărţuitori sexuali. La toate acestea se adaugă riscurile potenţiale sau fantasmatice: orice arab ar putea fi terorist, orice bărbat, un posibil violator etc. A fost destul ca o mână de fanatici religioşi să anunţe „fabricarea” unei fiinţe umane; imediat s-a declanşat isteria colectivă în jurul tehnicilor de clonare. Încet, dar sigur, viziunea precauţionistă începe să domine mai toate domeniile de activitate. Se impun restricţii şi interdicţii, se iau măsuri de securitate chiar acolo unde ceva nici măcar nu s-a întâmplat, sub pretextul „dar dacă…”. Decât să ne trezim cu nu ştiu ce belea pe cap, mai bine nu riscăm! În laborator, savantul devine precaut în experimentările sale; la birou, bărbatul n-o mai complimentează pe colega sa, ca nu cumva să fie acuzat de „hărţuire sexuală”. Riscurile s-au înmulţit exponenţial încât a apărut şi-o nouă ştiinţă: riscologia! Desigur, nu riscurile s-au înmulţit, s-a schimbat doar perspectiva din care sunt percepute.
Încercarea de a construi o „societate cu risc zero” ţine de domeniul utopiilor totalitare. A elimina variabilitatea şi incertitudinea din viaţa omului înseamnă, nici mai mult, nici mai puţin, decât a exercita un control minuţios asupra fiecărui individ. Înţeleg prin control nu numai tehnicile de „supraveghere” tehnobirocratică, cât mai ales auto-controlul şi supravegherea reciprocă a indivizilor. În acest sens, un exemplu concludent ni-l furnizează „corectitudinea politică”. Sub pretextul apărării individului vulnerabil, „corectitudinea politică” cenzurează orice manifestare de agresivitate (verbală, comportamentală) – manifestare „ofensatoare” în limbajul „politic correct” – oricât ar fi ea de nevinovată sau legitimă. (Pulsiunile agresive sunt variabile disturbatorii ce nu pot fi „raţionalizate” în sensul weberian al cuvântului).

Citește și: 
Vremurile conformismului generalizat
Functionari sclavieRăspândirea endemică a conformismului a produs atrofierea 
capacităţii critice şi a spiritului creator, frigidizarea 
trăirilor, pierderea încrederii în posibilităţile indivi-
dului uman de a exista ca o fiinţă autonomă. În timp ce 
persoana în carne şi oase se mistuie într-un simplu reflex 
economic, mecanisme tehno-birocratice impun tuturor 
abstracţiunea şi mediatul ca moduri concrete de existenţă 
(Citește mai departe...)

„Societatea de supraveghere” în curs de constituire nu este impusă de sus, de forţele oculte ale Puterii. Omul vulnerabil se simte pierdut în faţa complexitătii vieţii. Încearcă să-şi simplifice existenţa funcţionînd doar în contexte previzibile. În mod asemănător, un ordinator oferă soluţia cea mai eficientă doar în condiţiile rezolvării problemelor într-un cadru predeterminat. La fel, omul vulnerabil nu tolerează disonantul, „funcţionează” doar în contexte previzibile. În fond, pentru omul vulnerabil, pierderea autonomiei şi a libertătii este un fel de uşurare. Libertatea, o mult prea grea povară, stârneşte dorinţa de a explora necunoscutul şi incită la nesupunere faţă de realităţile status-quo-ului.
Omul vulnerabil renunţă în mod voluntar la libertatea sa în favoarea „tehnicilor” şi „tehnicienilor” care promit să transforme imprevizibilul şi disonantul în elemente cuantificabile. Întreaga viată trebuie trăită după norme „corecte”, sub îndrumarea specialiştilor. Individul, aflat într-o stare de nesiguranţă extremă, se simte incapabil să mai navigheze prin existenţă. În loc să-şi exercite iniţiativa, apelează la sfatul „profesioniştilor”, cum ar fi celebrii „life coaches” (instructori de viaţă): „În acelaşi timp, mentor, terapeut, consilier de afaceri, cel mai bun prieten şi mamă dojenitoare, un «life coach» te sfătuieşte ce strategii să adopţi atât faţă de şefi, în relaţiile de muncă, cât şi faţă de părinţi, copii, şi soţie. «Life coach»-ul vrea să ştie cât de bine mănânci. Dacă faci exerciţii fizice. Dacă te cureţi între dinţi în fiecare zi. Dacă eşti la zi cu plata impozitelor. Dacă dormi pe o saltea confortabilă – dacă îţi faci patul” (Tessa Souter, Un cuvânt suflat la ureche, „The Times Weekend”, 22 martie 1997, p.1).

