Utopia mileniului trei: Noua Ordine Mondială

În anul 1932, celebrul autor englez Aldous Huxley publica Brave New World (Vajnica Lume Nouă), un roman profetic de o uluitoare actualitate. În Brave New World, autorul englez îşi imaginează o viitoare ordine planetară în care oamenii sunt transformaţi în „sclavi fericiţi” prin puterea ştiinţelor moderne şi a controlului social exercitat în numele Statului mondial. Considerat în prezent un roman clasic al literaturii engleze, Brave New World a fost primit cu răceală de critica literară a anilor ‘30.
Într-o Europă amăgită de promisiunile comunismului, ameninţată de spectrul fascismului şi nazismului, zguduită de crize sociale şi economice, profeţiile lui Huxley n-au avut ecou în mediile culturale (romanul a înregistrat însă un mare succes la public).
În prefaţa la ediţia din 1947 a romanului, Huxley afirma: „Este probabil ca toate guvernele mondiale să fie complet totalitare într-o măsură mai mare sau mai mică. […] Doar o largă mişcare populară în favoarea descentralizarii şi autonomiei (self-help) ar putea opri tendinţa actuală către etatism. În prezent nu există niciun semn că o astfel de mişcare ar putea avea loc. Desigur, nu există niciun motiv ca noile totalitarisme să se asemene celor din trecut. Guvernul ce se bazează pe puterea bâtei, a plutoanelor de execuţie, a foametei artificiale, a încarcerărilor şi deportărilor de masă este nu numai inuman… el este, în mod cert, ineficient; într-o epocă a tehnologiilor avansate, ineficienţa este păcatul suprem. […] Într-un stat totalitar cu adevărat eficient, atotputernica autoritate executivă a liderilor politici şi ai armatei lor de manageri va controla o populaţie de sclavi care nu va trebui supusă coerciţiei, întrucât va fi fericită să tragă în jug. […] Fără securitate economică, iubirea de jug nu poate să apară…”1984 George OrwellO idee similară este exprimată de Orwell în «1984»: „Noi nu ne mulţumim cu supunerea negativă, nici măcar cu cea mai abjectă obedienţă. Când în final o să vă predaţi nouă, o veţi face din proprie iniţiativă. Noi nu-i distrugem pe rebeli pentru faptul că ni se opun […]. Îi convertim, le ocupăm mintea, îi remodelăm”.
Şi-n Vajnica Lume Nouă, pe care şi-o imaginează Huxley, „plăcerea de a trage la jug va putea fi obţinută doar prin profunda transformare a trupurilor şi minţilor umane”.
Radicalismul antiutopic al lui Huxley are o înaltă valoare umanistă. În fond, Brave New World ne invită să confruntăm direct realitatea, să înlăturăm iluziile şi consolările facile. „Dacă nu vom alege calea descentralizării, iar ştiinţele aplicate, în loc să le folosim pentru producerea unor indivizi liberi, le vom folosi ca un scop în sine, transformând omul într-un instrument al lor – nu ne vor rămâne decât două alternative: fie totalitarisme naţionale militarizate, bazate pe teroarea bombei atomice, care vor duce în final la distrugerea civilizaţiei, fie un totalitarism supranaţional, impus ca soluţie la haosul social ce va rezulta în urma rapidului progres tehnologic – în general – şi ca o consecinţă a revoluţiei generate de utilizarea energiei atomice, în special. Totalitarismul supranaţional se va transforma în tirania paternalistă a Utopiei datorită nevoii de eficienţă şi stabilitate”.
Brave New World şi 1984 sunt două antiutopii ce ilustrează misiunea fundamentală a intelectualului în lumea contemporană. „Unul dintre rolurile intelectualului – mărturisea Havel (Stanford, 6 octombrie 1994) – este să prevadă ca o Casandră diferitele ameninţări, orori şi catastrofe”.

