Ce este neputința ce ne îngenunchează poporul și pe care lașii o numesc toleranță? Ce este această neglijență ce a făcut voința să putrezească și pe care trădătorii o numesc prudență? Ce este această resemnare care a făcut curajul să pară depășit și pe care lașii o numesc înțelepciune? Ce este această minciună care nu încetează să mărească ceea ce prin definiție este fals și să distrugă tot ceea ce este par excellence adevărat? Ce este acest zeu profan care a distrus legătura de prietenie dintre om și natură? Cum înțelege cineva valorile existențiale care nu mai sunt măsurate prin măreția minții sau a caracterului, ci sunt cântărite pe galantarele economiei de piață? Din ce tenebre ale minții răsare această negare constantă a eului, această auto-critică a eului identitar, a Eului original, acest refuz patologic de a ne asuma, peste ceea ce înseamnă celălalt, individualitatea și originalitatea noastră? O avalanșă de probleme peste deșertul vast al unei spiritualități contemporane nivelate, domesticite, concretizate. O avalanșă de întrebări înrudite pe care istoria le-a legat împreună într-un nod gordian și care sunt acum imposibil de dezlegat și pe care noi am decis să le tăiem – așa cum afirmă legenda și cum o cere prezentul – trecând prin rădăcinile unei calamități epidemice care amenință întreaga planetă și care se numește „Civilizația vestică”.
Este inutil să negăm: epoca prin care trecem noi acum, slăbiți din cauza tuturor simptomelor decadenței avansate, este o epocă abjectă. Sub structurile ei care se descompun ca un cadavru la soare, dezintegrarea politică, socială și culturală, expunând gradual oasele poroase ale unei civilizații egalitare condamnate la moarte, dezvăluie magnitudinea dezastrului ce s-a abătut peste Europa și care amenință să o măture ca pe o epavă. Odată ce această observație a fost făcută, oricine pricepe, deodată, de ce ceea ce este urât, slab sau de-a dreptul patologic, a înlocuit, în lumea artei, tot ceea ce este frumos, puternic și armonios; de ce în politică, creaturile care stau pe băncile parlamentului sunt plătite atât de scump ca să trădeze zilnic poporul care i-a ales în mod naiv; de ce în mass-media studiourile televiziunilor sunt pline de mincinoși profesioniști care, la rândul lor, nu ar mai înțelege lumea dacă ar fi ca, de mâine, să nu mai exagereze imaginile, sunetele și cuvintele ce compun minciunile lor; de ce în epoca fisiunii nucleare, a ciberneticii și a geneticii există dogmele întunecate ale unei viziuni care este din ce în ce mai reductivă față de diversitatea umană, și care nivelează din ce în ce mai mult diversitatea valorilor; pe scurt, această viziune din ce în ce mai economică, mai materialistă, mai mecanicistă și, în consecință, din ce în ce mai puțin politică, spirituală sau organică învăluie treptat planeta în banalitatea gri, monotonă și disperată a uniformității și a mediocrității, repetiția aceleiași plictiseli fără de sfârșit.
Cu siguranță că toate mințile sănătoase vor căsca când vor citi reflecțiile noastre referitoare la validitatea diferențierii umane iar oamenii vor fi surprinși că mai există și unii care sunt dedicați dreptului ancestral la diferență; vor fi probabil iritați de faptul că încă mai pot fi întrebați, chiar și în ziua de astăzi, despre varietatea culturilor, despre existența raselor sau a legilor biologice ce le explică, sau de faptul că cineva mai poate să reflecteze asupra imperativelor culturale care le chestionează subzistența, sau, chiar mai mult, a proceselor etice care le-o legitimează. Toate faptele banale și indiscutabile pe care Platon, mult înaintea antropologiei moderne și a geneticii, le-a formulat în «Republica» și asupra cărora altcineva, într-un alt moment al istoriei și în posesia unei mai bune sănătăți mentale, nu ar mai fi insistat, pentru simplul motiv că le-ar fi învățat deja în școala primară.
