Larva și evenimentul

Trupul-eveniment

Trăim într-o civilizaţie fără coloană vertebrală. Temelia ontologică a tăriei omeneşti s-a prăbuşit. Postmodernitatea ne-a transformat în „larve” sau „cadavre astrale” (Cf. Pavel Florensky, Iconostasis: „Termenul latin «larva» a dobândit încă în vechea cultură romană înţelesul de «cadavru astral», «gol» (inanis), sau «lipsit de substanţă», ceea ce rămâne după moarte: altfel spus, «larva» sau «masca astrală»; vampirul întunecat şi impersonal împrumută un chip viu, căruia îi suge sângele. Este remarcabil cum diferite tradiţii folosesc aceiaşi termeni ca să exprime realitatea falsă a «măştii astrale»: în Cabală este numită klipot, iar în Teosofie «coaja»”), fiinţe fantomatice pretinzând a fi ceea ce nu sunt.
Şira spinării unifică trupul, combinând consistenţa formei cu intensitatea energiei. O coloană vertebrală bolnavă privează trupul de ritmurile sale vitale, transformându-l într-o fiinţă-obiect (anchilozatul, paraliticul). Sau, dimpotrivă, agită în mod haotic componentele sale ritmice. În acest caz, trupul arde în delirul senzaţiilor, se dezintegrează în vâltoarea confuziei (nebunul).
Coloana vertebrală adăposteşte potenţialităţile care susţin scheletul nostru ontologic. Potenţialităţile nu sunt nici abstracţiuni, nici energie nediferenţiată. Nu debordează materia, nici nu se retrag în structuri. Subzistă în măduva coloanei vertebrale într-o stare de plenitudine creativă.

Supus rezistenţei Obstacolului (substanţa corporală), şira spinării amplifică tensiunile din interiorul trupului fizic, strunindu-i însă potenţialităţile grăbite să se actualizeze. Trupul îsi înfăptuieşte un anume potenţial aici şi acum dar reţine mare parte din energie pentru o continuă regenerare.
Trupul se desfăşoară ca un eveniment. Rămâne întreg (un eveniment nu se petrece pe bucăţi), dar se manifestă nonlinear, transfigurativ (dilatare verticală) şi transgresiv (dilatare orizontală). Ordinea trupului-eveniment nu-i nici mecanică, nici haotică, doar asimetrică şi imprevizibilă. Devenit eveniment, trupul există înlăuntrul şi în afara limitelor sale – transcendenţă ţâşnind din pură imanenţă.

Trupul-eveniment rămâne irealizat, mereu în curs de „desfăşurare”. Pe de-o parte, Obstacolul în chip de Celălalt stăvileşte dilatarea orizontală care împinge trupul spre actualizări în exterior. Pe de altă parte, Obstacolul exacerbează ţâşnirea verticală; sub povara lui, carnea se simte traversată de energii transfigurative.
„Evenimentul” nu tinde spre o formă ideală, ci spre o formă intensivă. Aş compara evenimentul cu o grădină de flori. Grădina este aceeaşi, şi pe vreme de arşiţă şi după o ploaie de vară. Sub soarele orbitor, plantele îşi pierd însă calitatea lor „evenimenţială”; florile încep să se ofilească, se închid în ele însele, culorile îşi pierd strălucirea, parfumurile dispar, în aerul sticlos se simte doar dogoare şi praf. Păsările amuţesc, oamenii se retrag prin locuri umbroase. După ploaie, grădina de flori începe din nou să se desfăşoare: florile se deschid, culorile strălucesc intens, păsările cântă, aerul cristalin se umple de parfumuri, omul, ademenit, răspunde la chemarea naturii.