* Ce este, de fapt, Noua Ordine Mondială? Sintagma „noua ordine mondială” a cunoscut o largă circulaţie în massmedia occidentală odată cu „lansarea” sa de către fostul preşedinte american George Bush. În discursul din 11 septembrie 1990, pronunţat într-o sesiune a Congresului american, George Bush rostea profetic: „Out of these troubled times, our… objective – a new world order – can emerge… Today, that new world is struggling to be born, a world quite different from the one we have known” (Din mijlocul acestor timpuri tulburi, obiectivul nostru – o nouă ordine mondială – poate să apară… Astăzi acea lume nouă se chinuie să se nască, o lume mult diferită de cea pe care o cunoaştem). Într-un alt discurs (16 ianuarie 1991), fostul preşedinte american se referea la o „nouă ordine mondială” în care „domnia legii să guverneze naţiunile”, iar „Organizaţia Naţiunilor Unite, devenită credibilă, să-şi folosească rolul său de menţinere a păcii cu scopul de a împlini promisiunea şi viziunea fondatorilor Naţiunilor Unite”.
În discursul rostit în faţa Naţiunilor Unite, din 7 decembrie 1988, Gorbaciov se referea şi el la o nouă ordine mondială sub umbrela protectoare a unui O.N.U. consolidat: „Viitorul progres global este posibil acum doar printr-un consens universal în acţiunile întreprinse în vederea constituirii unei noi ordini mondiale”. Dacă George Bush nu a clarificat în luările sale de poziţie sensul sintagmei „domnia legii”, Gorbaciov nu a lăsat loc niciunui dubiu. În aceeaşi cuvântare, rostită în faţa Adunării Generale a O.N.U., preşedintele Uniunii Sovietice dădea glas noului ideal al perestroicii: „Idealul nostru este o comunitate mondială de state bazate pe domnia legii, state care să-şi subordoneze activităţile de politică externă legii internaţionale”. Uniunea Sovietică se prăbuşeşte, dar idealurile gorbacioviene încep să se materializeze; în anii ’90, suveranitatea naţională devine subit un concept anacronic. Boutros Boutros-Ghali, fostul secretar general al O.N.U., în documentul «O Agendă pentru pace»” (iunie 1992) afirma, fără nici un echivoc: „Timpul suveranităţii absolute şi exclusive a trecut”. (În treacăt fie spus, articolul 2, Secţia 7 a Cartei Naţiunilor Unite interzice intervenţia O.N.U. în „chestiuni care ţin în mod esenţial de jurisdicţia internă a fiecărui stat”.)

În ţara Statuii Libertăţii, arhitectura Noii Ordini Mondiale, în care naţiunile lumii, inclusiv Statele Unite, ar urma să-şi subordoneze suveranitatea unor organisme suprastatale internaţionale, nu a stârnit entuziasmul general. Chiar înainte ca pruncul Noii Ordini Mondiale să se fi născut, distinsul senator Jesse Helms, preşedintele importantei comisii pentru relaţii externe din cadrul Senatului american, a tras un semnal de alarmă (15 Decembrie 1987): „[O] examinare atentă a ceea ce se petrece în spatele uşilor închise arată că grupuri de interese de pe lângă Departamentul de Stat, Departamentul de Comerţ, marile centre bancare, marile reţele mass-media, universităţi, industria filmului, mari fundaţii nonprofit acţionează împreună cu stăpânii de la Kremlin în slujba a ceea ce unii numesc Noua Ordine Mondială. Organizaţii private precum Council on Foreign Affairs, The Royal Institute of International Affairs, The Trilateral Commission, The Darmouth Conference, The Aspen Institute for Humanistic Studies, The Atlantic Institute şi grupul Bilderberger sunt puse să răspândească şi să coordoneze planurile în vederea realizării aşa-numitei Noi Ordini Mondiale în marea finanţă, marile centre de afaceri, cercurile universitare şi guvernamentale. […] Astăzi ideologia acestor grupuri se numeşte globalism. […] Din punctul de vedere globalist, statele şi graniţele naţionale nu mai contează. Filosofiile şi principiile politice par să devină o chestiune relativă. Chiar şi constituţiile devin irelevante în exercitarea puterii. Libertatea şi tirania nu mai sunt privite ca fiind în mod necesar rele sau bune, şi în niciun caz nu sunt o componentă a politicii. Globalismul consideră că activităţile forţelor financiare şi industriale trebuie să fie orientate spre transpunerea în viaţă a proiectului unei singure societăţi globale. Aceasta se va realiza în principal prin convergenţa sistemelor american şi sovietic. Singurul lucru care contează cu adevărat pentru aceste grupuri este obţinerea de profituri maxime, profituri rezultate dintr-o practică pe care eu o numesc capitalism financiar, un sistem bazat pe doi mari piloni: îndatorarea ţărilor şi politica de monopol. Acesta nu este capitalismul real, este drumul spre concentrarea monopolistă a activităţii economice şi spre sclavie politică”.
