Revenirea la suprafață a României

Adâncurile fără suprafaţă

Există la români o anumită nepăsare, ca să nu spun dispreţ, faţă de suprafaţă. Suprafeţe de beton şi asfalt, cum ar fi străzile şi şoselele, sunt hârtopite, faţadele clădirilor scorojite, însuşi obrazul ţării seamănă cu cel al unei femei nefardate, ce n-a mai trecut cu anii pe la „Cosmetică”. În ochii lumii, România de azi apare ca o femeie prăfuită (pe vremuri frumoasă, dar ce mai contează?). Se machiază fără rafinament, doar cu ocazia ieşirii pe scenă în cadrul spectacolelor festive („Intrarea în NATO”, „Vizita Papei”). După decembrie 1989, mă aşteptam la o ieşire a „adâncului” la suprafaţă. În sfârşit, mi-am spus, „adâncimea” va fi supusă legilor suprafeţei, şi nu invers! De fapt, aceasta ar fi însemnat, pur şi simplu, capitalism. În faza sa actuală de dezvoltare, capitalismul este un flux. Într-o economie de piaţă, viaţa economică şi socială trebuie să fie mobilă, într-o permanentă circulaţie şi devenire. Capitalismul are nevoie de suprafeţe netede. „Adâncimea” îi blochează circulaţia, îi taie din suflu, îl reţine pentru a-l fixa şi distruge.
În locul acestei mult aşteptate ieşiri la suprafaţă, am asistat la o prăbuşire a suprafeţei în adâncimi tenebroase (în unele cazuri, mai mult jegoase decât tenebroase). Consecinţele sunt deosebit de grave. Nu numai că mişcările capitalismului au fost „stânjenite”, dar un întreg popor s-a trezit într-o stare de confuzie existenţială.

Suprafaţa dă un sens abisurilor. Precum muzica, suprafaţa creează acorduri, ritmuri şi armonii. Este adevărat, în adâncuri palpită viaţa. Numai că această pulsaţie este cea a haosului originar. Exemplul cel mai concludent ni-l oferă afecţiunile psihice. De la nevroze, insomnii, până la maladii grave, cum ar fi schizofrenia, aceste afecţiuni nu fac altceva decât să distrugă suprafaţa. Cei suferinzi se cred permanent într-o groapă. Multora dintre ei le lipseşte coerenţa în gândire şi comportament, iar în formele grave ale maladiilor psihice, intensitatea trăirilor haotice devine de nesuportat. Sinuciderea este consecinţa directă a irumperii la suprafaţă a trăirilor „monstruoase” care destramă identitatea individului. Sondarea adâncurilor sufletului omenesc şi ale universului a preocupat literatura dintotdeauna. Ceea ce-i uneşte însă pe marii „coborâtori în adâncuri”, de la Ghilgameş, Beowulf, Hercule, pâna la eroii lui Dostoievski, este dorinţa lor nestăvilită de a se reîntoarce la suprafaţă şi a reîntrona sensul. Cei mai mulţi dintre ei sunt nişte suflete chinuite (vezi Dostoievski), care consideră „adâncimea” un blestem. Nu-i infernul un spaţiu subteran? Din ţipetele deznădăjduite şi tenebrele haosului, literatura şi-a propus să extragă un ritm, un ton, să organizeze un înţeles. Eminescu, de pildă, se adânceşte în cosmogonii pentru a reveni imediat în intimitatea suprafeţei adânci, acolo unde „tâmpla bate liniştită ca o umbră viorie”. În Franţa, Cioran descoperă suprafaţa, „tonul”, maniera, stilul. În româneşte, tânărul Cioran caută profunzimile cu orice pret, ceea ce-l face să rămână un scriitor interesant şi atât. În franceză, „manieristul” Cioran e genial, căci are curajul să aplice adâncimilor legile suprafeţei. Se spune că, imediat după 1989, aspectele monstruoase, ascunse ale societăţii au urcat şi s-au desfăşurat la suprafaţă. Dimpotrivă, aş afirma eu, fenomenul s-a petrecut exact invers. „Suprafaţa” s-a prăbuşit în „adâncul” devorator. Pojghiţa subţire de la suprafaţă, care de bine de rău rămăsese de la comunişti, s-a fisurat şi a crăpat pe toată întinderea ei. Fără un nou cod moral şi legislativ, două elemente principale prin care „suprafaţa” organizează sensul vieţii unei societăţi, românii s-au trezit şi mai mult înfundaţi în „groapă”. Mineriadele, izbucnirile naţionaliste, agresivitatea comportamentală şi verbală, toate sunt efectele distrugerii suprafeţei şi ale ajungerii „la fundul gropii”. Pe planul vieţii spirituale, m-aş fi aşteptat ca literatura română să descopere virtuţile suprafeţei prin intermediul postmodernismului. Mare mi-a fost surpriza să constat că interesul pentru postmodernism al „desantiştilor” generaţiei ‘80 a fost în mare parte abandonat. Tronează însă o „pop-culture” dâmboviţeană, caracterizată prin stridenţă şi un desăvârşit prost gust – o continuare pe planul spiritului a „adâncurilor fără suprafaţă” din viaţa socială.

