Definiţii şi semnificaţii
Pentru a defini conservatorismul, vom încerca să răspundem la câteva întrebări similare cu cele puse în cazul liberalismului: Este conservatorismul o stare de spirit? Sau un mod de gândire? Ce este ideologia conservatoare? Michael Oakeshott, unul dintre cei mai importanţi teoreticieni ai conservatorismului, a formulat ideea unui tip uman specific acestuia: „A fi conservator înseamnă a prefera familiarul necunoscutului, a prefera ceea ce s-a încercat neîncercatului, faptul misterului, realul posibilului, limitatul nemărginitului, ceea ce este aproape îndepărtatului, ceea ce este îndeajuns supra-abundenţei, acceptabilul perfectului, râsetul de azi beatitudini utopice. Legăturile şi fidelităţile familiale vor fi preferate seducţiei unor ataşamente mai profitabile; a dobândi şi a amplifica va fi mai puţin important decât a păstra, a cultiva şi a te bucura de ceea ce ai; durerea unei pierderi va fi mai acută decât atracţia unei noutăţi sau promisiuni. Înseamnă a fi pe potriva soartei pe care o ai, a trăi la nivelul propriilor mijloace, a te mulţumi cu acea nevoie de mai multă perfecţiune care este pe măsură omului şi a împrejurărilor în care trăieşte”. Într-adevăr, sensul comun este dat de ideea conservării, a „păstrării intacte a ceva”. În Evul Mediu termenul de conservator era folosit ca sinonim pentru cei care păzeau oraşele, denumiţi şi „custodes paces”. În accepţiunea politică, conceptul este întâlnit în secolul XIX când îi desemna pe cei care se opuneau revoluţiei şi militau pentru dezvoltarea organică a societăţii : republicanii în America, torries în Anglia, sau adepţii Restauraţiei în Franţa. S-a insistat mult pe sensul comun, întrucât aşa se putea avansa ideea că oamenii sunt prin „natura lor” conservatori. Cu alte cuvinte, înclinaţia noastră naturală este de a prezerva ordinea lucrurilor, de a reacţiona împotriva schimbărilor bruşte de orice fel.
Doctrina conservatoare are tocmai rolul de a propune o strategie politică care să corespundă nevoii naturale de dezvoltare organică a societăţii. După cum am văzut, în citatul din Oakeshott, omul conservator va prefera legăturile consolidate de o îndelungată experienţă, în locul unora doar posibile şi mai profitabile. Acest fapt este evident, dar evidenţa nu este singurul mod de justificare a opţiunilor individuale. Şi naţionalismul apelează la acelaşi gen de „evidenţă” când ia apartenenţa drept criteriu fundamental pentru definirea identităţii. Atunci, se pune întrebarea în ce măsură omul este liber să opteze pentru propria viaţă, dincolo de aceste determinări „naturale”.
Din punct de vedere teoretic, se poate spune că nu toţi conservatorii împărtăşesc aceeaşi doctrină politică. În fond, nici nu avem de-a face cu o doctrină unică. Andrew Vincent vorbeşte de cinci posibile interpretări diferite ale conservatorismului:
1. Ideologie aristocratică – ipostază în care este o doctrină negativă ce exprimă reacţia aristocraţiei semi-feudale împotriva Revoluţiei Franceze. La un nivel mai general este expresia defensivei aristocraţiei europene în perioada ei de declin, 1790-1914.
2. Doctrină pragmatic-ideologică – în care este văzut ca o formă de pragmatism politic, fără un conţinut teoretic elaborat. Orice idee politică, culturală sau economică, indiferent de sursa ei, chiar şi liberală, dacă funcţionează în practică este utilă pentru politica conservatoare.
3. Viziune situaţională – orice ordine instituţională (chiar dacă este liberală sau comunistă) trebuie apărată şi consolidată ca ţi cum ar fi una conservatoare. În acest sens, conservatorii sunt cei înrădăcinaţi într-o formă de viaţa instituţionalizată, care apară ordinea socială de orice tip în „situaţiile” când instituţiile sunt ameninţate de idei transcendente: revoluţie, reformă, o nouă ordine economică şi socială, etc.
4. Dispoziţie a minţii sau obişnuinţei – conservatorismul este o dispoziţie naturală a fiinţelor umane care preferă obiceiurile sau căile verificate de istorie, unora noi şi nefamiliare. Preferăm mai degrabă să ne bazăm pe experienţă în acţiunile noastre şi nu pe raţiunea teoretică abstractă.