Prin creaţie şi dragoste persoanele „se desfăşoară” şi „înfăşoară” pe temeiul „evenimentului”. Miracolul dragostei şi al creaţiei generează abundenţă energetică; potenţialităţile sunt însă bine strunite, actualizarea lor are loc în mod armonios. (După ploaie, buruienile cresc haotic, se multiplică, invadează terenul în vreme ce trandafirii rămân aceiaşi, doar se „adâncesc” în strălucire).
Întâlnirea dintre persoanele-eveniment este învăluită în aşteptări ascunse. Potenţialităţile pulsează, fiecare persoană aşteaptă însă răspunsul celeilalte. La timpul potrivit, ritmul creşte, energia se descarcă rapid, fiecare „iese” din sine… Întâlnirea nu-i o actualizare, ci taina mereu adâncită a îmbrăţişării. *

Persoana-eveniment: desfăşurarea transcendentului în carnea imanenţei. Precum şira spinării, anchilozată la bătrâneţe, categoria „transcendenţei în imanenţă” s-a degradat cu timpul. Cei doi termeni au fost separaţi. Primul, înţepenit în abstracţii, se mişcă în „papamobilul” unei eternităţi livreşti, devenită, ulterior, „spectaculară”. Cel de-al doilea, subţiat prin lunga serie a întâmplărilor, se târăşte în cârjele istoriei epuizate.
Isus a spus: „Adevărat, adevărat vă spun, că vine ceasul şi acum a şi venit” (Ioan 5:25). Timpurile s-au împlinit, energia divină stă să explodeze, rămâne însă ţinută strâns în frâu. „Acum” şi „ceasul care vine” nu se succed unul după altul în chip de „istorie”, coexistă tensionat în acelaşi trupeveniment, unul „împingând” înainte, celălalt opunând rezistenţă.
Şira spinării se freacă de lemnul crucii, coroana de spini apasă ţeasta, cuiele străpung mâinile. Spatele, încovoiat sub cruce, se opune ridicării privirilor spre cer: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”. Trupul Său răstignit – încleştarea maximă dintre divin şi uman.

„Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea. Tot astfel, după ce au mâncat, a luat paharul, şi li l-a dat zicând: «Acest pahar este legământul cel nou, făcut în sângele Meu, care se varsă pentru voi»” (Luca, 22:19, 20).
Isus şi apostolii sunt împreună într-o comuniuneeveniment. El nu se dă mulţimii, non-evenimentului colectiv. Isus satură gloata cu pâine, dar îi „hrăneşte” pe apostoli cu propriul său trup. În primul caz, pâinile sunt înmulţite, pură cantitate – în cel de-al doilea, pâinea suferă o radicală transformare calitativă.

Citește și:
Războinicii „baby-boomer”
Anii '60 sunt pentru Occident anii prosperităţii materiale 
şi ai hedonismului, o perioadă în care capitalismul intră 
în faza consumismului de masă. Tot acum se naşte şi „soci-
etatea spectacolului”; orice obiect devine o marfă a cărei 
valoare de folosinţă depinde în mare parte de imaginea ei 
publicitară. Valorile spirituale încep şi ele să se plieze 
după ciclul producţie/consum, să intre într-un sistem de echivalenţe genera-
lizate, în spatele căruia există un singur numitor comun: banul 
(Citește mai departe...)

Noul legământ nu este înscris în piatră, ci în carnea lui Isus, scăldat în sângele său. Tăria ontologică a pietrei este înlocuită de trăinicia corpului-eveniment. În locul unui zid de piatră, zidul Vieţii întrupate. Isus nu transmite un „mesaj”, nu împlineşte o Lege. Trupul Său este mesajul, iar sângele, Legea.
Nicio dihotomie vizibil/invizibil, interior/exterior, esenţă/aparenţă. Cum să separi celulele roşii de sânge? Măduva de oase? Carnea de nervi?
„Să faceţi acest lucru spre pomenirea Mea”. Trupuleveniment nu poate fi reprodus în chip de „urmă din trecut”. Pomenirea este carnală, reactivare a potenţialităţilor încapsulate în trup, renaşterea trupului-eveniment în carnea Celuilalt. (Fiecare trup are un „ungrund” de uitare care ameninţă ieşirea la viaţă a evenimentului.)

