Totalitarismul orizontalei

Il faut tenir compte de la distance. Lautréamont Il n’y a pas, en cette vie, de naturel, vraiement naturel. Seulement de l’adaptation. De l’usage, un usage un peu protégé.

Henri Michaux

Omul (postmodernităţii instituţionalizate) nu cunoaşte decât o singură dimensiune: orizontala. Îşi desfăşoară existenţa pe „mii de platouri” (Deleuze), în lumina pozitivităţii – lumină totală şi imediată, fără umbre şi dorinţe. A pierit tot ceea ce vieţuia la adăpostul misterului. Au fost înlăturate obstacolele pe care odinioară le ridicau alteritatea, negativitatea, contradicţia. Cadavrul verticalităţii a fost incinerat; vânturi uscate, bătând dinspre deşertul relativismului, i-au spulberat cenuşa. Buldozerul juxtapunerilor arbitrare a nivelat profunzimea. Amplitudinea, nuanţa, semnificaţiile, vibrând în carnea cuvintelor – au dispărut ca pâraiele înghiţite de secetă. Convingerile ferme, pasiunile, elanurile s-au aplatizat; rămân doar gusturile şi opiniile. Planeta se încălzeşte; odată cu topirea gheţarilor se topesc şi ultimele dorinţe de a dialoga cu infinitul… 

Pe platouri, există doar entităţi şi fenomene imbricate. Fragmente, aglutinate şi perfect transparente, viermuiesc într-o promiscuitate perpetuă, numită eufemistic „marea convergenţă”. Shakespeare stă alături de „Shakespeare in love”, omul alături de omul clonat; Dracula locuieşte cu Vlad Tepeş, în Dracula-land; creştinismul se „ecumenizează” alături de mişcările New Age şi tehnicile terapeutice; televizorul s-a combinat cu ordinatorul, telefonul celular cu Internetul. Fragmentele, înghesuite unele în altele, sunt „reaşezate” în blocuri compacte şi echivalente. Grup de consumatori, grup etnic, grup de putere. În cadrul „grupului”, universalii postmoderne, precum norma identitară, omogenizează particularităţile. Într-o manieră similară, existenţa „grupurilor” din puzzle-ul postmodern depinde de abstracţiuni normative (norme biologice, sociale, etnice, rasiale etc.). Etalarea obscenă a „diversităţii”, în momentul în care aceasta este pe cale să devină piesă muzeală, dezvăluie un imens mecanism de diversiune. „Multiculturalismul”, construit sub semnul identităţii, îmi aminteşte de „diversitatea de opinii” sub îndrumarea părintească a partidului comunist. În noua „société de surveillance”, nimeni nu mai ştie unde începe şi unde se sfârşeşte democraţia.
Pentru Pentagon, ne spune Paul Virilio, „global înseamnă interiorul unei lumi finite a cărei finitudine ridică numeroase probleme logistice. Şi local este exteriorul, periferia, poate chiar «suburbiile» lumii” (Sublinierile aparţin lui Paul Virilio).

Citește și:
Sindromul vulnerabilității
La începutul mileniului, occidentalul se simte din ce în 
ce mai „vulnerabil”. Panica, nesiguranţa, apatia socială, 
evitarea riscurilor, însoţită de măsuri drastice de secu-
ritate, au înlocuit spiritul temerar şi eroic, activismul 
politic, dorinţa de-a experimenta şi a depăşi limitele. 
Individul încrezător în sine şi lumea din jur a lăsat lo-
cul unui ins ezitant, derutat -victimă neputincioasă sau, în cel mai bun 
caz, persoană „precaută”, temătoare de riscurile care-o pândesc la tot pasul 
(Citește mai departe...)

În regimul conexionist postmodern, înlănţuirea generată de „interdependenţa” şi „branşarea la reţea” se numeşte „eliberare”. Platoul impune omului mondializat un mod aplatizat de a fi şi a gândi. În societatea mondializată, dominată de forţele tehnoglobalismului, aplatizarea „şlefuieşte” valorile, stilurile de viaţă, modelele de urmat. Aplatizarea se constituie ca infrastructură psihică a fiecărui individ şi esenţă a domeniului socio-economic. Aplatizarea generală marchează trecerea la o nouă etapă istorică. Trăim un moment crucial din evoluţia umanităţii: persoana – individul în carne şi oase, lipsit de asemănare şi irepetabil – este înlocuit de o abstracţiune, omul mondializat. Ceea ce odinioară fusese doar o năzuinţă delirantă a sistemului tehnologic, în prezent s-a realizat pe deplin. Fie că-l numim „omul recent” (Patapievici), „homo festivus” (Philippe Muray), „eul minimal” (Christopher Lasch), „omul mondializat”, „sclavul fericit” – fantoşa satisfăcută şi rânjitoare nu-i decât un mercenar în solda nihilismului tehnologic. Este totuşi incorect spus „un mercenar”. Fantoşa nu există decât la plural, în chip de unităţi adunate în blocuri compacte – grup, hoardă, masă. Pe „miile de platouri”, doar ei, mercenarii tehnoglobalismului, miriade şi miriade, vorbesc în numele Persoanei. Pe de o parte justifică şi legitimează ceea ce există: transformarea omului din subiect într-un element superfluu, o prelungire inutilă a maşinii. Pe de altă parte, reduc totul la un numitor comun: orizontala. Din „vechiul om”, au rămas unele incoerenţe, contradicţii, valori şi ierarhii „retrograde”; există încă aspiraţii „atavice” către un alt plan de existenţă, calitativ superior. Iată de ce fantoşele postmodernităţii instituţionalizate nu pregetă să aplatizeze părţile rebele, încă pulsând de viaţă, ale vechiului om. Concomitent, glorifică sclipiciul sub care se ascunde vidul de la baza propriei lor existenţe.

