Eroul de la Roşia iese la lumină – mărturisire despre jertfa sa

Povestea de viaţă şi de jertfă a Căpitanului Murărescu a avut şansa de a supravieţui pentru că a fost scrisă, la vremea ei, de preotul ortodox român Tr. Scorobeţiu, şi el victimă de război, şi pentru că un coleg de Armată al Căpitanului a ţinut ca familia acestuia să afle unde îşi doarme somnul de veci fiul, fratele, soţul şi eroul răpus pe front. Deloc întâmplător, povestea a ieşit din nou la lumină în Anul Centenarului – 2018.
La 27 august 1916 România declară război Imperiului Austro-Ungar. La rândul lor, Germania şi Turcia declară război României la 28, respectiv 30 august. Pe 31 august, fără declaraţie de război (care va fi făcută abia pe 1 septembrie), şi Bulgaria atacă România.
Planul de campanie pentru anul 1916 definea obiectivul politic major al războiului ca fiind „realizarea idealului nostru naţional, adică întregirea neamului, prin eliberarea teritoriilor locuite de români, care se găsesc astăzi înglobate în Monarhia austro-ungară”. Planul prevedea ca Armata Română să desfăşoare operaţii militare pe două fronturi: ofensiva strategică în Transilvania, pe frontul de nord şi nord-vest, şi defensiva strategică pe frontul de sud.

Cei plecaţi la război în 1916 nu ştiu dacă se vor mai întoarce acasă pe picioarele lor sau cu picioarele înainte

Mulţi sunt bucuroşi şi se simt „aleşi” să lupte pentru realizarea statului naţional unitar român; de aceea, fie că n-au nimic sau pe nimeni de pierdut, fie că lasă în urmă părinţi, fraţi, soţii, copii, totuşi se înregimentează cu inima plină de curaj.
Alţii nu prea pricep ce se întâmplă şi de ce sunt smulşi din bucăţica lor de pământ, pe care-o muncesc şi de pe care se hrănesc.
Unii, când se văd cu hainele şi bocancii de război pe ei, cu arma-n mâini, mai prind curaj.

Cei mai răsăriţi la minte îşi dau seama că lupta cu inamicul va fi inegală, ca dotări şi efective de război, însă asta nu le schimbă soarta cu nimic – fac deja parte dintr-un regiment şi dintr-un plan mai presus de ei înşişi.
Tânărul Grigore Murărescu, de puţină vreme căsătorit în Buzău, îşi sărută de adio soţia, dă de ştire că pleacă la război părinţilor din Strunga, judeţul Iaşi, face o cruce mare şi pleacă să fie înregimentat cu funcţia de căpitan în Corpul 1 Armată Român, Divizia 13 Infanterie, Regimentul 48.
Corpul 1 Armată Român ocupa un front de 55 de kilometri la sud – sud-est de Sibiu, pe aliniamentul Racoviţa-Avrig-Săcădat-Caşolţ-Gura Râului, cu flancurile sprijinite pe Munţii Făgăraş, la est, şi Munţii Cibin, la vest. Divizia 13 Infanterie era dispusă pe un front cu o lungime de 23 de kilometri, între Avrig şi Dealul Gregori. Forţele diviziei erau compuse din Regimentul 47 Infanterie, Regimentul 48 Infanterie şi Regimentul 72 Infanterie, cu câte trei batalioane fiecare.

Căpitanul Murărescu se găseşte la finalul lui august 1916 pe frontul din Transilvania, unde se desfăşurau operaţiunile de apărare a trecătorilor din Munţii Carpaţi. Armata Română avea trei obiective principale: oprirea ofensivei inamicului pe frontul din Transilvania, menţinerea şi consolidarea defensivei pe aliniamentul Munţilor Carpaţi şi crearea condiţiilor pentru trecerea la ofensivă.
Pe 27 august 1916 trei armate române au trecut la atac, traversând Carpaţii Meridionali, după care au intrat în Transilvania. Primele atacuri au fost încununate de succes, obligându-i pe austro-ungari să se retragă, dar la mijlocul lui septembrie germanii au transferat pe frontul transilvănean patru divizii, avansarea românilor fiind oprită. La rândul lor, ruşii au deplasat în ajutorul românilor trei divizii, dar aceşti militari nu au fost aprovizionaţi corespunzător.
Pe 18 septembrie, trupele germano-austriece din Transilvania, sub conducerea lui Falkenhayn, au declanşat propria ofensivă. Primul atac a fost declanşat împotriva Corpului 1 Armată Român, lângă oraşul Haţeg. Atacul a oprit avansarea românilor.