Dacă ipoteza convergenţei celor două sisteme sociale este corectă, nu ne rămâne decât să acceptăm un paradox uluitor. În timp ce pe scena istoriei se juca piesa „Războiul rece”, iar actorii – americani şi sovietici – îşi numărau unii altora focoasele nucleare, în culise se făceau repetiţii pentru o nouă dramă mondială: trecerea la înfăptuirea Statului planetar.
Deşi există suficiente informaţii privitoare la „marea convergenţă”, îmbinarea lor într-o teorie coerentă pare un act de temeritate intelectuală. Motivul este lesne de înţeles. Orice studiu serios al „marii convergenţe” ar releva faţa ascunsă a Noii Ordini Mondiale. Într-o carte de mare succes, Creatura din Insula Jekyll (The Creature from the Jekyll Island), autorul american Edward Griffin ne atrage atenţia: „Fraze cum ar fi mecanisme de coordonare monetară, ordinea economică mondială modernă, convergenţa valorilor politice, sau noua ordine mondială nu au un înţeles foarte concret. Ele îi sună plăcut şi nevinovat omului de rând. Totuşi, pentru cei care cunosc dedesubturile, ele sunt fraze codificate, care au un înţeles specific: înlăturarea suveranităţii naţionale şi crearea guvernului mondial”. La o primă vedere, ipoteza că unii dintre superbogaţii Occidentului ar fi bătut palma cu comuniştii şi socialiştii pentru a impune lumii întregi o societate globală, mai mult sau mai puţin autoritară, ţine de domeniul purei fantezii. La o analiză atentă, se confirmă zicala: nu iese fum fără foc…

În funcţia sa economică – sistem de producere eficientă a bogăţiei – comunismul este un zero absolut. În chip de sistem expansionist mondial, de control social şi concentrare a bogăţiei în mâna unei „elite”, comunismul posedă însă o eficienţă diabolică. „Eficienţa” metodelor comuniste nu putea să nu stârnească interesul presupusului său inamic: capitalismul financiar internaţional. Născută la mijlocul secolului trecut, marea finanţă mondială a fost dintotdeauna dedicată conceptului de „economie globală” controlată din marile centre financiare. Într-o monumentală „istorie a lumii din timpurile noastre” (peste 1.300 de pagini), intitulată Tragedie şi Speranţă, apărută în 1966 – Carroll Quigley, profesor la Universitatea din Georgetown analizează modul şi mijloacele prin care „coteria financiară internaţională” şi-a propus încă din 1914 „nici mai mult nici mai puţin decât să creeze un sistem mondial de control financiar în mâini private în stare să domine sistemul politic al fiecărei ţări şi întreaga economie mondială”. Mărturiile lui Carroll Quigley – (preşedintele american Clinton i-a fost unul dintre studenţi la Universitatea Georgetown) – sunt cu atât mai importante cu cât Quigley se pretinde un „insider” al cercurilor de putere asociate finanţei mondiale.
