A rezistat 1.267 de zile pe front, apoi a mers pe jos de la Cotul Donului până în România: „Am sărutat pământul când am ajuns acasă”

Istorie vie! Născut odată cu Marea Unire, a rezistat 1.267 de zile pe front, apoi a mers pe jos de la Cotul Donului până în România: „Am sărutat pământul când am ajuns acasă”
Istoria românilor este datoare să consemneze eroii luptelor crâncene pentru libertate.

Simion Gârlea este supraviețuitorul unor întâmplări de o duritate extremă, a înfruntat tancuri, arme, frig și foamete, în cel de-al doilea Război Mondial. A petrecut 2.117 zile sub arme. A stat 1.267 zile pe front și a mers 1000 de kilometri pe jos, timp de patru luni, pentru a ajunge acasă.

Simion Gârlea este o legendă vie a războiului antisovietic. Și acum, la 100 de ani, are o memorie fantastică și reține cu exactitate date și locuri din cea mai cruntă experiență a vieții sale din perioada în care a luptat, pe frontul de Est, până la Cotul Donului, lângă Stalingrad, Rusia, în una dintre cele mai sângeroase bătălii din istoria Armatei Române.

„Eu nu țin o evidență a anilor, țin o evidență a zilelor. De exemplu, de la nașterea mea și până astăzi, e 9 noiembrie, am împlinit 35.905 zile. Am carnete în care am scris în fiecare zi, din 1940. Când am plecat pe front, am început să notez în caiet și am scris în fiecare zi. Eu am plecat militar și am ajuns la Constanța, miercuri, 22 noiembrie 1940. Am făcut acolo perioada de instrucție. Într-o zi de vineri, am auzit la radio că s-a cedat Basarabia. Eu sunt basarabean. Toată familia mea a rămas acolo, iar eu eram singur. Am întâlnit două fete, Safca și Ștefania. Ele au avut o comportare neprețuită, încât, drept să vă spun, parcă mi-au șters și lacrimile. Am și acum pozele lor. Am plecat pe front, duminică, 6 septembrie 1942. Din Constanța, am plecat pe font, în Rusia. Am plecat cu căruțele, cu caii. O lună de zile am mers.
Am ajuns la Cotul Donului (…) Pe 10 octombrie, a căzut în liniile noastre un ostaș și ne-a spus că Stalin, în ziua de 18 octombrie 1942, va declanșa un atac grozav. În ziua aceea, s-au aprins, ca un fulger, toate armele, tunurile și o mașină Katiușa, ale rușilor. A fost greu de noi. Era iarnă, frig. Era luna asta și eu nu pot să o uit. Sâmbătă, 21 noiembrie, ne-am retras din tranșee. Ostașilor din linia întâi li se vedeau doar dinții albi. Atunci a început calvarul nostru în Rusia. La sfârșitul lunii, după lupte grozave, eram într-un sătuc, la doi bătrâni, care aveau în grijă un copil mic. Eram trei ostași care stăteam acolo. Aveau puțin lapte de la o căpriță și-l puneau pe plită să fiarbă. Pâine nu aveau. Luau cartofii, îi spălau bine, coaja o tocau și o amestecau cu tărâțe și făceau turtișoare și le coceau pe plită. Pe 5 ianuarie 1943, am plecat din sătucul ăla. Ne-am grupat vreo 20 de ostași români și am plecat în marșul către România. Pe jos. Am mers lunile ianuarie, februarie, martie, iar la 30 aprilie am ajuns pe malul Nistrului. Era duminică și era Paștele. Când am ajuns, am sărutat pământul”, aflăm din mărturia unuia dintre cei mai bravi eroi în viață.

