Familia ca unitate eroică

Unul dintre pericolele care ameninţă curentele de reacţiune contra forţelor dezordinii şi corupţiei ce devastează civilizaţia noastră şi viaţa noastră socială este continuarea acestor tendinţe până la capăt, în forme şi mai decăzute, chiar domestic burgheze.
A fost denunţat de mai multe ori caracterul de decadenţă pe care moralismul îl pune în faţa oricărei forme superioare de ordine sau de viaţă. În realitate, pentru ca o „ordine” să aibă valoare, ea nu trebuie să semnifice nici rutină, nici personalizare mecanică. E nevoie ca în forţele originare necorupte să existe unele care să conserve într-un anume fel şi într-o măsură oarecare această natură a lor, chiar până la cea mai rigidă aderenţă la o disciplină. Numai atunci ordinea e fecundă. Cu ajutorul unei imagini, am putea spune că se întâmplă ca atunci când un amestec exploziv sau expansiv îşi atinge eficacitatea maximă când este constrâns într-un spaţiu limitat, în timp ce într-un spaţiu nelimitat aproape se disipează. În sensul acesta Goethe a putut vorbi despre o „limită care creează” şi a putut spune că în limite se demonstrează existenţa Maestrului. E nevoie apoi să ne amintim cât mai repede că, în viziunea clasică a vieţii, ideea de limită – pèras – se confunda cu însăşi perfecţiunea acesteia şi era considerată ca cel mai înalt ideal nu numai etic, ci suprem metafizic. Aceste consideraţii ar putea fi aplicate la diverse domenii. Să ne ocupăm aici de un caz particular: acela al familiei.

Familia este o instituţie care, erodată de individualismul ultimei civilizaţii cosmopolite, minată în fundamentele ei de premisele însele ale feminismului, ale americanismului şi sovietismului, s-ar vrea reconstruită. Dar şi aici apare alternativa indicată. Instituţiile sunt ca nişte forme rigide în care s-a cristalizat o substanţă iniţial fluidă: această stare originară este cea care trebuie resuscitată atunci când posibilităţile vitale inerente unui ciclu civilizaţional sunt epuizate. Numai o forţă care acţionează din interior, ca o semnificaţie, ar putea fi creatoare. Azi, la ce semnificaţie ar trebui să se refere familia, în numele a ce ar trebui dorită şi menţinută? Semnificaţia uzuală, burgheză şi „respectabilă” a acestei instituţii este cunoscută de toţi şi de aceea este mai puţin important s-o indicăm cât să relevăm puţina susţinere pe care aceasta ar putea s-o acorde ţelurilor unei noi civilizaţii. Ar putea prea bine să tuteleze reziduurile existente, dar e inutil să ne ascundem că nu despre asta este vorba, că acest lucru este „prea puţin”. Dacă se vrea găsirea uneia dintre cauzele nu cele mai nesemnificative ale corupţiei şi disoluţiei familiale care au apărut în ultima vreme, ea ar putea fi indicată chiar în starea unei societăţi, unde familia a fost redusă la a nu mai însemna nimic decât aceste lucruri: convenţie, îmburghezire, sentimentalism, ipocrizie, oportunism.

Şi aici, numai prin raportare directă şi hotărâtă nu la ceea ce era ieri, ci la origini, am putea să găsim ceea ce realmente e necesar. Astfel de origini ar trebui să ne fie accesibile. Aceasta în mod particular, mai ales dacă tradiţia noastră, romană, a familiei, este printre cele care au exprimat conceptul mai înalt şi originar al ei.
După concepţia originară, familia nu este o unitate nici naturală, nici sentimentală, ci esenţialmente eroică. Se ştie că denumirea antică de „pater” derivă dintr-un termen care desemnează conducătorul, regele. Unitatea familiei apare deja prin aceasta ca fiind a unui grup de fiinţe foarte unite în jurul unui conducător, care în ochii lor apare învestit nu cu o putere brută, ci cu o demnitate maiestuoasă, care suscită veneraţie şi fidelitate. Acest caracter nu are nevoie de altă susţinere sau confirmare, dacă ne amintim că în civilizaţia indoeuropeană „pater” – pe lângă faptul de a fi conducător – este cel care în acelaşi timp exercită o putere totală asupra alor săi, încât în acel timp el era responsabil absolut pentru ei în faţa oricărui ordin superior ierarhic – el era şi sacerdotul gens-ului său, cel care mai mult decât oricare altul îl reprezenta în faţa divinităţii, custodele focului sacru, care în familia patriciană era simbolul unei influenţe supranaturale ce se unea în mod nevăzut cu sângele şi era transmisă odată cu acest sânge. Nu sentimente sociale călduţe sau convenţionalisme, ci ceva între eroic şi mistic fonda deci solidaritatea grupului familial sau gentilic, făcând din el un singur element, având în vedere raporturile de participare şi gradul de înalt devotament, gata să se ridice compact contra celor care l-ar fi lezat sau i-ar fi ofensat demnitatea. Pe bună dreptate De Coulanges, ca o concluzie la studiile sale despre ea, a putut de aceea spune că familia antică era o unitate religioasă, înainte de a fi o unitate naturală sau de sânge.