Românul, prin fire, nu are o percepere „abisală” a vieţii (ca nemţii şi, parţial, ruşii). Nici nu este un pribeag al suprafeţei, precum americanul. Dacă şi-ar cultiva adevăratele înclinaţii, românii ar fi nişte extraordinari navigatori ai suprafeţei abisurilor şi adevăraţi experţi în suprafaţa adâncă. Fascinaţia pentru „adâncime” nu poate fi destrămată cu una cu două. Pe de-o parte, „adâncimea” este frecvent confundată cu „profunzimea”. Profitând de această confuzie, „adâncimea” se erijează în etalon de măsurare a valorilor spirituale. Pe de altă parte, „adâncimea” este înrădăcinată în mentalităţi şi comportamente, căci participă în procesul formării identităţii unui individ sau popor.

Legiuitorii imaginii

Potrivit lui Pierre Legendre (Dieu au miroir, 1990), formarea identităţii unei persoane este un proces care implică trei elemente. Eul, ca entitate biologică, Oglinda, imaginea în care se reflectă eul pe sine şi Legiuitorul, cel care ţine Oglinda. Eul îşi capătă identitate de sine doar în momentul în care se transformă din entitate biologică în entitate simbolică, prin trecerea sa în imagine. Animalul există doar biologic, întrucât nu se poate reprezenta pe sine într-o imagine. Dimpotrivă, eul există doar atât timp cât are statut de ficţiune (de imagine). „Je est un autre” (Eu sunt celălalt), spune Rimbaud, unde „celălalt” este imaginea mea. Fără acest „celălalt” eul nu poate exista. Identitatea eului nu este dată de o „esenţă”, ci de o relaţie. Nici „eu”, nici „celălalt ca mine” (imaginea mea) nu pot exista independent. Acest „celălalt” din imagine funcţionează ca o ficţiune. Ceauşescu şi Hitler foloseau mulţimile care îi ovaţionau ca nişte imense oglinzi în care-şi adulau chipul. În momentul în care mulţimea-oglindă a dispărut, cei doi nu şi-au mai putut contempla chipul. S-au fleşcăit ca nişte marionete abandonate de păpuşar.
Cine este Păpuşarul sau Legiuitorul? Între mine şi imaginea mea din oglindă se interpune acest Al Treilea. El este cel care instituţionalizează imaginea. Instituţia, scrie Pierre Legendre, este o ficţiune care furnizează legitimitate, fără de care nu poate exista organizare socială. Formarea identităţii este strâns legată de supunerea imaginilor la logica legitimităţii.