Din punct de vedere economic, societăţile postindustriale sunt mai solide decât oricând. În ciuda atacului terorist asupra Americii, nu există nicio ameninţare majoră la adresa Occidentului postindustrial. Capitalismul de tip laissezfaire a cuprins întreaga planetă. În SUA, conservatorii, adepţi ai răspunderii şi responsabilităţii individuale, au obţinut o victorie zdrobitoare la urne. Europa, şi ea, înclină din ce în ce mai mult spre laissez-faire şi politicile liberale de centru dreapta. Climatul de pasivitate, nesiguranţă şi apatie rămâne însă neschimbat. Nici economia, nici schimbările politice nu par să afecteze „conştiinţa vulnerabilităţii”, a cărei sursă pare a fi mult mai adâncă.

Cultura vulnerabilităţii postulează un univers determinist, tehnocentric care exclude contingenţa, spontaneitatea, libertatea şi alteritatea. Este o lume aplatizată, finită şi auto-referenţială. O lume degradată în care diversitatea, alteritatea, relaţiile conflictuale sunt percepute ca „riscuri”, reale sau potenţiale. Lipsit de mister şi transcendenţă, omul se simte o fiinţă fragilă, „hărţuită” permanent de pericole.
Noul univers al vulnerabilităţii se dovedeşte a fi varianta postmodernă a vechii lumi gnostice. Ca şi omul gnostic, persoana vulnerabilă recunoaşte doar relaţiile de putere. Pe de o parte, se vede strivită de divinităţile surogat, marile „sisteme de putere” contemporane, tehnocratice în esenţa lor (piaţa mondializată, scientismul, tehnologia); pe de altă parte, încearcă să suplinească propria-i slăbiciune prin aderarea conformistă la un „grup” (grupul feminist, grupul ecologist, grupul „apărătorilor drepturilor omului” etc.). „Grupul” funcţionează ca o structură intermediară, de legătură, între individul izolat şi sistemele de putere ce au înlocuit Unul transcendent al societăţilor teocratice. Adoptarea unei identităţi de grup îi oferă individului atât iluzia apartenenţei la o colectivitate (cu siguranţa şi beneficiile pe care le conferă „puterea de grup”), cât şi un anumit „spaţiu de manevră” (un surogat de gândire individuală, curăţată însă de „riscurile” asociate individualismului tradiţional: responsabilitate, unicitate şi autonomie personală, libertatea gândirii, atitudinilor şi comportamentelor).
Dezvoltarea unei culturi a vulnerabilităţii, a omniprezenţei riscurilor este o revenire la neo-platonismul gnosticilor. Lumea reală este denigrată întrucât se dovedeşte a fi tărâmul „periculos” al singularităţii, diversităţii şi pluralităţii. Variabilitatea implică un risc, un hazard. Iată de ce, noua cultură a vulnerabilităţii limitează sau descurajează experimentele intelectuale şi artistice cu adevărat îndrăzneţe, schimbările sociale radicale, gândirea critică şi demistificatoare, încrederea în capacitatea omului de-a depăşi în permanenţă limitele. Departe de a înlătura „esenţialismul”, omul vulnerabil îl reintroduce în mai toate domeniile. Ceea ce nu are o natură predeterminată, nu urmează o normă şi se sustrage unei ordini supuse raţionalizării tehniciste – implică riscuri pe care nu este „indicat” să ni le asumăm. Omul vulnerabil nu are altă soluţie decât să se conformeze ordinii stabilite. Să se integreze în angrenaj ca o piesă bine unsă.

Capitolul «Sindromul vulnerabilității» din cartea «Sclavii fericiţi. Lumea văzută din Silicon Valley», de Ovidiu Hurduzeu – Iaşi: Timpul, 2005

Loading...
loading...

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.