„Am făcut o școală de cântăreți bisericești. Eu sunt din Răspopeni. Am făcut cerere la Mitropolia Basarabiei, să-mi dea și mie un post. Și mi-a dat un post la Văsieni, județul Ialoveni. M-am prezentat acolo și am stat doar o lună, după care am plecat la regimentul Constanța. În timp ce eram pe front, în Ungaria, conducerea țării de atunci a stabilit să li se asigure locul de muncă celor care luptă, dacă mai vin înapoi. Departamentul cultelor de care aparțineam, știind că eu nu mai sunt în Basarabia, la Văsieni, și că sunt pe front, prin Monitorul Oficial din 1 decembrie 1944, m-a trimis la Vitănești. Eu nu aveam de unde să știu treaba asta. Am avut o cunoștință, care s-a refugiat și lucra la o primărie. El mi-a spus că sunt numit la Vitănești, Teleorman. Am primit notița și am reținut treaba asta. S-a terminat războiul, eu am lucrat ca cifrator și am stat în permanență lângă general. Când a venit momentul retragerii trupelor, m-am dus la Cernavodă, la regimentul 34 din Constanța era ocupat de ruși. Familia mea din Basarabia s-a refugiat în România, că pe tata l-au arestat în 40. M-am dus pe la fratele meu, în Ardeal, apoi, după câteva zile, mi-am luat traista să vin la Vitănești. Sâmbătă, 15 noiembrie 1945, am ajuns la Vitănești. A doua zi m-am dus la biserică și de atunci am rămas în Teleorman. M-am căsătorit. Soția mea a decedat acum 18 ani. Vreau să vă mai spun un lucru: viața omului e ceva predestinat. Când eram în școala primară, învățătoarea ne-a citit o poezie: ‹Rugămintea din urmă›. Ea ne-a arătat pe hartă, că sus era Basarabia și jos era Dunărea, la Turnu Măgurele. Și mi-a rămas în minte această localitate, unde am ajuns să-mi fac livretul militar mai târziu. Încă un lucru. Eu sunt născut pe 1 septembrie 1918, când țara românească și-a întregit hotarele”, așa face legătura Simion Gârlea cu spiritul său eroic și cu pofta de dreptate pe care o emană prin toate cuvintele legate de experiențele sale.

Și chiar dacă a suferit enorm, eroul Simion Gârlea a rămas întreaga existență un om demn, cu o conduită ireproșabilă şi are o căldură sufletească pe care o transmite prin fiecare vorbă aleasă, chiar și atunci când povestește trăirile groaznice de pe front. A scris două cărți: «Din viața unui basarabean» și «Călimara cu sânge», iar eforturile sale, vitejia dovedită și curajul de a înfrunta inamicul înarmat total au fost răsplătite de autoritățile Teleormanului prin distincția de cetățean de onoare al municipiului Alexandria și al comunei Vitănești. Atât. Dar nu ne mai cramponăm în recunoașteri ale unor oameni care nu pot trăi nici măcar fără o masă compusă din trei feluri de mâncare, dar să rabde zile întregi, printre focuri de armă și alte pericole iminente, și ne rezumăm la gândul că, auzind povestea unui om care și-a croit viața pe altarul țării, pe care a iubit-o mai presus de orice, ne va spori mândria de a fi oameni ai unei țări cu luptători cu o conduită aleasă. Iar destinul lui Simion Gârlea rezumă fidel o bună parte din istoria României dintr-o perioadă frământată și îmbogăţeşte paleta memorialistică românească cu trăiri la care au fost supuşi militarii implicaţi în catastrofa de la Cotul Donului. Trebuie doar să-l ascultăm. Și să-l prețuim. Pentru că mărturiile sale nu sunt o simplă poveste, ci o viață de om dedicată țării.