Datorită Legiuitorului, eu am credinţa că Oglinda mă reflectă în mod adecvat, că imaginea mea este cea pe care mi-o doresc şi-o iubesc (relaţia dintre eu şi imagine este totdeauna „narcisistă”). Legiuitorul mă asigură: „Tu şi nimeni altul eşti cel (frumos) din imagine!”. Mai mult, Legiuitorul îmi spune că originea mea este în imagine. Imaginea mă apără de haosul senzaţiilor şi al pasiunilor care se confruntă în trupul meu, de animalul din mine, de lipsa de sens, mă re-creează într-o ordine simbolică. O altă caracteristică a Legiuitorului: se substituie imaginii însăşi. (De exemplu, părinţii servesc de oglindă copilului în procesul formării personalităţii sale.) Şi cum eul îşi iubeşte sau urăşte imaginea, implicit îl va iubi sau urî pe Legiuitor.
În opinia mea, acelaşi lucru se petrece şi cu popoarele. Ele îşi păstrează identitatea atât timp cât se pot reflecta într-o ordine simbolică. Imaginea de sine a unui popor nu este un auxiliar al identităţii sale, ci chiar Oglinda, deci parte componentă a acestei identităţi. Mi se pare simplistă explicaţia potrivit căreia Ceauşescu a dresat un întreg popor prin teroare fizică. Ceauşescu a rezistat fiindcă a controlat imaginile care fondau identitatea poporului român. În subconştientul multor români, Ceauşescu era asimilat Legiuitorului, unicul garant al imaginilor fondatoare. Mai mult, se propunea pe sine ca Imagine. Arma lui Ceauşescu era arma simbolică a Legiuitorului care controlează Originea şi ia chipul lui Dumnezeu.

Citește și:
Războinicii „baby-boomer”
Anii '60 sunt pentru Occident anii prosperităţii materiale 
şi ai hedonismului, o perioadă în care capitalismul intră 
în faza consumismului de masă. Tot acum se naşte şi „soci-
etatea spectacolului”; orice obiect devine o marfă a cărei 
valoare de folosinţă depinde în mare parte de imaginea ei 
publicitară. Valorile spirituale încep şi ele să se plieze 
după ciclul producţie/consum, să intre într-un sistem de echivalenţe genera-
lizate, în spatele căruia există un singur numitor comun: banul 
(Citește mai departe...)

Venerarea adâncimii

Venerarea „adâncimii” este de origine augustiniană. Sfântul Augustin se priveşte în oglindă şi vede în el însuşi „deplorabilele tenebre”. Altfel spus, eul augustinian se descoperă ca spaţiu interior. Drept urmare imediată, spaţiul interior şi spaţiul divin se suprapun, substituirea imaginii de sine prin imaginea Legiuitorului având loc în abisurile conştiinţei individuale. „Dumnezeu locuieşte în omul interior”, afirma Augustin în De Magistro, precizând că Dumnezeul este interior, intimo meo. Relaţia dintre Eu, Legiuitor şi Imagineaoglindă devine o pură relaţie interioară, iar suprafaţa, simplu reflex al adâncurilor. În felul acesta, „adâncimea”, înţeleasă ca adâncime sufletească, intră sub oblăduire divină. În conştiinţa europeană a Evului Mediu, divinitatea devine sinonimă cu adâncimea pură. Adâncimea divină era venerată, dar inaccesibilă ochiului şi minţii omeneşti. Ochiului îi era interzis să pătrundă dincolo de Oglinda divină.

Iată de ce mozaicurile bizantine sunt lipsite de „perspectivă”. Frescele aurite parcă ar vrea să abată privirile iscoditoare care ar îndrăzni să penetreze abisurile. Blocând privirile omeneşti, mozaicul bizantin păstrează intact misterul divinităţii, plinătatea ontologică a Fiinţei şi prelungeşte spaţiul sacru spre în afară. Privirea severă a unui Dumnezeu plat şi abstract este Privirea Transcendenţei însăşi. Exclusă de pe perete, adâncimea este proiectată în spaţiul bisericii, în faţa imaginii reprezentată de Privirea Divină. În felul acesta, Omul medieval se simte învăluit de adâncimea divină, pe care însă o percepe ca pe o taină sacră. Abisurilor sufletului le corespund avânturile spre înaltul cerului.