Necesitatea acestei re-examinări în ce privește rădăcinile noastre corespunde de fapt unei nevoi urgente de a repune în ordine idei și anumite date, ca o măsură profilactică pe care mintea o adoptă când discuțiile epocii, fiind împovărate de tabuuri și blocate de dogme, au ajuns să falsifice complet etimologia cuvintelor, schimonosindu-le înțelesul și pervertind judecata. Pentru că această epocă nu este doar viciată, ci este de-a dreptul turbată. Dorim deci să afirmăm că judecata egalitară, mergând cu susul în jos, a întors cu adevărat întreaga lume cu susul în jos. Evola a prezis deja acest lucru cu claritate: „Civilizația Vestică are nevoie de o reconstrucție generală pentru că altfel se va destrăma mai devreme sau mai târziu. Ea a realizat cea mai completă pervertire a unei ordini raționale. Stăpâni sunt materia, aurul, mașina, numărul, ea nu mai are suflare, libertate sau lumină”.
Într-un prim stadiu ce corespunde fazei ei politice, minciuna egalitară a răsturnat în primul rând integritatea democratică a statului, golind în mod progresiv modelul grecesc de principiul etno-cultural și organic al demos-ului (popor) pe care l-a înlocuit pur și simplu cu instituția vagaboandă și cosmopolită a parlamentului. Apoi, în cea de-a doua fază, cea instituțională și juridică, a cauzat răsturnarea integrității constituționale a statului, cerând ca toate națiunile lumii să își alinieze treptat constituțiile la modelul planetar al unei „Noi Ordini Mondiale”, inspirată, organizată și manipulată de către Statele Unite ale Americii. În final, în stadiul al treilea, cel ideologic, care își încheie lungul proces prin instituții, minciuna egalitară a răsturnat ultimele două căi prin care statele își mai puteau păstra integritatea; cea mai importantă și deci cea mai dificil de restrâns fiind integritatea teritorială și integritatea etnică ce depinde de ea. Pentru a o suprima pe prima, a fost de ajuns să se proclame că statul „este deschis migrației”. Această declarație automat a suprimat și cel de-al doilea principiu. Privat de libertatea de a mai rămâne el însuși în continuitatea particularismului său etno-cultural – pe scurt, privat de dreptul său la diferență și la viață – poporul se vede condamnat la dezintegrare și la moarte prin amestec, fuzionat într-o societate multirasială, care este preludiul societății globale și punctul omega al Civilizației Vestice.
Ciclul nebuniei egalitare sfârșește, în consecință, exact unde a început: de la eradicarea politică a valorilor demos-ului și deci a principiilor cheie ale democrației organice – răsturnând sensul originar al democrației grecești – până la eradicarea sa biologică. Anunțat de denaturarea politică a democrației, pregătit de subminarea juridică a instituțiilor ei, suicidul identitar va fi așadar încurajat, protejat și, mai rău, legalizat în constituțiile plănuite pentru societatea multi-rasială, care este o mașină subtilă de ucis popoare.
Într-o primă reevaluare: noțiunea de „multi-rasialism” este, de la început, un termen mistificator: pentru că societatea calificată drept multi-rasială nu este tolerantă față de rase sau grupuri etnice – dimpotrivă, le încurajează eradicarea biologică, prin panmixie – sau respectuoasă față de diferitele paradigme culturale pe care le forțează să dispară în matrița egalitară și uniformizantă a dezrădăcinării identitare. Această societate este rasiofobă și culturicidală în realitate.
Pentru o a doua reevaluare: trebuie să se înceteze, odată pentru totdeauna, de a se mai abstractiza oamenii și culturile prin conceptul iluzoriu al „umanității”, pentru simplul motiv că „umanitatea” nu există, ca nici „omul”, de altfel. Umanitatea este o supoziție, creație a unor intelecte vulgare care sunt amorezate de simplificări și generalizări. Dimpotrivă, planeta mișună de oameni, indivizi particulari, care pot fi observați cu ușurință în realitățile vieții socio-culturale organice ale raselor, popoarelor și națiunilor, întruchipări vii ale tuturor umanităților etno-culturale, contradictorii și multicolore, din care este alcătuită specia umană. Joseph de Maistre, primul care a proclamat acest lucru, a exprimat bine faptul că nu există „om” pe lume: „Pe parcursul vieții mele, am văzut italieni, francezi, ruși și așa mai departe; mulțumită lui Montesquieu, acum știu că cineva poate fi chiar și persan; dar trebuie să spun că, în ceea ce privește omul, eu nu l-am întâlnit nicăieri”. Cei ce vorbesc în numele umanității ar face bine să își amintească aceste cuvinte în marșurile și petițiile lor solemne. Ar trebui să țină minte că protecția speciei umane depinde, în esență, de conservarea existenței diferitelor popoare ce o compun, pe când ideologiile ce încurajează thanatos-ul etnic sunt, dimpotrivă, cele mai potrivite pentru distrugerea ei.