Lobectomizat, „vechiul om” supravieţuieşte sub o formă vegetativă. Îl mai întâlneşti prin biblioteci, repetând în gând, ca o ultimă rugăciune, argumentele sale în favoarea civilizaţiei iudeo-creştină. Fără să ştie, evocă post festum insignifianţa pe care tehnologia o atribuie persoanei şi complexităţii sale existenţiale. Din moment ce „les vraies communications s’établissent au niveau des machines” (Ellul), adeziunea la valorile unui umanism muzeal este un gest inutil, o impardonabilă iluzie. Pe măsură ce persoana şi universul ei se „descărnează”, tind să devină derizorii, fantoşele rânjitoare prind „realitate”.
Oamenii mondializaţi „se încarnează” prin aderarea „noii omeniri” la universul hipnotic şi totalitar al orizontalei. Platoul le oferă o realitate confortabilă şi securizantă (habitatul tehnologic), în care existenţa lor se „împlineşte” sub semnul non-contradicţiei. (Eliminând îndoiala şi contradicţia, iluzia şi halucinaţia devin mai „solide” decât realitatea; prea diversă, realitatea pare „irealizată”, nu oferă certitudinile „plenitudinii”).
Persoana, amestec tensionat de umbre, contradicţii, paradoxuri şi aspiraţii neîmplinite – se dovedeşte a fi o realitate fragilă. Fie „prea plină”, fie „prea puţină”, complexitatea existenţială a persoanei poate fi pusă sub semnul întrebării. Mai grav, ba chiar de neacceptat din punct de vedere „postmodern”: persoana fiinţează în chip de obstacol, rezistenţă, negativitate, separare, distanţă. Spre deosebire de persoană, „incertă” şi „irealizată”, supusă tensiunilor de tot felul, oamenii mondializaţi se consideră „împliniţi”, „perfecţi” (auto-suficienţi). De aici, legitimarea tuturor fantasmelor fuzionale şi a obsesiilor integrative. Să nu ne lăsăm amăgiţi!

„Diversitatea” orizontalităţii este o diversiune. Universul platoului este asimilaţionist şi integrist. Orizontala se postulează pe sine în chip de unică realitate. Postmodernitatea instituţionalizată nu acceptă decât contingenţele decorative, negativitatea „consensuală”, „politic corectă”. Distanţa dintre elemente este suprimată, odată cu ea relaţiile bazate pe dragoste. (Dragostea ocroteşte distanţa, blochează pornirile fuzionale, promovează unirea fără contopire; doar cel ce iubeşte cu adevărat doreşte ca persoana iubită, Celălalt, să-şi păstreze alteritatea, să rămână ceea ce este: fiinţă a cărei singularitate este absolută.) După ce limbajul comun (al dragostei) a fost distrus, totalitarismul platoului recompune în mod artificial unitatea distrusă, aglutinând fragmentele pe baze legalist-egalitare.

Citește și:
Vremurile conformismului generalizat
Functionari sclavieRăspândirea endemică a conformismului a produs atrofierea 
capacităţii critice şi a spiritului creator, frigidizarea 
trăirilor, pierderea încrederii în posibilităţile indivi-
dului uman de a exista ca o fiinţă autonomă. În timp ce 
persoana în carne şi oase se mistuie într-un simplu reflex 
economic, mecanisme tehno-birocratice impun tuturor 
abstracţiunea şi mediatul ca moduri concrete de existenţă 
(Citește mai departe...)