Preotul ortodox Scorobeţiu, martorul în duh al jertfei Căpitanului Murărescu „pe altarul izbăvirii”

În vreme ce Căpitanul Murărescu ajunge, împreună cu detaşamentele Regimentelor 46, 47 şi 48 de Infanterie, în zona Daia – Roşia, la câţiva kilometri de Sibiu, preotul român ortodox Tr. Scorobeţiu abia fusese deportat de două săptămâni din satul Roşia, urmând ca timp de 22 de luni să fie torturat de jandarmi, care l-au făcut să cunoască „din experienţă furiile iadului, care cu ştergerea Ungariei şi a Siberiei nu va mai fi atât de îngrozitor nici în cealaltă viaţă”.

Părintele Scorobeţiu devine martorul în duh al luptei în care tânărul căpitan se va jertfi pe „altarul izbăvirii”.
Impresionat de mucenicia acestuia pentru neam şi pentru statul naţional unitar român, preotul publică mărturia sa scrisă în numărul din 20 aprilie 1919 al Ziarului «Carpaţi», scos la Tipografia arhidiecezană din Sibiu. Datorită lui, se păstrează până astăzi firul exact şi detaliat al întâmplărilor care altfel s-ar fi pierdut pe veci, călcate în picioare de bocancii inamicilor.

„Am ajuns în mânile jandarmilor, cari în 22 luni m’au făcut să cunosc din experienţă furiile iadului”

Aşadar, la începutul lui septembrie 1916, Roşia Săsească, aflată la 13 kilometri de Sibiu, se află „între cele mai vechi aşezări de saşi gospodari, unde ai noştri (români – n.) harnici au purtat un crâncen răsboiu al muncii biruitoare de 50 de ani, isbutind să aibă biserică, şcoală, bancă sătească, înfloritoare gospodării şi un larg plan de activitate obştească, urmărit cu stăruinţă şi îndărătnicia ţăranului nostru desgheţat.
Răsboiul Mondial trezea nădejdi îndrăsneţe în tainicele cămări ale sufletului, dar vegherea jandarmului hain şi misterioasele machinaţiuni ale administraţiei la pândă se îngrijiră din vreme ca orice aluzie a şoaptelor ‘dorului lăuntric’ să fie pusă la răvaş şi la vreme potrivită să fie înfierată.

Când a isbucnit răsboiul românesc, saşii din satul întreg, cari şi-au simţit povara uneltirilor în contra robilor noştri, au deşertat satul şi cu un plan subţire am ajuns în mânile jandarmilor, cari în 22 luni mâau făcut să cunosc din experienţă furiile iadului (…). La 2 săptămâni după deportarea mea, s-au ivit în comună detaşamentele Regimentelor 46, 47, 48 (condus de Căpitan Grigore Murărescu – n.r.) de Infanterie românească, primite cu bucurie de cei ce mai rămăseseră acasă. Au căutat poziţiile strategice dincolo de sat, unde au tăbărît germani bavarezi, veniţi dela frontul francez şi de dincolo de Dunăre, unde din iulie aşteptau gata atacul românesc”.

„Atacul îl conducea Căpitanul Grigore Murărescu dela Reg. 48”

Părintele Tr. Scorobeţiu continuă să consemneze în detaliu durerile şi ororile războiului: „După ce au luat contactul de luptă, Românii pe cari i-a primit populaţia cu flori şi cu haine de serbătoare trimiteau asupra satului ploaie de oţele şi de granate, nu pentru noi, ci pentru Germanii cari au despoiat hambarele de bucate, hainele din case, galiţele (păsări de curte – n.r.), vitele şi liniştea sufletească şi nădejdile mîntuirei dela întrevederea cu oastea românească. Timp de 10 zile nu cuteza nimenea să se apropie de casa sa, întocmai ca paserile gonite de uliul răpitor, cari nu mai îndrăsnesc să-şi caute cuibul şi puişorii mici, părăsiţi de groază”.

Urmează bătălia în care căpitanul Grigore Murărescu se avântă pentru a da curaj regimentului său, însufleţit pentru ultima oară de visul statului unitar România: „În dimineaţa de 22 Septembre, Românii cu o supremă încordare isbutiră a scoate din tranşeele din dealul Dăii pe Germani şi-i alungară la o distanţă de 3 Km., silindu-i să se retragă în sat, în mare desordine şi hotărâţi a ceda satul. Atacul îl conducea Căpitanul Grigore Morărescu dela Reg. 48. El venea în fruntea năvălitorilor în direcţia şoselei judeţene, care atinge satul Roşia spre Vurpăr. Germanii retraşi în sat, în cimitirul evanghelic închis cu zid (Biserica fortificată din Roşia, Sibiu – n.), aşezară forţe mari şi-i luară pe Români în flanc, înainte de a încunjura satul dinspre apus. În Poarta satului, Căpitanul a căzut primind răni mortale în cap şi în trup şi Românii rămaşi fără conducător s-au retras în poziţiile vechi, lăsând duşmanului un câmp acoperit cu răniţi şi prisonieri. În acea zi frontul românesc a fost zdruncinat, după catastrofa dela Turnu Roşu, şi s-a făcut retragerea generală”.