Trebuie să o repetăm groparilor diversității mondiale: de fiecare dată când un popor se află în primejdie de moarte este, în groapa mormântului său, o umanitate vie, reală, istorică, o memorie neînlocuibilă a istoriei oamenilor – o expresie unică a artei, istoriei, filozofiei, pe scurt, o cultură – ce se află în primejdie de a dispărea pentru totdeauna.
A treia reevaluare: nu există ființă în sine, ci doar ființe umane formate și înrădăcinate peste tot în semnificațiile lor etno-culturale. Acest lucru este atât de adevărat încât un „diagnostic rasial”, zice Nicolas Lahovary „până la un punct ca un horoscop. Mai mult decât situațional, omul și, mai presus de toate, națiunile își poartă destinele în interiorul lor. Soarta nu e cu adevărat istorică, ci etnologică. Spune-mi cine ești iar eu îți voi spune ce vei face”. Tocmai pentru că suntem conștienți de aceste realități ireductibile facem apel pentru scrierea unei Carte a Drepturilor Popoarelor, radical opusă Declarației Drepturilor Omului, pentru că popoarele, care sunt alcătuite dintr-o umanitate intangibilă, există, spre deosebire de om; ele sunt definibile din punct de vedere biologic, identificabile din punct de vedere sociologic și localizabile din punct de vedere geografic. Ele se exprimă, fiecare, în unicitatea culturii proprii și toate se manifestă în ritmul unui proiect și a unei voințe politice bine definite.
O a patra reevaluare: oamenii fac istoria, nu istoria îi face pe oameni. Oamenii sunt – ezitările lor, deciziile lor, alegerile lor, refuzurile lor, căutările lor, experimentele lor, puterile și slăbiciunile lor – în mod invariabil, originea evenimentelor și cauza istoriei. Și istoria lumii, la rândul ei, narează numai odiseea popoarelor care au făcut istorie, istorii polifonice, istorii multiple și marcant contradictorii, fiecare purtând amprenta identității etno-culturale ce le dă formă, față, o minte și le insuflă viață.
Atunci când a acuzat creștinismul ca fiind „unica pată imorală peste umanitate”, Nietzsche a avut în gând tocmai premisa egalitară, monocentrică și monoteistă a unei religii care, incontestabil, are cea mai mare parte de vină dintre forțele nesănătoase care au întors Europa cu susul în jos. În «Știința Fericită», el spune clar că „Monoteismul, prin contrast [cu politeismul], această consecință rigidă a învățăturii unui tip normal de om – adică credința într-un zeu normal pe lângă care alți zei sunt falși – a reprezentat, până acum, poate cel mai mare pericol pentru umanitate…” Această molimă este transmisă astăzi prin monstrul Iudeo-creștin, „Civilizația vestică”, ale cărei consecințe din ce în ce mai grave urmează riguros calea descendentă a unei crize ce s-a transformat în ultimii ani într-o veritabilă decadență. „Unic-ul” monoteist și „Același”-ul egalitar sunt, de fapt, fața și reversul aceleiași monede, ale aceluiași egalitarism, ale aceleiași deprecieri a sufletului popoarelor și a ființei lor culturale în masa colectivă, ale aceleiași degradări a singularității și a persoanei singulare în egalul și interșanjabilului individ, ale aceleiași reduceri a diversității eterogene într-un standard și uniform „unu”, punctul zero al catastrofei nivelante către care se îndreaptă, fără abatere, civilizația planetară uni-dimensională.