5. Interpretare ideologică – în care conservatorismul nu este identificat cu o anumită situaţie istorică sau clasă socială, ci constituie un ansamblu de idei şi perspective asupra istoriei. Pentru Edmund Burke conservatorismul s-a opus mereu diferitelor idei revoluţionare, precum: perfectibilitatea speciei umane prin schimbarea condiţiilor economice şi sociale; ideea progresului şi dezvoltării naturii umane către o societate a binelui suprem; convingerea în triumful raţiunii (Iluminismul este duşmanul cel mai important al conservatorismului).
Originile gândirii conservatoare
Pentru unii comentatori originile gândirii conservatoare pot fi găsite în opera lui Platon, în special în dialogul Republica. Acest dialog platonician, atât de excesiv interpretat de-a lungul istoriei, este considerat de Karl Popper o chintesenţă a gândirii conservatoare şi a totalitarismului din seccolul XX. Filozoful – rege organiza cetatea după principiile care exprimau ierarhia naturală şi afirmau conceptul de bine general pe care indivizii obişnuiţi nu-l puteau descoperi. Armonia cetăţii se realiza atunci când indivizii lucrau conform înclinaţiilor naturale şi nevoilor cetăţii, şi astfel se integrau în procesul de înfăptuire a binelui şi dreptăţii absolute. Colectivitatea era anterioară şi determinantă în raport cu individul.
Alţi comentatori considera că rădăcina istorică a conservatorismului este doctrina dreptului divin. Guvernarea era expresia voinţei divine, iar supunerea era considerată ca o îndatorire religioasă, societatea, ca şi familia, au o ierarhie naturală şi înnăscută. De aceea, autoritatea şi suveranitatea sunt necesare indiferent de forma lor: Monarhie, Biserică sau Parlament.
Cel mai adesea, conservatorismul a fost văzut ca un răspuns la Revoluţia Franceză care reprezenta un pericol de moarte pentru dezvoltarea firească a societăţii. În acest sens trebuie menţionate operele unor gânditori reprezentativi: Burke, Coleridge, Maistre, Chateaubriand, Novalis şi Muller.
Edmund Burke (1729-1797), cu celebra sa lucrare «Reflecţii despre Revoluţia din Franţa», este considerat fondatorul conservatorismului. El privea Revoluţia Franceză ca pe o mişcare politică nefirească pentru că se baza pe „doctrine şi dogme teoretice”: „Ea se aseamănă mai mult cu acele schimbări făcute pe temeiuri religioase, în care spiritul prozelitismului a constituit o componentă esenţială. Ultima revoluţie bazată pe doctrine şi teorii care a avut loc în Europa a fost reforma… Efectul ei a fost pătrunderea în toate ţările a altor interese…decât cele care se năşteau din condiţiile locale şi din situaţia firească”. Reacţia lui Burke era împotriva acelor transformări revoluţionare care atacau „moştenirile inalienabile” şi drepturile transmise de strămoşii noştri.
Tipologii ale conservatorismului
Cum nu putem vorbi de o doctrină conservatoare sistematică şi clasificările vor avea în vedere diferitele influenţele ideologice. În consecinţă, vom întâlni mai multe tipologii: conservatorism reacţionar, reformist liberal, colectivist, libertarian. În continuare, vom prezenta clasificarea propusă de Andrew Vincent: conservatorism, tradiţionalist, romantic, paternalist, liberal şi una dreapta (new right).
1. Conservatorismul tradiţionalist este construit în jurul noţiunilor de „obicei, convenţie şi tradiţie”. Nu întâmplător conservatorismul este confundat de cele mai multe ori cu tradiţionalismul. Statul, scrie Vincent, este conceput ca un soi de întreprindere comunală care are un spirit organic; constituţia nu este doar o simplă creaţie a oamenilor, ci rezultatul unei îndelungate practici sociale; conducerea, autoritatea şi ierarhia sunt naturale; drepturile şi libertăţile oamenilor îşi au rădăcinile în normele comunităţii.
2. Conservatorismul romantic (Justus Moser, Adam Muller, Friedrich Novalis, S.T. Coleridge, Walter Scott, T.S. Eliot) este expresia nostalgiei pentru trecutul pastoral, moral, prezentat într-o formă idealizată. De aceea, accentele critice sunt îndreptate împotriva industrializării şi a spiritului mercantil, care au dus la alienare şi dezumanizare. Politica liberală era profund eronată pentru că se adresa unui om abstract, inexistent în realitatea socială, şi ignora viaţa simplă, religioasă şi sentimentele de solidaritate comunală.