„L-a rinduit soartea să însemneze graniţa de sânge a oştirii româneşti şi vămile deplinei izbăviri a neamului”

Părintele Scorobeţiu îşi continuă mărturia scrisă şi ceea ce relatează „respiră” cutremurare. O cutremurare care aminteşte de evlavia pe care creştinii o aveau la rămăşiţele pământeşti sfinţite prin mucenicie ale celor care-şi vărsau sângele pentru Hristos, în vremea persecuţiilor:
„Nouă, Roşienilor ni-a remas corpul tînăr sacrificat pe altarul izbăvirii, al eroului Grigorie Murărescu, pe care sanitarii l-au transportat în curtea casei comunale şi după ce l-au desbrăcat, l-au ţinut până cătră seară în casa pustie a lui Simion Avrigean, dus la răsboiu cu 3 feciori. Incălţămintea lui a purtat-o un băiat sas, inelul lui de logodnă, orologiu etc. le-au împărţit paserile de pradă ale Germanilor.
Patru inşi: Ioan Vulcan, Ioan Borcea, Ioan Morariu şi Iosif Barb i-au săpat groapă în cimitirul ortodox, şi prisonierii români cătră seară în 22 Sept. 1916 l-au aşezat în mormânt în prezenţa statului major german, deplâns de ostaşii săi ajunşi prisonieri, de femeile şi copii noştri, cari îi descopereau faţa tinără cu pecetea morţii şi vedeau dăra de sânge din cap.

Sub fereastra casei parohiale erau până în 17 Sept. 1918 patru cruci înfipte la mormânturi proaspete.
Pe una din ele această inscripţie: Hier ruhet in Gott (Aici odihneşte în Domnul – n.) Căp. Grigorie Morărescu, 22 Sep. 1916. În jurul lui trei anonimi, soldaţi austro-ungari români. Doi ani mamele, cari îşi deplângeau feciorii căzuţi în Italia, Sărbia şi Rusia, veneau bocindu-se la crucea Căpitanului, a cărui mamă şi neamuri nu vor fi ştiind unde l-a rinduit soartea să însemneze graniţa de sânge a oştirii româneşti şi vămile deplinei izbăviri a neamului”.

„Am găsit într-un cimitir de lângă şoseaua Sibiu-Roşia, în dreptul chilometrului 9, mormântul eroului căpitan Gr. Murărescu”

Patru ani au trecut din 22 septembrie 1916 până când vestea că Grigore a murit ca erou a ajuns la părinţii şi la soţia lui… Patru ani n-au aflat nimic de el, nu ştiau dacă să-l treacă-n pomelnic la vii ori la adormiţi. Au hotărât cu inimile pătrunse de speranţă să-l pomenească la vii şi nu voiau în ruptul capului să creadă presimţirilor negre că a fost răpus de inamici. Cei cărora le plecaseră feciorii sau soţii la război oricum aveau încă de la mobilizare obraji ofiliţi şi ochii tulburi de lacrimi… Când se-adunau la câmp ori la biserică, se-ntrebau unii pe alţii de veşti, de scrisori, plângeau unii pe umărul celorlalţi şi se rugau la Cel de Sus să-i întoarcă întregi acasă pe cei plecaţi la oaste. Întregi sau baremi betegi, dar vii…

Părintele Tr. Scorobeţiu îşi continuă mărturia:
„După 22 luni de temniţă şi de internare(,) în vara anului 1918 m-am reântors acasă, am îngenunchiat la crucea Căpitanului şi un glas din mormânt părea a-mi şopti, că eroul adormit va învia şi la o mândră sărbătoare, de sus din cer va pogori sufletul său peste noi.
Mare ni-a fost durerea când în 17 Sept. o ceată de germani a exhumat osemintele lui şi le-au transportat în cimitirul de eroi din Perii de lângă Sibiiu. În dimineaţa aceia fusesem la câmp şi la amiazi, când veneam acasă mă întimpinară copii plângând: Viorica şi Dorina, cari au sămănat flori pe mormânt ş au aprins lumină la Sămbata Morţilor: ‘Au dus nemţii pe domnu Căpitan’, iar Mircea, cu priceperea lui de copil de 4 ani(,) zise serios: ‘Nu mai avem băeţii căpitan, dar mă fac eu mare şi aduc pe căpitanul dela nemţi!’”.
Iată ce putere avea şi dincolo de moarte, cu moartea pe moarte călcând, jertfa tânărului erou: până şi un copil de 4 ani simţise nedreptatea făcută de inamici, prin căpitan, tuturor românilor şi se simţise însufleţit să devină el însuşi un luptător pentru restituirea dreptăţii!