Decadența. Rareori spectaculoasă, această molimă care se infiltrează încet în sufletul popoarelor le erodează agresiv. De fapt, atunci când un popor nu își mai găsește în interiorul său propriile motive să trăiască și să creadă sau, cu alte cuvinte, când un popor nu mai e mulțumit cu sine însuși, atunci este numai bun de înrobit – și aici începe declinul său. Când un popor crede că își poate găsi în alte popoare propriile motive să trăiască, atunci se poate spune că a căzut în robie – și atunci decadența sa este generalizată și completă. Însă când un popor, nemulțumit de rușinea pe care și-o aduce asupra sa atunci când își asimilează cu supunere cultura, limba și zeii altui popor, începe a-și suprima identitatea biologică, atunci, incapabil de a se mai menține în autenticitatea unicității sale etno-culturale, își semnează condamnarea la moarte veșnică – și distrugerea sa survine imediat.
Decadența unui popor rămâne deci un fenomen tranzitoriu – un veritabil status quo politic și cultural – atâta timp cât genotipul său nu a fost încă modificat artificial sau, mai precis, nu a fost manipulat genetic. Voltaire, care nu știa nimic despre genetică, avea deja o presimțire legată de acest fenomen atunci când a scris în «Eseu asupra Istoriei Universale: Spiritul și Manierele Națiunilor» că „în orice regiune aceste diferite rase ar fi transplantate, caracteristicile lor nu se schimbă, dar numai dacă nu se amestecă cu populația indigenă”. La rândul său, profesorul Eugene Pittard, anticipând descoperirile antropologiei și geneticii moderne, a prevăzut cartea, deja faimoasă în 1924, cu un avertisment major pe care politicienii de toate culorile, încurajați de biserici de toate tipurile, continuă să îl ignore cu aroganță: „Acolo amestecul între două rase diferite are loc, un veritabil pericol se produce”. Sclavia culturală nu pecetluiește deci neapărat sau automat soarta unui popor, atâta vreme cât se rezumă la a mima pe celălalt.
Sclavul cultural este o marionetă ce parodiază străinul. Dar marioneta este liberă să își recapete identitatea odată ce dezbracă costumul de măscărici. Un popor însă, care a implodat biologic prin miscegenație, nu își mai poate schimba pielea cum se schimbă hainele. Când și-a schimbat morfologia și-a schimbat înfățișarea, sufletul și spiritul. „Amestecul cu alte rase este motivul pentru care popoarele se schimbă în înfățișare și în caracter. Fondul ereditar străin care circulă acum în noul organism acționează așadar peste genotipul poporului metisat, la nivel fizic și psihologic. Această influență se exercită nu doar la nivelul celor mai elementare forme de înfățișare fizică, ci acționează de asemenea și asupra celor mai subtile trăsături de caracter precum și asupra aptitudinilor intelectuale”. Spre deosebire de un popor colonizat ce se poate întoarce la rădăcinile sale imediat ce a scăpat de sub jugul străin, un popor metisat e un popor genetic manipulat ce nu mai are rădăcini. Forțat să se hrănească din cultura altora, și-a alienat-o pe a sa sacrificându-și autenticitatea și originalitatea, vânzându-și voința politică și batjocorindu-și destinul istoric; deconectându-se de la rădăcinile sale și-a alienat identitatea, împrăștiindu-și în cele patru zări personalitatea și unicitatea. Mai rău: încetând să mai fie poporul singular și originar ce obișnuia să fie odată, poporul hibridizat nu a devenit poporul a cărui cultură a căutat a o plagia și așa cum a devenit străin față de toți și toate, tot așa a devenit străin față de sine.
Marionetă a Americii, Europa poate oricând să își schimbe haina înapoi la stilul european, în garderoba politicii și a culturii ei. O nouă clasă politică de decidenți inspirați de un nou proiect istoric, de o nouă viziune asupra lumii și asupra viitorului, o poate conduce pe calea schimbării foarte rapid. Este nevoie urgentă de această nouă clasă, pentru că în carnavalul multicultural american este atacat de către vulgata globalistă, de fapt, însuși spiritul aristocratic european, spiritul său profund individualist, eminamente faustic, prometean, rebel. Chiar și în spatele alibiului ei multicultural, Europa este invitată să își schimbe mentalitatea – chiar și pielea – pentru ca identitatea ei vie să fie înăbușită, pentru ca privirea politeistă din ochii Atenei să fie stinsă, pentru ca voința de a excela care nu a încetat a hrăni și inspira viziunea indo-europeană asupra lumii să se șteargă, grație regresului egalitarist, din memorie.