În timp ce dinastiile monarhice se prăbuşeau şi lumea descoperea gustul libertăţii politice, mari familii de bancheri americani şi europeni, precum Rotschild, Morgan, Warburg ş.a. au creat „un singur sistem financiar la scară mondială care manipulează cantitatea şi fluxurile de capital aşa încât sunt capabili să influenţeze, sau chiar să controleze guvernele, pe de o parte, şi industriile pe de altă parte”. Datele furnizate de Dr. Quigley, coroborate cu multe alte surse demne de toată încrederea, dovedesc că marii titani ai finanţelor internaţionale au creat fraternităţi şi alianţe semisecrete din eterna „pasiune pentru bani şi putere”. Nici religia, nici originea etnică nu a stat la baza acestor alianţe (Este ridicol să considerăm proiectul Noii Ordini Mondiale o „conspiraţie mondială evreiască”. Această teorie nefastă, construită pe baza unui document fals, Protocoalele bătrânilor înţelepţi din Zion, a fost folosită de propaganda hitleristă pentru a justifica prigoana împotriva evreilor. Din păcate, chiar astăzi teoria „conspiraţiei evreieşti” continuă încă să fie vehiculată în cercurile extremei drepte din Occident. (Internet-ul abundă în site-uri dedicate „conspiraţiei Noii Ordini Mondiale”). În ţările din Est, un talmeş-balmeş de „comploturi mondiale” împănează propaganda primitivă a partidelor naţional-comunistoide gen „România Mare”). Ar fi greşit să vedem în proiectul Noii Ordini Mondiale doar ilustrarea setei de putere şi control a finanţei mondiale. Proiectul n-ar fi avut nicio şansă de reuşită dacă, pe parcursul timpului, alte forţe economice, politice şi culturale nu l-ar fi susţinut, din calcul sau idealism.

În primul rând, la baza Noii Ordini Mondiale stă vechea viziune asupra lumii a Epocii Luminilor, în care o civilizaţie universală poate fi construită din temelii pe baza legalistă a unor abstracţiuni transcendente (natura umană, drepturile omului), care rămân aceleaşi oriunde şi oricând. Gânditorii raţionalişti ai secolului al XVIII-lea considerau că diversitatea culturilor lumii nu este o condiţie permanentă a omenirii, ci doar o etapă în lungul drum spre realizarea unei comunităţi universale unice, fondată pe luminile raţiunii şi „drepturile” unui individ abstract şi atemporal. În acest proiect „binele” este doar ceea ce poate fi „universalizat” de către agenţi raţionali. Desigur, aceşti „agenţi raţionali” nu puteau fi decât reprezentanţii civilizaţiei europene „superioare”. Promotorii Noii Ordini Mondiale au preluat vechea schemă universalistă, întrucât le serveşte scopurilor lor de control „raţional”.

Citește și:
Multiculturalism și uniformizare
Unul dintre obiectivele majore ale multiculturalismului 
este controlul comportamentului uman. Instituţie totalita-
ră, multiculturalismul promovează forme de control colecti-
vist (controlul hărţuirii sexuale, coduri de vorbire, cla-
sificarea oficială a persoanelor după rasă, sex, vârstă), 
menite să limiteze sau să elimine din viaţa omului REZIS-
TENŢELE care se opun înregimentării. Evident că „victima”, copleşită de 
simţul „vulnerabilităţii” şi„neputinţei”, programatic inculcate, este mult 
mai „dependentă” de sistem (Citește mai departe...)

„Universalizarea” realităţilor concrete, particulare nu contravine logicii economice capitaliste, dacă înţelegem prin „universalizare” o „simplificare”, o „eficientizare” a lumii. Arhitectura viitoarei Noi Ordini Mondiale – o bancă şi guvern mondial, un tribunal internaţional, un singur discurs politic, cel al „drepturilor omului” etc. – continuă schema raţionalistă kantiană; raţiunea universală (raţiunea Noii Ordini Mondiale) înrobeşte raţiunea a tot ceea ce refuză „convergenţa” tuturor valorilor – cu alte cuvinte, tot ceea ce refuză monismul în numele pluralismului, competiţiei economice, libertăţii individuale, autodeterminării şi păstrării identităţii particulare.