3. Conservatorismul paternalist concepea guvernarea ca o formă de paternalism binevoitor care trebuie să asigure tuturor cetăţenilor şanse şi oportunităţi egale. Este vorba, mai degrabă, de o responsabilitate aristocratică ( de „noblesse oblige”) a guvernanţilor care trebuie să asigure o viaţă bună pentru întreaga societate. Accentele sale cele mai importante, lărgirea drepturilor politice şi creşterea responsabilităţii pe care o implică proprietatea privată, se regăsesc în politica democrat-creştină din Germania şi Italia, de după 1945.
4. Conservatorismul liberal consideră că economia este prioritară în raport cu politica şi, de aceea, va prelua şi dezvolta multe din temele liberalismului clasic: individualismul, libertatea negativă, drepturile personale şi domnia legii. Aceste simpatii liberale s-au combinat însă cu reacţii critice la adresa sectorului particular public şi a statului bunăstării generale.
5. Noua dreapta conservatoare este un amalgam de influenţe ideologice- conservatorism liberal, teorie economică liberală şi libertarianism-, care fac foarte dificilă încercarea de a-l defini. Am putea spune că este o combinaţie de elemente liberale – emanciparea individului de sub controlul statului, reducerea taxelor, controlul deficitului bugetar şi privatizarea monopolurilor de stat – cu accente naţionaliste şi tradiţionaliste: puritatea rasei, inegalitatea naturală, autoritatea patriarhală şi educaţia religioasă obligatorie.
Ideologia conservatoare
Conservatorismul îşi declară programatic neîncrederea faţă de orice abstracţii teoretice despre natura umană. De aceea, este foarte complicat să-l definim ca ideologie; pentru că aceasta ar presupune existenţa unui set de propoziţii normative, mai mult sau mai puţin sistematizate, despre natura umană. Or, conservatorismul este profund sceptic în legătură cu posibilitatea cunoaşterii naturii umane. Mai mult, este convins că ideea unei naturi umane universale şi derivatele ei, egalitatea, libertatea şi drepturile naturale, reprezintă doar o utopie a liberalismului. Cunoaşterea despre om nu poate fi decât una concretă, a situaţiilor particulare în care acesta se manifestă. Individul abstract cu care operează liberalismul este o convenţie care nu aduce niciun plus de cunoaştere. Individualitatea, scria Roger Scruton, este un „artefact… care depinde de viaţa socială a omului”. Iar Joseph 
de Maistre: „Constituţia de la 1795 a fost făcută pentru om. Dar nu există în lume aşa ceva. Am întâlnit francezi, italieni, ruşi, etc.; graţie lui Montesquieu chiar că cineva poate fi persan. Dar n-am întâlnit niciodată omul; dacă acesta există, oricum eu nu-l cunosc”. Obiectul teoriei şi acţiunii politice sunt oameni reali care s-au format într-o interacţiune istorică cu practicile sociale, tradiţiile, obiceiurile şi cultura, care definesc comunităţile. Umanitatea cosmopolită şi indivizii abstracţi ai stării naturale sunt doar rodul imaginaţiei Iluminismului şi Revoluţiei Franceze. Prin urmare, conservatorismul este anti-raţionalist. Oamenii nu sunt „maximizatori raţionali ai utilităţii”, pentru că bucuria de a trăi şi lenea noastră „naturală” limitează tendinţa către o viaţa raţională. De aceea, noi nu suntem „maşini raţionale”, ci o combinaţie de emoţii, gânduri şi motivaţii contradictorii.
Credinţa că oamenii îşi pot conduce viaţa după un plan raţional şi că trebuie să fie generoşi sau altruişti faţă de umanitate, este un mit al Raţionalismului. Înclinaţia naturală a oamenilor este de a păstra ceea ce au şi le conferă stabilitate. Păstrarea şi cultivarea tradiţiei în care te-ai născut este ceea ce dă sens identităţii noastre. Conservatorismul este tradiţionalist pentru că priveşte schimbarea, în special cea radical-revoluţionară, ca o ameninţare la adresa stabilităţii sociale şi politice cu urmări violente şi chiar sângeroase. Începând cu Revoluţia Franceză, toate mişcările revoluţionare (1821- Comuna din Paris, 1917- Revoluţia Rusă, sau 1947 – Revoluţia Chineză) au însemnat tot atâtea dezastre sângeroase în numele unor idei şi teorii abstracte. De aceea, înclinaţia noastră naturală este către prezervarea vieţii şi a echilibrului. Oakeshott descria foarte sugestiv această trăsătură umană: „Înclinaţia de a fi conservator este deci favorabilă şi călduroasă faţă de situaţiile care permit omului să se bucure de ceea ce are şi, în mod corespunzător, ea este glacială şi critică faţă de schimbare şi inovaţie… Omul cu o fire conservatoare consideră că un bine familiar nu trebuie abandonat uşor în favoarea unui mai bine necunoscut. El nu este îndrăgostit de ceea ce e periculos şi dificil; nu este aventuros; nu simte imboldul de a naviga pe mări care nu sunt trecute pe nici o hartă; el nu găseşte niciun farmec în a te rătăci, a fi pierdut sau naufragiat. Dacă este forţat să navigheze în necunoscut, el preferă să-şi măsoare fiecare pas. Ceea ce altora li se pare a fi timiditate, el recunoaşte ca fiind propria sa prudenţă raţională; ceea ce alţii interpretează drept inactivitate, el recunoaşte ca fiind o înclinaţie către a te bucura de ceea ce ai, mai curând decât a profita de orice ocazie”.