Evul Mediu occidental este un delir al verticalităţii ascetice. Verticalitatea evocă tendinţa totalitară a adâncimii. Epoca medievală tinde să reducă orice amplitudine dinamică la gradul zero al perpendicularităţii. Aceasta intră în contradicţie cu sufletul omenesc, care vibrează, are amplitudine, fiind o sumă permanentă de oscilaţii (ezitări, nelinişti, nehotărâri). Misticul care îşi flagelează trupul şi inchizitorul se reîntâlnesc în dorinţa lor de a îngheţa amplitudinea. Deviaţiile, liniile de fugă sunt readuse la rigiditatea verticală a stâlpului infamiei, a zidului celulei monastice. În lumea „profunzimii” şi a „verticalităţii”, obiectele „cad” sau se „înalţă”. În Infernul dantesc, Satana locuieşte în centrul (gravitaţional) al pământului, unde totul este îngheţat. Păcătoşii sunt plasaţi în diferitele cercuri ale Infernului potrivit „greutăţii” păcatelor lor. Dumnezeu, lumina pură, se află la celălalt pol al verticalei. Cântarul stabileşte un echilibru imobil între lucruri care nu diferă decât prin greutate. Conform schemei neoplatonice a Evului Mediu, obiectele lumeşti sunt simple copii cantitative ale aceluiaşi model originar. Legea gravitaţiei face ca fiecare personaj să fie solid ancorat în identitatea sa. Păcătosul se găseşte într-un raport de adecvare perfectă cu păcatul său (şi cu pedeapsa primită), virtuosul se identifică cu virtuţile sale, cuvântul exprimă întotdeauna adevărul. Imaginile din oglindă ale eului dantesc sunt adevărate „încarnări”. Cititorii lui Dante nu considerau poemul o ficţiune. La Florenţa, pe uliţe, copiii alergau după scriitor să-l atingă ca pe un sfânt.

Evul Mediu occidental nu a fost numai o epocă a verticalităţii riguroase. Există un spaţiu cultural al marginilor, care acţioneaza în chip de „contrapunct” faţă de rigorile perpendicularităţii medievale. În manuscrisele medievale cu inluminuri, pe aceeaşi pagină găseşti ilustraţii pioase (de obicei în centrul paginii) şi imagini groteşti şi carnavaleşti – forme fantastice combinând elemente umane, animale şi vegetale, drăcuşori buclucaşi, jongleri – care n-au nicio legătura cu textul. Pe pereţii exteriori ai unor catedrale sunt sculptate figuri monstruoase, produse a ceea ce scolastica medievală denumea phantasia. Situată între imaginaţie şi memorie, phantasia permitea metamorfozele de tot felul. Un om putea avea două capete, un trup de maimuţă şi o coadă de cal. În general, există o mişcare „oficială” pe verticală şi alta de-a lungul suprafeţelor şi pe margini (marginea paginii, exteriorul catedralei, marginea oraşelor feudale). Suprafaţa şi verticala convieţuiesc, dar nu se varsă una în alta. Iată de ce nebunii, vrăjitoarele, prostituatele, actorii, saltimbancii, cerşetorii sunt o prezenţă constantă în Evul Mediu. Printr-un joc de transgresiune şi inversare, „marginile” opun rezistenţă autorităţii religioase, fără însă a-i submina legitimitatea. În general, Biserica le tolerează (marea prigoană împotriva vrăjitoarelor şi nebunilor este un eveniment ulterior, aparţine epocii clasice).

În timpul Renaşterii şi al barocului, verticala începe să vibreze. Sufletul omenesc îşi redescoperă amplitudinea, suprafaţa nu mai imită adâncurile, dimpotrivă, le subminează. La Shakespeare întâlnim înfruntarea tragică dintre tenebrele adâncurilor şi suprafaţa care vrea să-şi reintre în drepturi. Legiuitorul, fantoma tatălui, îi cere lui Hamlet să reprime mişcările nomade şi să readucă lumea la ordinea verticalităţii. Hamlet ezită însă să ducă la îndeplinire legea Tatălui. Timpul şi-a ieşit din ţâţâni: eroul nu poate să rămână în vechea lui identitate, nu se mai recunoaşte în oglinda ţinută de Legiuitor. Oglinda se sparge, iar Hamlet îşi vede chipul într-o sumedenie de oglinzi fantastice ale căror reflexe înşelătoare joacă la suprafaţa adâncurilor. O lume a transgresivităţii înlocuieşte pe cea a verticalităţii. Legea gravitaţiei nu mai funcţionează. Elemente „neîncorporate”, fără greutate – umbre, jocuri de lumini, iluzii şi aparenţe – se agită la suprafaţa vechii ordini „identitare”.