Identitatea: la ce se referă ea, mai exact? Este ea un mit, un gust, un moft? Această lume cu două fețe care reconciliază contrariile (identicul și diferitul) desemnează, în realitate, un instinct. De fapt, datorită etologiei moderne, care a stabilit că există tendința înnăscută a omului de a se identifica cu indivizi care îi seamănă, am putut înțelege și noi mai bine de ce popoarele simt nevoia de a trăi după propriul lor ritm și în cadrul unei moșteniri culturale, bine demarcate față de celelalte.
Dar ceea ce știința a înțeles, vulgul egalitar a ales să ignore sau să nege. Prins în fanteziile sale, continuă să creadă cum că conștiința identitară va ridica bariere de netrecut între popoare, care ar fi cuprinse de neîncredere datorită diferențelor dintre ele. Realitatea contrazice aceste inepții. De fapt, așa cum nici individul auto-definit care se diferențiază de masele înconjurătoare nu se izolează de societate, ba chiar dimpotrivă, o îmbogățește cu unicitatea sa, la fel nici un popor conștient de diferențierea sa nu se va izola de restul speciei umane, ci se va apropia de ea de fiecare dată când o îmbogățește cu singularitățile și particularitățile sale.
Pe lângă asta, este de la sine înțeles: cu cât un popor este mai conștient de diferențierea sa, cu atât mai mult își rafinează diferențele și cu atât mai tare deschiderea sa către lume are șansa de a-i pricopsi și pe alții. Cu cât un popor este mai conștient de diferențele sale, cu atât se vede în situația de a se deschide mai mult către lume pentru a-i ajuta și pe alții cu singularitățile și particularitățile lui. Cu cât un popor este mai conștient de diversitatea ce îl înconjoară, cu atât se arată mai abil în a percepe și a aprecia ceea ce nu îi seamănă nici măcar în cele mai fine nuanțe, ceea ce nu îi aparține, și cu atât va fi mai înclinat să tolereze calitățile distinctive ale altora.
Avuția lumii vine din diversitatea și din eterogenitatea ei. Lumea își datorează această diversitate în primul rând popoarelor care sunt conștiente de diferențele lor, și chiar geloase. Pe lângă aceasta, este clar că perceputa diversitate a unui grup este mereu proporțională cu conștientizarea existenței părților sale diferite. De aceea, eterogenitatea lumii rezultă, de asemenea, și din interacțiunea – din comunicarea – între entitățile etno-culturale ce o compun: de fapt, cu cât se confruntă mai mult diferențele, cu atât se compară practic mai mult una cu cealaltă – cu atât se apropie mai mult și deci cu atât mai mult este diversitatea întărită. Cu cât diferențele stau mai izolate, cu atât ele se separă una de cealaltă; cu alte cuvinte, cu cât se depărtează, cu atât mai mult diversitatea se năruie. Un popor care se baricadează în falansterul său etno-cultural nu este cu nimic mai curajos decât un altul care se detașează de propriile rădăcini și se metisează: în primul caz asistăm la retragerea în sihăstrie a unui popor care nu se simte suficient de tare în identitatea lui să îl confrunte pe Celălalt în diferențele sale; în al doilea caz asistăm la saltul cu capul înainte spre asimilare al unui popor dezarmat care capitulează în fața diferențelor Celuilalt pentru a nu mai fi conștient de propria sa identitate. În concluzie, nu este conștiința identitară cea care trezește frica față de străin ci, dimpotrivă, în primul caz cauzele sunt slăbiciunea, iar în cel de-al doilea de defectele.
Vulgul egalitar se găsește așadar încolțit: popoarele cu o conștiință identitară puternică sunt tocmai cele care, în căutare de mișcare și relații, cresc diversitatea, activează diferențele și făcând asta, țin lumea în mișcare. Dimpotrivă, popoarele cu o slabă conștiință identitară sunt cele care, fugind în retragere și izolare, fac istoria să vegeteze.
