Vă mai amintiți de Slobodan Miloșevici?

În martie 2006, fostul președinte iugoslav Slobodan Miloșevici murea după gratii, în urma unui atac de cord. Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie îl judeca deja de cinci ani. I-a refuzat solicitarea de a fi tratat într-o clinică de cardiologie din Rusia. Și l-a mai judecat vreo zece ani după moarte. În 2016, judecătorii de la Haga au stabilit în unanimitate că Miloșevici nu a făcut parte dintr-o acțiune criminală comună care a provocat victime în rândul musulmanilor bosniaci și al croaților, în timpul războiului ce a avut loc între anii 1992-1995, în Bosnia.
Au trecut ani de la achitare. Și mult mai mulți de când Iugoslavia a fost făcută bucăți. Sau de când unii bombardau Belgradul, acuzând Serbia lui Miloșevici de atrocități unilaterale. Slovenia, Croația și Muntenegru, desprinse din fostul stat iugoslav, sunt în NATO, primele două și în UE. Macedonia devine membră, după ce a găsit calea de a mulțumi Grecia în privința denumirii. Serbia o duce tot mai greu, dar e și ea pe o agendă de aderare.
Există, totuși, un cor de voci care se întreabă: dacă nici Miloșevici, nici alți acuzați nu au fost vinovați pentru atrocitățile din anii ʼ90, atunci cine a fost? Dacă nu Serbia a distrus Iugoslavia, o țară cu PIB cam cât al Italiei în 1990 și lider în Organizația Națiunilor Nealiniate, cine o fi făcut-o? Și de ce?
De Târgu-Mureș 1990 vă mai amintiți? Dar de războiul de pe Nistru, consumat tot în timp ce se derula măcelul în fosta Iugoslavie, vă mai amintiți? Dar de șmechera „regionalizare”, de nălucile care ațâță necontenit în virtual românii între ei? Dar de cei care consideră Trianonul „o problemă europeană”? De presiunile în fel și chip, menite să slăbească statul român, de fluturarea diverselor autonomii, de industriile făcute praf și de milioanele de români determinate să plece în bejanie? Sunt multe. Trebuie să vă amintiți!


Act de dreptate după moarte sau act de acuzare?

Tribunalul Internaţional pentru fosta Iugoslavie a decis după ani de proces că principalul acuzat, fostul lider sârb Slobodan Miloşevici, între timp decedat în detenţie din motive nu prea clare, este nevinovat pentru crimele de război din Bosnia.
Pentru mine şi cei din cercul meu concluzia tribunalului nu poate fi o surpriză, ci numai faptul că ea a fost oficializată prin sentinţa acestuia. Cei care trebuiau să ştie că Miloşevici nu a determinat comiterea unor crime în Bosnia, ci dimpotrivă a contribuit, prin influenţa sa asupra sârbilor bosniaci, la curmarea lor, o ştiau. Eu unul aveam informaţii în acest sens, inclusiv din surse de primă mână.
În 1997, la Iraklion, în Creta, pe atunci încă Preşedinte al Serbiei, Slobodan Miloşevici mi-a spus întreaga poveste în detalii foarte compromiţătoare pentru predicatorii globali ai drepturilor omului. Câţiva ani mai târziu, acea versiune mi-a fost confirmată în cadrul unei discuţii destul de aprinse, purtate în căldura altei insule greceşti, Kos, din arhipelagul Dodecanez, de către un alt protagonist al evenimentelor, Richard Holbrooke.
Ceea ce mai ştiam era că multe din evenimentele sângeroase consumate în Bosnia fuseseră fie înscenări ale unor forţe ascunse, fie pure invenţii ale presei, ambele menite să mobilizeze opinia publică internaţională în favoarea intervenţiei militare externe în conflict. Crime odioase se comiseseră cu adevărat şi suferinţele oamenilor de rând erau reale, dar vinovaţi erau adesea alţii decât cei arătaţi cu degetul.
Nu că unii vor fi fost îngeri. Într-un fel sau altul cu toţii erau vinovaţi (nu neapărat penal), dar vinovăţiile erau distribuite în realitate cu totul altfel decât se proclama oficial, iar apărarea drepturilor omului de rând devenise o acoperire pentru promovarea unor interese geopolitice pe cât de nedeclarate pe atât de autentice.
În ziua în care Slobodan Miloşevici a fost livrat Tribunalului de la Haga am scris un articol, apreciat atunci ca fiind curajos, în care puneam o întrebare retorică şi formulam un avertisment. Întrebarea era de ce democraţiile euro-atlantice nu lasă justiţiei sârbe onoarea de a-i judeca ea pe liderii sârbi acuzaţi pentru crime de război, dar au încredere să îi lase această sarcină mult mai puţin fiabilei justiţii irakiene, în cazul lui Saddam Hussein? Avertismentul spunea că organizatorii procesului trebuiau să se roage la Dumnezeu ca acuzatul să nu moară cumva de inimă în celula sa, înainte de terminarea procesului.
Nu ştiu dacă nu s-au rugat sau Dumnezeu nu i-a ajutat, dar Slobodan Miloşevici a murit înainte de deznodământul procedurii judiciare.
Acum achitarea, facilitată poate chiar de acest deces care părea că lasă fără miză procesul penal, nu mai are atât efectul de a-i face dreptate lui Miloşevici, ci de a-l face martir; pe el şi naţiunea sârbă. Un martiriu care va exacerba sentimentele antioccidentale ale sârbilor.
Pe acest fond, recunoaşterea Kosovo devine şi mai problematică, iar sancţiunile Occidentului faţă de sprijinul Rusiei pentru aşa-zisele mişcări de autodeterminare din Ossetia de Sud, Abhazia sau Crimeea (căci Transnistria a fost de mult uitată), tot mai lipsite de baza morală.
Ironia sorţii face ca achitarea lui Slobodan Miloşevici să survină între omorurile de la Nisa şi cele de la Munchen, cam în acelaşi timp în care militarii americani erau puşi sub cheie şi lăsaţi fără aer condiţionat pe aeroportul de la Incirlik. Nu este prilej de bucurie. Nu este nici motiv să facem cuiva chip cioplit. Nici scuză pentru a conduce maşina istoriei cu ochii în oglinda retrovizoare. Este un bun moment însă ca să reflectăm la înţelepciunea care spune că cine seamănă vânt, culege furtună.

de Adrian Severin


Loading...
loading...

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.