Larva

Civilizaţiile puternice nu-şi risipesc energiile. Pe de-o parte îşi strunesc potenţialul, pe de altă parte şi-l reînnoiesc mereu prin confruntarea cu Obstacolul, un „celălalt” autentic. O civilizaţie non-evenimenţială nu se poate înfrâna, se risipeşte în miriade de actualizări. Energia încă disponibilă o foloseşte pentru administrarea urmelor lăsate de evenimente.
„Urmele” circulă în permanenţă într-un flux simulat de pseudoevenimente. Administratorii, cei ce dirijează circulaţia evenimentelor simulate, nu pot dezlănţui noi energii creatoare. Prin dogmă, decret, şi spectacol fabrică mereu „rezistenţe”, „obstacole”, „provocări” şi „diferenţe” artificiale. Ficţiunea o validează ca fapt real, imaginile le mobilizează „la modul concret”, viaţa o înlocuiesc cu însemnele ei. Trupuluieveniment îi substituie „larva”.
Energiile „larvei” sunt reprimate sau complet epuizate prin exces de „formatare”. Larvele nu mai au potenţialul necesar transformării lor într-un eveniment. Le lipseşte puterea de a se desfăşura prin ele însele. Atrag atenţia doar prin ceea ce le propteşte (un „spectacol”, o mască instituţională, o tehnică de manipulare). Spre deosebire de „larvă”, trupul-eveniment nu este niciodată indiferent, relativ sau interşanjabil. Transformativ, îşi exercită influenţa doar prin puterea „evenimentului” său.

„Larva” nu-şi defineşte identitatea în relaţie cu un obstacol. Monadă descărnată, ori a sucombat obstacolului, ori l-a anexat în chip de prelungire. Neîntâlnind o rezistenţă veritabilă, „larva” este incapabilă să iasă din sine, să stabilească relaţii evenimenţiale cu cei din jur. Precum banii şi tehnologia, larvele sunt mijloace îndreptate spre un scop. Nu pot nicicând să se ridice la nivelul persoanelor-eveniment, care se „regenerează” mereu în spaţiul intensiv al „întâlnirii” cu lumea.
Într-un univers larvar, legăturile interpersonale sunt dominate de indiferenţă; de fapt, larvele se feresc să comunice una cu alta, faţă către faţă; când o fac, se manifestă violent, prin relaţii distructive de absorbţie, devorare şi substituire.

În ştiinţele umane, „larvele” administrează „urmele” marilor persoane-eveniment din trecut. Vampiri abstracţi se orientează spre orice discurs care suge sângele unor valori încă vii. Au reuşit în final să transforme corpul-eveniment într-o entitate indirectă, chipul persoanei într-o mască, energiile „irealizate” ale fiinţei umane în pure instincte imitative. Incapabile să valorifice potenţialul transfigurativ al spiritului şi prea fricoase să trăiască în mod concret evenimentele (o revoluţie de pildă), larvele rămân ceea ce sunt: nişte speculatores cu simbrie. Arestează orice gând sau sentiment transgresiv şi-l aruncă la crematoriul conformităţii instituţionalizate.

Unii le numesc „stângişti”. Uităm însă că stângiştii de odinioară au pus pasiune când şi-au incinerat victimele. Comuniştii au fost nişte larve excesive…
„Larvele” pretind că eliberează „dorinţele”, dar nimic nu li se pare mai insuportabil decât o dorinţă puternică. Ne vorbesc, spun ele, „de pe margine”, le auzim însă trăncănind mereu „de la centru”. Se laudă că deconstruiesc, detotalizează, delegitimează – într-un cuvânt „desfac”. De fapt, canonizează à rebours vechiul proiect al raţionalismului: „facerea” ex nihilo. Incapabile să funcţioneze ca indivizi autonomi, se adună în „grupuri de interes”, încercând să dobândească identităţi colective. Precum bulele de gaz într-o cutie de Coca-Cola, se tot agită în mişcări browniene „globale”.
Am învăţat de la „larve” cum să supravieţuim într-un univers entropic, le-am adoptat voinţa stagnantă. Trăim ca microbii în praf.
Nimic important deasupra noastră, în noi înşine acelaşi nimic.
Istoria lineară, închisă. Trupul-eveniment – lichidat. End-game.

Capitolul «Larva și evenimentul» din cartea «Sclavii fericiţi. Lumea văzută din Silicon Valley», de Ovidiu Hurduzeu – Iaşi: Timpul, 2005

• Sindromul vulnerabilității
• Paradigma mediocrității
• Totalitarismul orizontalei
• Gândirea pozitivă
• Multiculturalism și uniformizare
• Vremurile conformismului generalizat
• România la ora consumismului
• Anti-americanismul „corectitudinii politice”
• Noua identitate a omului occidental

 

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.