„Pe 28 iunie 1940, ca urmare a presiunii făcute de ruşi în baza Pactului Ribbentrop-Molotov, Răspopeni, satul în care m-am născut, am copilărit şi am învăţat – cu răzeşii lui Ştefan cel Mare – a rămas departe, peste Prutul devenit hotar, care desparte românii de-o parte şi de alta a lui. Ultima dată când am stat acasă a fost între 1 martie şi 1 aprilie 1944. De atunci nu mi-am mai văzut casa natală. Dorul încă mă chinuie”

„Familia mea din Basarabia s-a refugiat în România, că pe tata l-au arestat în 40. M-am dus pe la fratele meu, în Ardeal, apoi, după câteva zile, mi-am luat traista să vin la Vitănești. Sâmbătă, 15 noiembrie 1945, am ajuns la Vitănești. A doua zi m-am dus la biserică și de atunci am rămas în Teleorman. M-am căsătorit. Soția mea a decedat acum 18 ani. Vreau să vă mai spun un lucru: viața omului e ceva predestinat. Când eram în școala primară, învățătoarea ne-a citit o poezie: ”Rugămintea din urmă”. Ea ne-a arătat pe hartă, că sus era Basarabia și jos era Dunărea, la Turnu Măgurele. Și mi-a rămas în minte această localitate, unde am ajuns să-mi fac livretul militar mai târziu”

„Marţi, 3 ianuarie 1943, ne-am grupat vreo 20 de ostaşi şi am plecat pe jos către România. Patru luni am mers. Începuse să se facă primăvară. În aprilie eram la Tighina. Era duminică, 25 aprilie, Paştele. Am sărutat pământul românesc. De acolo, de la Tighina, am plecat până acasă, am aflat ce mai era pe acolo şi am venit înapoi. De noi nu mai ştia nimeni nimic, că trăim sau nu mai suntem. La 23 august 1944, s-a întors roata istoriei. Românii au făcut alianţă cu ruşii şi am plecat pe front în Ardeal, luni, 28 august 1944. Pe 9 mai 1945 se termina războiul”

„Luni. 5 decembrie 1944. La ora 5.00 ne sculăm. Împreună cu un domn sublocotenent plec la eşalonul II în camion. Nefiind loc în camion merg pe seară. Am îngheţat puţin la picioare. Trecem prin satele: Komjaţi, Pertupa, Szalama, ajungând la Martony pe la ora 9.00. Aici la poştă primesc patru scrisori: două de la Octavia, una de la Lenuţa şi una de la Strătilă. De la cineva în schimbul a câtorva scrisori pe care i le duc primesc două pahare cu coniac care m-au încălzit. Cu toate că e Crăciunul, eu abia am găsit ceva mâncare la bucătărie”

„Să vă spun un lucru. Înainte de a veni la Vităneşti şi de a mă căsători, prin ’40-’41, am scris trei-patru poezii cu o presupusă (n.r. – iubită). Toate se terminau cu moartea ei la cimitir. Ca să ajung la bătrâneţe şi să trăiesc atâţia ani şi chiar să moară săraca”

„Singurătate, pleacă de la mine
Tu nu vezi că nu-mi este bine
Aş pleca, dar cine vine,
A mă înlocui pe mine
Cred că singura înlocuire este
A scrie câte-o poveste
Aşa cum pe front ai scris
Şi greutăţile ai învins”

„Eu sunt veteran de război, am fost pe front şi în Răsărit, şi în Apus şi o lege din 1994, Legea 94, prevede ca veteranii de război decoraţi pe front să primească o rentă de 75% din solda unui locotenent. De patru ani mă lupt şi le spun că nu aplică legea corect. Eu nu primesc acei 75%. Primesc vreo 262 de lei”
Simion Gârlea, veteran de război

„Din 1940 sufăr pentru pierderea Basarabiei“

Surse: a1.ro / adevarul.ro / puterea.ro / liberinteleorman.ro

Citește și:
Lecţie de patriotism şi respect faţă de ţară dată de un veteran de 100 de 
ani: „Imnul Patriei se ascultă numai în picioare!”
În ciuda vârstei sale şi a inerentelor probleme de sănăta-
te aduse de ani, veteranul Simion Gârlea a ţinut să ascul-
te în picioare Imnul Naţional al României. Iar în momentul 
în care un student al Academiei de Poliție îi spune că 
poate sta jos, bătrânul îi răspunde: „Dragul meu, Imnul 
Patriei se ascultă numai în picioare!”. Cum să nu îl 
iubești? (Citește mai departe...)
Loading...
loading...

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.