Identitatea; firul Ariadnei al istoriei popoarelor și culturilor. Un instinct frumos și puternic precum viața însăși este frumos și puternic doar atunci când țâșnește tocmai din izvoarele sale organice și este vechi de când lumea. Un instinct arhaic ce supraviețuiește ideologiilor pentru că are cea mai lungă memorie; un instinct rebel ce nu se lasă îmblânzit de legi sau doctrine, indiferent cât de opresive ar fi primele sau cât de captivante ar fi cele din urmă; un instinct ireductibil ce reapare între granițele Africii, în tribul care se lapădă de ultimele miasme ale Civilizației vestice; sau în inima Europei, în cantonul elvețian care își conștientizează cu îndrăzneala lui William Tell drepturile ancestrale ale democrației sale organice.
Fie că este afirmată sau contestată, tradiția identitară stabilește deci noile diviziuni care prind deja contur la răspântiile destinului, unde totul poate muri sau poate renaște în locul unde istoria sapă o falie definitivă între două moduri de a înțelege lumea, între două viziuni ale viitorului, între două concepții a ceea ce înseamnă omul: pe de o parte masele statiste membre ale universalului tehnocosmos egalitarist – monstrul rece despre care ne-a avertizat Nietzsche; de cealaltă parte comunitățile etnice, idiosincrasii politice și culturale ce reflectă polifonia naturală planetară – „patriile ereditare” despre care vorbește Saint-Loup. În prima bucată, definită de regula uniformității, repetiția „Aceluiași-ului” a occidentalizat planeta în cămașa de forță totalitară a egalitarismului. În lumea aceasta a amneziei etno-culturale, cedată cu totul jugului totalitar economic, omul, dezbrăcat de trăsăturile sale distincte, nu mai este nici produsul culturii interdependente și cooperative a proiectului istoric al propriului popor și nici ființa istorică ce se împlinește în cadrul comunității ce îi este destinate. Redus la statutul unui individ-obiect, acultural și anistoric, individul practic a pierdut cheia propriei umanități. În cea de-a doua categorie, omul cu conștiință identitară se definește prin prisma rădăcinilor sale și diferențierea sa crește. În această lume, omul, ființă culturală, își dobândește umanitatea în timp ce se descoperă; el experimentează, creează, evoluează, se transformă fără a înceta să fie el însuși, profitând de toate posibilitățile creative pe care natura – ereditatea sa – le-a sădit în el. Susținându-și poporul, implicându-se în proiectele acestuia, el ia parte la destinul și istoria lui.
Partidele, lojele, sindicatele, școlile și bisericile – pe scurt, tot ceea ce se îngrașă de pe urma sistemului, urăsc din start argumentul identitar ca pe o amenințare intolerabilă.
Această reacție foarte sensibilă nu va surprinde mințile lucide care au știut de mult că realitatea bio-culturală este singura care poate amenința toate mințile confuze adepte ale dogmei universaliste: judecata mesianică a Iudeo-creștinismului; judecata ideologic-liberală; și judecata individualistă, tehnocratică și plutocratică, centrată pe economie. Mințile atente nu vor fi surprinse nici de faptul că visul identitar a cauzat tot timpul dezastrul imperiilor ce nu erau organice, ultimul fiind Uniunea Sovietică. În final, cei ce știu nu vor fi surprinși că următorul va fi imperiul „Unchiului Sam”. Menținând armonia cu Natura și cu descoperirile științei, expresia primară a realității etno-culturale și a vieții organice va sfida toate interdicțiile, fie ele politice, morale sau ideologice. Egalitarismul poate să proclame că rasele nu există, dar orice persoană luată la întâmplare poate distinge un negru de un alb, sau un negru de un asiatic. Cu siguranță că le-ar fi mult mai ușor dacă ar putea interzice rasele, un deziderat greu de realizat tocmai fiindcă ar însemna interzicerea naturii însăși. Neputând-o deci interzice pe prima, urmașii lui Iisus Hristos, Karl Marx și ai Fratelui cel Mare încearcă a o distruge. Într-adevăr, singura metodă prin care poți face un european, un african și un asiatic să nu mai fie ceea ce sunt este să topești albul, negrul și galbenul împreună într-un gri, anihilându-i pe toți printr-o lentă panmixtie, deghizată în cele mai perverse moduri: un umanism de carnaval în stil brazilian ce se constituie din apeluri neîncetate la o pseudo-fraternitate ce conduce, în realitate, la cele mai rele promiscuități și apeluri isterice la o pseudo-toleranță ce se arată de fapt a fi cea mai periculoasă lașitate.