Faptul că matrimoniul a fost un sacrament cu mult înainte de creştinism (ca de exemplu în ritualul roman al confarreatio[1]), este deja cunoscut de către cititori. E poate mai puţin cunoscută ideea că acest sacrament nu conta ca o ceremonie convenţională sau o formulă juridico-socială, cât ca un fel de botez care o transfigura şi o făcea pe femeie demnă să participe la acelaşi „suflet mistic” cu neamul soţului ei. După un ritual indoeuropean, destul de expresiv ca simbol, înainte de a fi a soţului, femeia trebuia să aparţină de Agni, focul mistic al casei. Azi, nu s-a modificat ipoteza originară, pentru care soţul se confunda cu Dumnezeul femeii şi se stabilea un raport de acest fel între ei, raport originar faţă de care fidelitatea burgheză actuală nu este decât derivatul decăzut şi depotenţat. Anticul devotament al femeii care dădea tot şi nu cerea nimic este expresia unui eroism esenţial, foarte mistic sau „ascetic”, adică nepasional şi nesentimental şi, în orice caz, transfigurant.

În antichitate se spunea:
„Nu există ritual sau învăţătură specială pentru femeie. Ea trebuie să-şi venereze bărbatul ca pe Dumnezeul său şi astfel va avea parte de viaţă veşnică”.
La aceasta corespunde, într-o altă tradiţie, concepţia după care Casa Soarelui a nemuririi era rezervată, în afara războinicilor căzuţi pe câmpul de bătălie şi conducătorilor de stirpe divină, femeilor moarte când aduceau pe lume un copil: „aceasta era considerată o ofrandă sacrificială cumva transfigurantă, ca şi cea a eroilor propriu-zişi”.
Astfel se poate deja lua în considerare semnificaţia însăşi a naşterii, dacă un astfel de subiect nu ne duce cumva prea departe. Să ne amintim numai formula antică, după care primul născut era considerat nu ca fiu al iubirii, ci al datoriei. Iar această datorie era, din nou, de natură atât mistică cât şi eroică. Nu era vorba numai despre apariţia unui nou „rex” pentru binele şi puterea neamului, dar şi despre a da viaţă celui care poate să îndeplinească acea datorie misterioasă faţă de înaintaşi şi de toţi cei care au făcut măreţia unei familii (în ritualul roman, adesea reamintiţi sub forma a nenumărate imagini purtate la ocaziile solemne), al căror echivalent simbolic era focul familial veşnic. Pe această cale, în multe tradiţii se găsesc formule şi ritualuri care duc la apariţia ideii unei adevărate naşteri conştiente, a unei naşteri nu cu ajutorul unei obscure şi inconştiente acţiuni carnale, ci cu corpul şi în acelaşi timp cu spiritul, dând – în sens literal – viaţă unei noi fiinţe, despre care se spunea, având în vedere funcţia ei invizibilă, că prin virtutea sa înaintaşii vor fi confirmaţi în nemurire şi în glorie.

Din aceste mărturii, care sunt dintre cele mai uşor de adunat, rezultă o concepţie a unităţii familiale care, fiind dincolo de orice mediocritate burgheză conformistă şi moralistă şi de orice înşelătorie individualistă, este în egală măsură dincolo de sentimentalism, de pasiune şi de tot ceea ce e fapt social brut sau fapt natural. Numai fundamentul eroic este cel care poate da cea mai importantă justificare familiei. A înţelege că individualismul nu este o forţă, ci un abandon. În sânge este recunoscută o bază solidă. A articula şi a cristaliza această bază cu forţele de ascultare şi conducere, de dedicaţie, de afirmare, cu cele tradiţionale şi de solidaritate, chiar şi cu cele războinice şi, în fine, cu forţele de transfigurare intimă. Numai atunci familia va redeveni un lucru viu şi puternic. Celula primă şi esenţială pentru acel organism mai înalt care e Statul.

Julius Evola

Loading...
loading...

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.