În politică, conservatorismul înseamnă o atitudine ponderată şi înţeleaptă care va atenua conflictele şi regla tensiunile negative. „Înclinaţia de a fi conservator în politică, continuă Oakeshott, reflectă o viziune foarte diferită cu privire la activitatea de guvernare. Omul cu această înclinaţie înţelege activitatea guvernării nu ca o activitate de a aprinde patimile şi a le da noi obiecte din care să se hrănească, ci ca una de injectare a unui element de moderaţie în activităţile deja prea pătimaşe ale oamenilor; de restrângere, de reducere, de pacificare şi de reconciliere; nu de a zgândării focul dorinţelor, ci de a-l stinge. Şi toate acestea nu pentru că patima este un viciu, iar moderaţia o virtute, ci pentru că moderaţia este indispensabilă dacă e ca oamenii pătimaşi să scape de o blocare în conflictul frustrărilor naturale. O guvernare de acest fel trebuie să fie privită ca reprezentantă a unei providenţe binefăcătoare, ca gardian al legii morale sau ca simbol al ordinii divine”.
Firescul şi autenticitatea unei asemenea atitudini politice se sprijină pe o supoziţie mai profundă a conservatorismului: organicitatea. Organicismul este o altă trăsătură esenţială a conservatorismului: societatea este aidoma unui organism care are propriile lui legi naturale de evoluţie. Indivizii nu pot fi concepuţi în afara acestui tot organic în care au un loc bine determinat. Fiinţele umane devin ceea ce sunt ca rezultat al unui proces istoric şi social de aculturaţie; libertatea individuală nu este expresia unei stări naturale, pre-sociale, ci este rezultatul unei îndelungate şi complexe evoluţii sociale în cadrul unei anumite tradiţii naţionale.
Existenţa diferitelor culturi naţionale este o dovadă pentru conservatorism că politica reprezintă aspiraţiile fiecărui popor în parte şi că ea nu poate fi concepută după legi şi teorii abstracte despre natura umană. Organismul social, precum cel uman, exprimă evoluţia particulară a unei anumite tradiţii. Un exemplu grăitor în acest sens poate fi dificultatea transpunerii instituţiilor politice şi juridice din ţările Europei Occidentale în tările mai slab dezvoltate din estul Europei, în procesul integrarii europene. Convingerea că există norme şi reguli politice universale, este doar una din nenumăratele iluzii ale liberalismului.
Raţiune şi acţiune
După cum am văzut, conservatorismul este profund sceptic în legătură cu politicile raţionaliste. Acţiunea umană nu poate fi determinată de reguli abstracte; pentru că în felul acesta se face abstracţie de motivaţiile şi cauzele ei particulare. Or, tocmai acestea exprimă unicitatea şi bogăţia fiecărei vieţi. Trebuie făcută, aici, o distincţie între raţiunea teoretică şi raţiunea practică. Ceea ce ne diferenţiază de animale nu este raţiunea, ci „abilitatea de a intui o lume spirituală”; de aceea, adevăraţii creatori de legi „acţionează mai degrabă din instinct, decât din raţiune”. În această afirmaţie este implicată o supoziţie mai profundă: că există o dihotomie între viaţă şi gândire, între „existenţa trăită” şi cea „gândită”.
În critica pe care o face raţionalismului în politică, Michael Oakeshott operează cu două noţiuni de cunoaştere: cunoaşterea practică şi cunoaşterea tehnică. Problema raţionalismului este convingerea că adevărată cunoaştere a lucrurilor implică stabilirea unor criterii, norme şi standarde tehnice. Numai pornind de la ele putem să determinăm obiectul investigaţiei şi să ajungem la o cunoaştere adevărată a naturii lumii. În politică este absurd să pretindem că putem ajunge la o cunoaştere certă a modului în care vor acţiona oamenii. Cu atât mai mult cu cât baza oricărei acţiuni nu este raţiunea teoretică, ci raţiunea practică. Or, aceasta din urmă este constituită dintr-un ansamblu de practici, obiceiuri şi tradiţii.