Identitatea eroilor devine problematică, întrucât trecerea eului în imaginea sa nu mai echivalează cu o „încarnare”. Un „heavy nothing” (nimic greu), care nu mai răspunde în faţa legilor gravitaţiei, se interpune între eu şi propria sa imagine. Ceea ce nu poate fi spus în cuvinte, un rău fără nume joacă la suprafaţa Numelor regale. Dacă opera dantescă era dominată de încarnari, la Shakespeare bântuie umbrele, spectrele, vocile iar sensurile nu se mai „încarnează” în cuvinte după modelul Cuvântului divin. Cuvintele devin vorbe înşelătoare, cu sensuri împrăştiate în multiple direcţii. La Dante, păcatul avea consistenţa unui lucru, purta un nume definit şi se „încarna” în trupul păcătosului. În Macbeth, răul nu are nume, este „cel ce”, „ceea ce”, „lucrul”, „fapta”: „I have done the deed” (Am săvârşit fapta), mărturiseşte Macbeth. În Othello, răul îmbracă deja toate aparenţele binelui. Ne aflăm încă pe tărâmul adâncimilor, dar tragedia shakespeariană se joacă deja la suprafaţa vârtejurilor tenebroase, acolo unde se nasc aparenţele. Acestea nu sunt pure iluzii, opusul „încarnărilor”, ci prezenţe misterioase. Fără interior sau exterior, se strecoară de-a lungul zidurilor, se împletesc ca iedera în jurul pilonilor verticali. Aparenţele nu au consistenţa substanţelor dure. Consistenţa lor este de natură intensivă, în genul vibraţiilor muzicale şi al intensităţilor emoţionale. Renaşterea va redescoperi „irealizatul” din lucruri, acea indeterminare fluctuantă a lumii şi a fiinţei. Eroii shakespearieni nu se mai definesc prin „esenţa” lor, ci printr-o torsiune-tensiune care se degajă din fondul lor tenebros. Verticala nu încetează să organizeze lumea, dar nu mai poate reduce amplitudinea la un punct zero.

Cu o subtilă întorsătură manieristă, Shakespeare face verticala să vibreze iar profunzimile să asculte de legile suprafeţei.
Barocul înseamnă încă un pas înainte în reabilitarea suprafeţei. În arta barocă materia se revarsă la suprafaţă, debordează cadrele ferme ale construcţiilor verticale. O lume flotantă se înfăşoară şi se desfăşoară, se lărgeşte şi se restrânge simultan şi în toate direcţiile. Pliul baroc nu este un ornament exterior. Ceea ce caracterizează pliul este inflexiunea, îndoirea, schimbarea de sens a concavităţii curbelor plane. Pliul este în acelaşi timp linie şi zonă de frontieră, exteriorul şi interiorul interacţionând în timpul mişcărilor de pliere şi depliere. Verticala nu dispare, dar îşi pierde capacitatea de a reduce totul la construcţii perpendiculare descărnate. Lumea barocă este o lume sub formă de con. Baza largă este formată dintr-o materie obscură – pliabilă, multiplicabilă, turbionară. Obiectele intră într-o serie de conexiuni reciproce, care tind să spargă orice cadru, să nu se mai raporteze la un centru gravitaţional. Ceea ce asigură unitatea spirituală a acestei lumi este vârful conului. Dar şi acest vârf este rotunjit şi plin de alte pliuri, precum cupola barocă. În general, în Baroc întâlnim un material orizontal care debordează din cadre şi un „vârf” spiritual care dă armonie întregului ansamblu. Monada leibniziană are o bază orizontală, încărcată de pliuri, unde foşneşte multitudinea de micropercepţii obscure, şi o zonă de vârf de percepţii clare şi distincte. Fiecare monadă are o zonă clară, fiecare are deci verticala ei, sau, cum ar spune Gilles Deleuze, propriul ei „punct de vedere”. Verticala divină devine Punctul de vedere suprem, zona de claritate maximă, dar ea nu distruge celelalte puncte de vedere, încearcă doar să le armonizeze între ele într-o ordine prestabilită.