Cum era de aşteptat, obsesia universalistă a alimentat avânturile imperialiste. Nu este surprinzător că primul proiect modern al unei federaţii mondiale apare în timpul perioadei de declin a imperialismului colonial european (1884-1914). El aparţine lui Cecil Rhodes, unul dintre cei mai bogaţi şi influenţi oameni politici ai Imperiului Britanic din acea perioadă. Rhodes şi un grup de prieteni au pus bazele unei societăţi secrete, care îşi propunea extinderea Imperiului Britanic şi organizarea lui într-un sistem federal mondial, garant al păcii lumii. Membrii grupului sperau să atragă Statele Unite în viitoarea ordine mondială, ba chiar să transforme Washingtonul în capitala plănuitei Federaţii Imperiale. Societatea secretă a lui Cecil Rhodes a fost treptat internaţionalizată, ieşind „la lumină” printr-o reţea de influente „Grupuri ale Mesei Rotunde”, împânzite în ţările Commonwelthului britanic. În 1919, grupul din Anglia a înfiinţat Royal Institute of International Affairs, a cărui ramură americană a fost şi este prestigiosul „Council on Foreign Affairs” (CFR). „Pe această bază – precizează Carroll Quigley – s-a dezvoltat în secolul al-XX-lea o structură de putere între Londra şi New York a cărei influenţă s-a răsfrânt puternic în viaţa universitară, presă şi politica externă”.

Reţeaua de organizaţii politice, culturale şi fundaţii nonprofit particulare, cunoscută sub numele de „Anglo-American Establishment” (Stabilimentul anglo-american), nu şi-a ascuns de la bun început înclinaţiile sale globaliste. În fond, în anii ’20 „reţeaua” exprima sentimentul mai larg al multor intelectuali şi politicieni occidentali. Profund afectaţi de tragedia primului război mondial, ei credeau în mod utopic, naiv chiar, că pacea şi prosperitatea mondială pot fi asigurate doar printr-o ordine mondială supranaţională. Quigley precizează că această „reţea anglofonă” „nu are nicio aversiune în a coopera cu comuniştii”, dar „trebuie să recunoaştem că puterea pe care o exercitau aceşti stângişti energici nu era puterea lor sau puterea comunistă, ci în ultimă instanţă puterea coteriei financiare”.

Deşi nu erau de acord cu metodele violente ale comunismului revoluţionar, mulţi dintre aceşti fine gentlemen ai „Stabilimentului anglo-american” îşi imaginau o societate globală construită după modelul socialist. Un socialism mondial în genul celui promovat de Fabian Society (Societate din Anglia care promova socialismul mondial prin metode propagandistice şi legislative; printre membrii ei marcanţi s-au numărat celebrii scriitori George Bernard Shaw şi H.G. Wells). Un alt proiect de guvernare mondială a fost introdus sub paravanul Ligii Naţiunii. Preşedintele american Woodrow Wilson, promotorul entuziast al Ligii, n-a putut însă convinge Senatul american de primejdiile inerente pe care le prezenta pentru Statele Unite un organism suprastatal internaţional: guvernare mondială, subminarea Constituţiei americane şi a suveranităţii naţionale. Spre dezamăgirea lui Wilson şi a cercurilor mondialiste (în special cele finanţate de Andrew Carnegie), Statele Unite nu s-au alăturat Ligii, ceea ce a transformat-o într-o organizaţie de mucava. Cel care îi va succeda lui Wilson la preşedinţia Americii, republicanul Warren G. Harding va pune punctul pe i: „un superguvern mondial este împotriva a tot ceea ce noi considerăm demn de admirat, el nu poate primi încuviinţarea Republicii noastre” (extras din discursul inaugural). Vederile internaţionaliste ale preşedintelui Wilson au fost în mare parte influenţate de consilierul său personal, colonelul Edward Mandell House şi cercul de prieteni socialişti (fabiani) al acestuia. Într-un roman publicat în 1912, Philip Dru: Administrator: A Story of Tomorrow, House, prin vocea personajului său Philip Dru, se arată încrezător că un „socialism aşa cum l-a visat Karl Marx” poate fi construit pe pământ american. În mod surprinzător, finanţa mondială îi acorda încredere deplină lui House, probabil pentru faptul că susţinuse înfiinţarea băncii centrale americane (Federal Reserve System). (Mandell House a fost cel care a redactat carta de funcţionare a lui „Council on Foreign Relations”, în 1921.)