Politica şi statul
Pentru conservatori viaţa politică are neîndoielnic un caracter organic. După cum am văzut, fiecare individ şi fiecare componentă a vieţii sociale se integrează armonios într-un fel de macro-organism care exprimă „ordinea implicită” a universului. Este evident că pentru o asemenea viziune istoria este teleologică şi reprezintă înfăptuirea unui plan universal. Ordinea politică şi morală nu poate fi schimbată şi impusă prin revoluţii, ea înseamnă perpetuarea unor tradiţii. Înţelepciunea acumulată în practicile istorice este mai importantă decât cea individuală, pentru că a fost verificată de-a lungul generaţiilor. Schimbarea se poate face doar în cadrul unei tradiţii şi nu de dragul „spiritului egoist al inovaţiei’. Nu întâmplător religia joacă un rol important în politica conservatoare. Biserica este un factor deosebit de important în asigurarea ordinii şi stabilităţii sociale, dincolo de disputele confesionale. „Pietatea” faţă de ordinea prestabilită impune respectul „ierarhiei naturale şi a inegalităţii sociale”. Iar aceasta justifică nevoia de autoritate; grupurile de elită (aristocraţia, clerul sau intelectualitatea) sunt în mod natural forţele conducătoare în societate.
Guvernarea nu înseamnă impunerea unor drepturi (naturale) abstracte, ci realizarea unei juste reglări a diferitelor nevoi individuale. „Guvernarea, scria Burke, nu se constituie în virtutea drepturilor naturale, care pot exista şi există complet independent de ea; şi ele există cu mult mai multă limpezime şi într-un grad mult mai mare de perfecţiune abstractă: dar tocmai perfecţiunea lor abstractă este defectul lor practic. Având dreptul la orice, ei doresc totul. Guvernarea este o invenţie a înţelepciunii omeneşti nevoită să se îngrijească de nevoile respective. Printre aceste nevoi trebuie socotită şi nevoia, rezultând din societatea civilă, unei constrângeri îndeajuns de puternice impuse pasiunilor lor. Societatea necesită nu numai o stăpânire a pasiunilor oamenilor ca indivizi, ci şi ca înclinaţiile de masă sau de grup să fie adesea contracarate la fel ca şi cele individuale, ca voinţa lor să fie ţinută sub control iar pasiunile lor să fie aduse sub ascultare. Aceasta nu se poate face decât printr-o putere care există în afara lor, şi care, în exercitarea funcţiunii sale, să nu fie supusă acelei voinţe şi acelor pasiuni pe care, conform însărcinării sale, trebuie să le ţină în frâu şi să le stăpânească. În acest context, constrângerile exercitate asupra oamenilor trebuie socotite ca făcând parte dintre drepturile lor, la fel ca şi libertăţile. Dar cum libertăţile şi constrângerile se schimbă o dată cu vremurile şi cu împrejurările, şi cum pot suferi nemărginit de multe modificări, ele nu pot fi stabilite pe baza vreunei reguli abstracte; şi nimic nu este mai prostesc decât să fie discutate pe baza unui asemenea principiu”.
Conservatorismul (tradiţionalist, romantic, paternalist) pune un accent deosebit pe „valoarea drepturilor”, dar acestea nu sunt universale, „private sau pre-sociale”; ele „sunt concesiuni legale din partea comunităţii”. Acelaşi lucru este valabil şi pentru dreptul la proprietate care este concesionat de comunitate. Proprietatea este un drept fundamental doar în măsura în care este garantat de stat. El nu este un drept absolut, ci unul care implică obligaţii şi responsabilităţi. Drepturile universale ale liberalismului sunt lipsite de obiect, pentru că ele trebuie circumscrise şi garantate în cadrul comunităţii. Libertatea este un drept legal în contextul „parametrilor tradiţiei şi al domniei legii”. Ea nu poate fi o valoare absolută, ci una legată de „scopurile comunităţii”. Libertatea nu se realizează în democraţie, în participarea indivizilor la guvernare. Aceasta este utopia specifică momentelor revoluţionare, care distrug ierarhia naturală a societăţii şi implicit civilizaţia. Ideea egalităţii sociale, economice şi politice, este socialistă şi iacobină. Pentru păstrarea echilibrului şi păcii sociale este nevoie de o guvernare înţeleaptă a elitelor naturale.