Utopia transparenţei adâncurilor

Epoca Luminilor marchează victoria Omului asupra Legiuitorului divin. De acum încolo Omul nu se va mai oglindi în Oglinda divină, ci în cea a propriului chip. Oglinda devine Raţiune, iar „celălalt din imagine” – omul raţional. Sub oblăduirile ştiinţei şi tehnologiei, omul occidental calcă interdicţia divină şi trece la cucerirea adâncimii. Evul Mediu venerase adâncimea, dar îşi reprimase tendinţa de a o înţelege altfel decât ca pe o taină divină. Începând cu Epoca Luminilor, ochiul tehnologic al omului modern încearcă să treacă de partea cealaltă a Oglinzii pentru a revela secretele Invizibilului. „Rien n’est plus contraire au progres des connaissances que le mystère. C’est un des principaux caractères de la petitesse de l’esprit”, afirma Diderot. (În opera sa, Diderot supune privirilor publicului locuri secrete şi interzise. În La Religieuse, ochiul scriitorului străpunge zidurile groase ale mănăstirilor pentru a da în vileag tragicul vieţii „contra naturii”.) Adâncimea nu poate fi cucerită atâta timp cât stă sub semnul misterului şi al miraculosului. Iată de ce viziunea tehno-ştiinţifică asupra lumii va încerca în primul rând să demistifice ascunsul prin sfâşierea valului de umbre care înconjoară obiectele. Cele unsprezece volume de planşe ale celebrei Enciclopedii franceze din secolul al XVIII-lea (editată sub conducerea lui Diderot) prezintă imaginea unei lumi perfect transparente. De pildă, planşele dedicate metalurgiei îl poartă pe cititor în subteran, în alte desene galeriile de mină sunt prezentate în secţiune, să se vadă minerii la lucru. Dezvelite de mistere, obiectele sunt analizate sistematic, fragmentate, recompuse în ordinea care îi convine unui observator suveran.

Utopia unei lumi transparente nu înseamnă o redescoperire a suprafeţei. Dimpotrivă. În viziunea tehnoştiinţifică, lumea are adâncime, sub valul de aparenţe există o esenţă, ceva ascuns care determină mersul lucrurilor de la suprafaţă. Epoca Luminilor avea încredere că „ascunsul” poate fi cunoscut de lumina raţiunii şi redat în cuvinte.
În următoarele două secole, această credinţă a fost treptat risipită. Optimismului i-a urmat scepticismul şi indiferenţa. Unde ne aflăm azi? Lipsit de credinţa în „ascunsul” din „adîncimi”, în Oglinda adâncă în care-şi reflectă chipul, omul occidental îşi duce traiul pe o suprafaţă perfect orizontală: un platou. După ce a întors pe faţă şi pe dos adâncimile, occidentalul a ajuns la concluzia că, de fapt, adâncimea nu ascunde nimic, ea însăşi nu-i altceva decât propria lui invenţie. Din moment ce obiectele care-l înconjoară nu sunt „profunde”, ele nu mai pot să-l încânte, nici să-l asfixieze (Ionesco), nici să-i producă o stare de greaţă (Sartre). Noul sentiment al Occidentului postmodern este starea de indiferenţă şi apatie generală. Lumea a devenit neinteresantă. Cool. În lipsa Legiuitorului, nimic nu mai garantează adecvarea dintre „eu” şi „celălalt din oglindă”. Relaţia dintre „eu” şi imaginile sale devine aleatorie. Noua identitate este proteică, în permanentă schimbare. Locul Legiuitorului nu mai este deţinut de o imagine fondatoare, ci de imagini-simulacru, imagini fără fond. Cu un efort tehnologic gigantic, se încearcă recrearea adâncimii la suprafaţă prin virtual. Virtualul este un surogat de adâncime. În imperiul virtualului, eul se vede pe sine ca o imagine adâncă, dar adâncimea este „ataşată” imaginii ca o proteză. „Occidentul virtual” distruge echivocul dintre realitate şi aparenţă, plasând eul într-o lume de imagini prefabricate cărora le-a fost amputat inefabilul. Prin „obiectivizarea” în virtual a elementelor sale nomade, suprafaţa devine un tărâm al neutrului.