În octombrie 1920 – la un an după ce părintele Tr. Scorobeţiu publică mărturia sa -, Căpitanul Alexandru Păun găseşte noul mormânt al eroului Murărescu şi trimite pe adresa Primăriei din comuna Strunga, Iaşi, „în vederea familiei Căpitanului Morărescu adresa de faţă”:
Sibiu, 26 octombrie 1920
Căpitanul Păun. Alexandru
către
Regimentul 48. Infanterie. BUZĂU
Am onoare a raporta următoarele:
Vizitând de curând locurile pe unde R.48.I. a luptat în Sept. 1916, am găsit într-un cimitir de lângă şoseaua Sibiu-Roşia, în dreptul chilometrului 9. mormântul eroului căpitan Gr. Murărescu, precum şi a sold. Stancu Nicolae cu No. 895, care bănuesc că ar fi tot din R. 48. Cum familia Cpt. Murărescu nu cred să aibă cunoştinţă despre aceasta, apelez la onor R.48.I. ca să anunţe părinţii numitului erou, cari după câte îmi aduc aminte locuesc în comuna Strunga Jud. Iaşi.

„Nu i-am deschis pământul părinţilor, ci inimile noastre, pe cari le-a înălţat, acolo sus, de unde se cârmueşte soartea neamurilor”

În pragul Paştilor din anul 1919, Părintele Scorobeţiu îşi încheie mărturia scrisă pentru veşnicie:
„În frică şi cutremur l-am aşteptat şi a sosit jertfindu-şi viaţa tineră, şi nu i-am deschis pământul părinţilor, ci inimile noastre, pe cari le-a înălţat, acolo sus, de unde se cârmueşte soartea neamurilor, şi de unde sâa pogorît peste noi, când am sfinţit Steagul gardei naţionale în 15 Ianuarie 1919. De atunci am simţit, că şi morţii trăesc şi au şi ei clipe de fericire dincolo de hotarele acestei mult incercate vieţi, şi nu au lipsă să ne invidieze(,) nici să le pară rău de ce au fost.
Tinerimea din Roşia se pregăteşte de Paşti cu o producţie de coruri, din venitul căreia să ridice o cruce creştinească în Poarta Satului, unde a căzut eroul Căpitan Grigorie Morărescu în 22 Sept. 1916.
Tr. Scorobeţiu
preot”

Povestea de viaţă şi de jertfă a Căpitanului Murărescu a avut şansa de a supravieţui pentru că a fost scrisă, la vremea ei, de preotul ortodox român Tr. Scorobeţiu, şi el victimă de război, şi pentru că un coleg de Armată al Căpitanului a ţinut ca familia acestuia să afle unde îşi doarme somnul de veci fiul, fratele, soţul şi eroul răpus pe front. Dumnezeu lucrează prin oameni…
Deloc întâmplător, povestea a ieşit din nou la lumină în Anul Centenarului – 2018. Şi asta pentru că M. Murărescu (căsătorită Prundeanu), urmaşă din neamul Căpitanului, nu doar că i-a ţinut o lumânare aprinsă – chiar dacă locuieşte în Iaşi, deci departe de mormântul eroului -, ci l-a pomenit toată viaţa la Liturghie pentru mântuirea sufletului şi i-a păstrat memoria vie, păzind ca pe ochii din cap puţinele documente originale care atestă bucata de istorie trăită de acest erou jertfit în floarea vârstei. Povestea sacrificiului său sincer şi curajos, care a primit de Sus şansa de a fi auzită şi astăzi, dă glas şi jertfei rămase mută şi anonimă a cine ştie câtor ostaşi români dintre cei peste 535.706 răpuşi în Primul Război Mondial…

„Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc.” (15 Ioan, 12-14)
Doamne, odihneşte-le sufletele acestor prieteni ai Tăi, binecuvintează jertfa lor pentru neamul şi ţara noastră şi păzeşte moştenirea pe care acum 100 de ani au plătit-o cu sânge, pentru noi – România.

Preluare: Ziarul Lumina

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.