Odată ce pericolele au fost percepute și alegerile oferite, trebuie deci să trecem la acțiune refuzând, pentru început, compromisul, slăbiciunea sau indulgența față de tot ceea ce, fiind derivat din ideile Iudeo-creștine, ne-a infectat sângele și inteligența. Apoi, în al doilea rând, trebuie să ne întoarcem la tradițiile noastre indo-europene, păgâne, fără de care nu putem avea nici liberare și nici adevărata restaurare și fără de care conversia la adevăratele valori ale spiritului, puterii, ierarhiei și imperiului nu ar fi posibile. Există un adevăr asupra căruia nicio îndoială de niciun fel nu poate fi abătută. În final, să trezim mințile punând din nou lumea pe picioare și îndreptând din nou ideile. Și ce metodă mai bună de a pune din nou lumea pe calea ce dreaptă decât aceea a punerii a ceea ce pare a fi o soartă inevitabilă pe picioarele unui destin voluntar? Societatea multirasială/rasiofobică nu poate fi transformată într-o soartă atâta vreme cât identitatea bio-culturală este percepută de popoare ca un destin voluntar. Toată viața demnă de trăit a fost și va fi trăită doar plătind acest preț. În fața societății culturicidale cu grimasă robotică ce amenință să stranguleze lumea într-o uniformitate robotică, noi trebuie să arborăm, în culori mai vii ca niciodată, semețele curcubeie formate din oameni cu fețe umane ale căror culturi, limbi și istorii se trag din identități vii, identități care sunt pentru popoare ceea ce este primăvara pentru munți și păduri.
Egalitarismul constrânge oamenii să își târască picioarele în mocirla democrației parlamentare, creștine, sociale sau liberale, până când îi reduce la era neo-primitivă a societăților fast-food în stil american. Să înotăm împotriva curentului unei lumi care și așa explodează într-o mie de bucăți, purtată în derivă de vânturile unei crize politice, religioase, economice, sociale și culturale. Să ieșim în largul mării care este lumea și viața prin apele adânci ale identității. Să mergem înainte asumându-ne umanitatea noastră, fiecare în ritmul individualității lui, fiecare în acord cu originile lui. Viitorul acestei lumi nu va înceta niciodată să fie multi-vocal, multi-color, multi-cultural și multi-istoric atâta vreme cât specia umană ce trăiește în ea rămâne permanent multi-rasială, adică atâta timp cât continuă să afișeze pe firmamentul istoriei sale curcubeul format din culorile fețelor, limbilor, artelor și culturilor ei, atâta vreme cât diferența unuia este percepută ca sursă de bogăție pentru toți, atâta timp cât respectul față de diversitatea naturală continuă să genereze un ecou de toleranță pentru contrarii. Cu alte cuvinte, atâta vreme cât omogenitatea popoarelor rămâne o garanție pentru eterogenitatea lumii.
Haideți așadar să dedicăm ideilor noastre aceeași seriozitate pe care un copil o conferă jocului său – ca să îl parafrazez pe Nietzsche – și vom simți cum se umplu de bucuria cuceririi din care răsar noi lumi.
Cât îi privește pe europeni, renașterea lor va veni atunci când vor înceta să mai perceapă societatea egalitară rasiofobică ca pe un destin inevitabil, ci vor începe în sfârșit să o simtă ca pe o provocare necesară.
Toate victoriile sunt născute din luptă; toate progresele sunt născute din cuceriri.
Kassel, Solstițiul de Iarnă, 1999/2000
Textul reprezintă traducerea la «Fighting for the Essence: Western Ethnosuicide or European Renaissance?», de Pierre Krebs, London: Arktos Media, 2012
Norocul nostru că prin arta veche am avu norocul să știm cum arătau strămoșii noștri.Prin noile tendințe din toate domeniile peste milenii arheologii vor descoperi doar gunoaie.