Citește și:
Noua identitate a omului occidental
Marxismul, mort în ţările din Est, a renăscut şi prosperă 
în ideologia şi politicile stângiste ale multiculturalismul
ui occidental. Ca şi marxismul, multiculturaliştii vorbesc 
de drepturi şi libertăţi colective, nu individuale. În 
multiculturalism, nu poţi avea drepturi „speciale” decât 
dacă aparţii unui grup de victime în raport cu grupul majoritar, în speţă, 
grupul bărbaţilor albi. Calităţile individuale, competenţa nu contează .. 
Niciun intelectual occidental nu se poate pronunţa azi împotriva dogmelor 
multiculturaliste fără riscul de a fi etichetat ca rasist şi elitist, supor-
tând consecinţele de rigoare. În conformitate cu deviza comunistă: „Ori eşti 
cu noi, ori eşti împotriva noastră” (Citește mai departe...)

Viaţa în adâncuri fără suprafaţă

Din nefericire, cu mici excepţii, românii bâjbâie încă într-un univers chtonian. Dinamica acestei lumi postcomuniste este dată de procesele de încorporare şi devorare. Este o lume în care te „împământeneşti”, te înfunzi, te înnămoleşti, unde rişti la fiecare moment să fii înghiţit, absorbit, străpuns, rupt în bucăţi. În universul românesc, eşti oricând un obiect supus penetrării, desfacerii în bucăţi, consumării şi „autoconsumării”. Obsesiile alimentare la români nu sunt un rezultat al sărăciei, ci al vieţuirii permanente sub incidenţa legilor adâncimilor devoratoare. La începutul mileniului trei, românii convieţuiesc într-un amestec tulbure, unde fiecare obiect devine o cauză distructivă pentru celălalt. O lume îngreunată de inerţi şi inerţii, pasiuni stătute, resentimente, complexe de tot felul care acţionează ca nişte obiecte contondente. În loc să producă energia necesară vieţii, universul chtonian românesc este un mastodont energofag. În România postdecembristă nimic nu circulă în flux. Lumea nu este gândită în termeni energetici, ci în termenii „substanţiali” ai corpului „adânc”, care caută să îngurgiteze pentru a deveni tot mai „greu”. De unde, dorinţa corpului „adânc” de a devora în mod permanent capital electoral, avuţie naţională, de-a străpunge suprafaţa cu rădăcini noduroase pentru a o fixa în propria sa rază de consum. Forţa realizată prin demaraje scurte şi în viteză este caracteristică suprafeţei. Din acest motiv, ea pare de neconceput pe plaiurile mioritice. Totul trebuie mai întâi să cadă ca un bolovan la fund, apoi este adus la suprafaţă şi pus în mişcare cu un consum major de energie. De se urneşte ceva, în trei zile tinde să revină la loc sub atracţia centrului său de gravitaţie. De aici, blocajul economic şi psihologic, frecvenţa accidentelor catastrofale (obiectele dure, ancorate în „profunzimi” se distrug reciproc în momentul impactului, spre deosebire de obiectele „moi” şi lichide care se întrepătrund fără a se anihila reciproc). Progresul este o chestiune de viteză şi mobilitate, el este greu de realizat în condiţiile unor adâncimi devoratoare. Chiar dacă în România se înregistrează un anumit progres, cetăţeanul de rând nu-l percepe ca atare, mulţumindu-se doar să spună: „Ceva parcă s-a mişcat…”. O mare parte dintre români mai trăiesc cu impresia că lumea lor nu are sens, ceea ce nu este departe de adevăr. Pe de o parte, a dispărut Legiuitorul suprem care asigura coerenţa sensurilor şi non-sensurilor. Omul poate suporta chiar şi non-sensul, dar nu poate suporta lipsa de sens. Pe de altă parte, lipsa de sens se datorează faptului că înţelesurile nu se creează în adâncimile corpului şi ale lucrurilor fizice – precum în România post-comunistă – ci în regiunea de frontieră a suprafeţei adânci. „Profunzimea” înţelesurilor este un efect al aducerii la suprafaţă. Înţelesul se constituie în momentul în care, din amestecul de obiecte supuse devorării reciproce, se degajă o semnificaţie necomestibilă şi impenetrabilă.