Omul sătul – sfârşitul istoriei concrete. Aplatizare – adaptarea omului la condiţiile societăţii tehnologice mondializate. Tehnologie – sistem integrat de mijloace şi tehnici. Activitatea utilă – modul de existenţă al „tehnicii”. Să luăm la puricat aceste noţiuni. Tehnica este acţiune, nimic altceva decât acţiune. O maşină care stă nu-i bună la nimic, o arunci la fiare vechi. Desigur, tehnologia nu este pură mişcare, ci activitate, acţiune, producere, facere, realizare. Cu alte cuvinte, mişcare împlinită în act. Din punct de vedere tehnic, un act este considerat „împlinit”, „realizat” în momentul în care a lichidat ambiguităţile şi contradicţiile. O metodă, o tehnologie se dovedeşte eficientă dacă reduce complexităţi inextricabile la un real obiectiv, concret utilizabil. „Realul obiectiv” trebuie înţeles în termeni puri utilitari – schemă clară, univocă, perfect coerentă în care scopurile sunt perfect adaptate mijloacelor disponibile. „Realul obiectiv” nu poate exista decât într-un regim de aplatizare, în care „organizarea” se substituie „organicului”, „sistemul” înlocuieşte „complexitatea vie”, „previzibilul” şi „predeterminatul” au înlăturat „spontaneitatea” şi „hazardul”, iar „realizarea” devalorizează „proiectul”, „năzuinţa” şi „visul”. Altfel spus, „realul obiectiv” nu acţionează decât în regimul tehnic al platoului.
Aplatizarea este totalitară prin reducerea relaţiilor umane la trei raporturi „tehnice”: raporturi de adecvare, integrare şi adaptare. A fi în spaţiul tehnologic înseamnă, pur şi simplu, a fi integrat. Tehnologia nu urmăreşte o finalitate umană. Scopul ei principal este eficacitatea obţinută prin perfecta integrare şi coordonare a „pieselor” în „angrenaj”. Platoul este modul de administrare al unei fundamentale insignifianţe. Prin „administrare” înţeleg apărarea, legitimarea şi organizarea unui discurs sau a unor practici sociale. În spaţiul „platoului”, „administrarea” este discurs justificativ şi practică socială legată de o insignifianţă cu rol normativ. Diversitatea „obiectivărilor”, imensele mijloace tehnice şi mişcarea lor permanentă „voalează” un gol, ascund o absenţă. Fantoşele postmodernităţii nu se sinchisesc însă de insignifianţa regimului aplatizat în care vieţuiesc. Nu percep vidul, întrucât îşi oglindesc mutrele în imagini liniştitoare. Imaginile nu rămân disparate, platoul le integrează în „spectacole” – „spectacolul massmedia”, de exemplu. „Spectacolele”, accesibile şi agreabile, oferă certitudinile unei ordini simbolice.

În maniera lui Guy Debord, prin „spectacol” înţeleg totalitatea formelor de mediere – imagini, instituţii, experţi etc. – care guvernează atât relaţiile interpersonale, cât şi pe cele dintre individ şi mediul înconjurător.
Departe de omul mondializat, sentimentul alienării şi al neîncrederii în sine! „Conştiinţa alienată” aparţine unor timpuri revolute. Fantoşele postmodernităţii „se reproduc” integral în imaginile prefabricate administrate de tehnicienii mondializării.

Citește și:
Paradigma mediocrității
Mase populare Democratie mediocritateSemnele unui climat favorabil dezvoltării mediocrităţii 
sunt la tot pasul în societăţile postindustriale şi 
„mimetic” postindustriale (România). Nu e vorba despre o 
conjuraţie de tip comunist: incapabilii şi neisprăviţii îi 
dau la o parte pe cei de ispravă. Este un fenomen mult mai
complex. Mediocritatea postmodernă se dezvoltă pe fondul 
mondializării economiei de piaţă şi prăbuşirii sistemului de valori tradi-
ţionale. Devine condiţia fundamentală a „omului recent”, o „valoare” pe care 
o cultivă consecvent. A fi mediocru e o calitate necesară integrării în 
Sistem (Citește mai departe...)

Există o relaţie de perfectă adecvare între omul mondializat şi imaginile/rolurile sale. Sătulă, fantoşa rânjitoare este încredinţată că „spectacolele” o reflectă în mod adecvat. „Tu şi nimeni altul eşti cel mai frumos! Cel mai bun!” o asigură feţele zâmbitoare din panourile publicitare. Imaginile spectaculare sunt plate, închise în sine, fără temei sau „dincolo.” Ele au însă un mare avantaj: sunt agreate de tehnicienii mondializării, noii legiuitori. Ei sunt cei care instituţionalizează imaginile. Instituţionalizarea imaginilor este absolut necesară; doar prin intermediul instituţiilor (tehnoglobaliste), fantoşa este „recreată” (legitimată) într-o ordine simbolică, singura care îi poate asigura „realitatea”. („Instituţia – scrie Pierre Legendre, în Dieu au mirroir – este o ficţiune care furnizează legitimitatea fără de care nu poate exista organizare socială”). Tehnicienii-legiuitori nu-i întind omului mondializat doar Oglinda. Ei înşişi se substituie Imaginii. Contemplându-se extaziată, fantoşa se îndrăgosteşte de chipul livid al Maşinii.

Capitolul «Totalitarismul orizontalei» din cartea «Sclavii fericiţi. Lumea văzută din Silicon Valley», de Ovidiu Hurduzeu – Iaşi: Timpul, 2005

Loading...
loading...

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.