Spre suprafaţa adâncă…

Românii vor trebui să iasă din existenţa lor chtoniană şi să recreeze suprafaţa. Poporul român ar avea posibilitatea să creeze o suprafaţă adâncă superioară suprafeţei plate, platoului pe care-şi desfăşoară existenţa Occidentul. Platoul avantajează schimbările rapide de ritm, deplasările rizomice, devenirile de tot felul. El însă „superficializează” Fiinţa şi dă frâu liber verbului „a face”. Pe platou, producţia permanentă a înlocuit realitatea. În Occidentul suprafeţei postmoderne, acest le faire sau making produce hiperrealitatea standardizată a lucrurilor. În momentul în care realitatea dispare, ea este înlocuită prin exactitate, prin mai multe „referinţe” şi imagini obiectivate. Ceea ce dispare este, bineînţeles, viaţa. Paradoxal, suprafaţa platoului nu este decât o adâncime perfect aplatizată, care reia acţiunea normativă a verticalei adâncurilor.
Românii pot însă locui suprafaţa fără a-i răpi dimensiunea „profundă” – graţia, misterul, maniera „irealizată”, metaforică, care constituie pielea adâncă a lucrurilor. Odată ieşiţi la suprafaţă – şi doar atunci! – natura sceptică a românilor poate fi un avantaj, ar putea acţiona ca un principiu de frânare a vitezei le faire-ului occidental. Dacă se vor lăsa în continuare ademeniţi de falsele profunzimi, românii se vor înfunda definitiv într-o lume lipsită de sens. Într-o asemenea situaţie, probabil, va sosi un Legiuitor să readucă Legea verticalei sau să impună Viteza năucitoare a platoului.

Cititorule, nu te uita în spatele oglinzii! De-l cauţi pe Dumnezeu, nu-l căuta în imagini prefabricate, nici în fantasmele originii şi ale memoriei. Dumnezeu e cu tine pe suprafaţa adâncă.
E timpul să ieşi din profunzimile amăgitoare! La marginea gropii, stau şi te aşteaptă profeţii verticalei şi ai platourilor de beton. Treci de ei! Ocoleşte copacii, nu te împiedica de rădăcinile groase, bulbucate la suprafaţă! Vezi, nu-ţi încurca picioarele printre licheni! Drumul tău e mereu pe la liziera pădurii, pe marginea şanţurilor! Să nu treci poduri, doar punţi foarte înguste! Ţine-ţi echilibrul pe sârmă! Desprinde-ţi gândurile din carnea trupului! Lasă-le să plutească în adâncimile pielii, limpezi, misterioase… Să iubeşti nuanţele! Să urăşti cuvintele încarnate, cuvintele descărnate. Caută cuvintele bântuite subtil de înţelesuri.
Continuă să te miri…

Capitolul «Revenirea la suprafață a României» din cartea «Sclavii fericiţi. Lumea văzută din Silicon Valley», de Ovidiu Hurduzeu – Iaşi, Timpul, 2005

• Sindromul vulnerabilității
• Paradigma mediocrității
• Totalitarismul orizontalei
• Gândirea pozitivă
• Multiculturalism și uniformizare
• Vremurile conformismului generalizat
• România la ora consumismului
• Anti-americanismul „corectitudinii politice”
Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.