„Anihilarea” Ligii Naţiunilor de către senatul American i-a adus pe promotorii guvernului mondial cu picioarele pe pământ. Ei au înţeles că omenirea nu era pregătită să accepte dintr-o dată o confederaţie mondială. Pentru atingerea obiectivului final nu putea fi urmată decât o strategie gradualistă a „micilor paşi” (simbolul socialiştilor fabiani este broasca ţestoasă). Încă din 1939, unii dintre arhitecţii americani ai viitoarei Organizaţii a Naţiunilor Unite (mulţi dintre ei membri CFR), reuniţi în influenta Comisie de Studiu a Organizării Păcii (CSOP), propuneau stabilirea unui număr de sisteme regionale – Statele Unite ale Europei, un Sistem asiatic şi o Uniune Pan Americană, reunite într-o confederaţie mondială (Rusia urma să rămână în afara sistemelor continentale). Sistemele regionale, concepute după modelul Commonwealth-ului britanic, urmau să aibă fiecare forţa sa militară „dedicată autorităţilor internaţionale”. Prin sistemele regionale se spera ca, pe de o parte, ţările să fie interesate direct în evenimentele din imediata lor vecinătate, iar pe de altă parte, orice ţară să se găsească în imposibilitatea de a acţiona independent de organizaţia mondială. „Este necesar – apreciau membrii comisiei – să recunoaştem inadecvarea statului naţional în actualele condiţii de interdependenţă economică şi culturală; în consecinţă, lumea este pusă în faţa a două alternative: un imperiu à la Hitler sau o federaţie mondială, singura compatibilă cu democraţia”. Roosevelt s-a arătat entuziasmat de ideile comisiei, Eleanor Roosevelt devenind chiar unul dintre membrii ei.

Lumea postbelică pe care şi-o imaginau globaliştii occidentali urma să fie un Eden corporatist-etatist în care să funcţioneze principiul socialist al „redistribuirii bogăţiei”: ţările dezvoltate aveau datoria să ajute ţările sărace, împrumutându-le bani pentru a-şi dezvolta propriile economii. În scopul acesta, au fost înfiinţate în 1944 două organizaţii financiare, Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială. „Părinţii lor fondatori”, John Maynard Keynes, un proeminent economist englez, era un adept al ideilor socialiste fabiane, iar americanul Harry Dexter White, secretar adjunct al Trezoreriei americane, s-a dovedit ulterior a fi spion sovietic. De la bun început, cele două instituţii au stârnit reacţii critice. S-a invocat argumentul că, pe lângă obiectivul oficial de a-i ajuta pe cei năpăstuiţi, cele două organizaţii aveau şi o misiune „internaţionalistă”: „Existau, fără îndoială, şi alte raţiuni pentru care comuniştii au primit cu entuziasm înfiinţarea FMI-ului şi a Băncii Mondiale – afirmă Edward Griffin în Creatura din Jekyll Island – în ciuda faptului că Uniunea Sovietică nu s-a alăturat organizaţiei. Scopul organizaţiei era să creeze o monedă mondială, o bancă centrală mondială şi un mecanism de control al economiilor tuturor naţiunilor. În acest scop, Statele Unite urmau să cedeze, în mod necesar, poziţia lor dominantă. De fapt, ar fi trebuit reduse doar la o parte din întregul colectiv. O situaţie care se potrivea de minune cu planul sovietic”. Aranjamentul de la Bretton Woods mulţumea atât marea finanţă mondială, cât şi pe politicieni, întrucât urma să anuleze folosirea aurului ca bază a schimburilor valutare internaţionale. Calea manipulării monedei în scopuri politice şi speculativ financiare era astfel larg deschisă…
Organizaţia Naţiunilor Unite, înfiinţată în 1945 (sediul O.N.U. de la New York a fost construit pe un teren donat de David Rockefeller), nu a putut să exercite o mare influenţă asupra celor două mari puteri. Pe tot parcursul „Războiului rece”, O.N.U. a continuat să rămână un for consultativ, un loc de întâlnire şi discuţii pentru şefii de stat şi guverne, în ciuda dorinţei cercurilor globaliste de a-l vedea transformat într-o structură asemănătoare unui guvern mondial. După căderea Zidului Berlinului şi reactualizarea conceptului de „nouă ordine mondială”, se pune întrebarea stringentă: cum va arăta O.N.U. în viitor? Va rămâne el un for de dezbateri democratice şi soluţionări eficiente ale problemelor lumii? Sau va deveni „sediul” ultimei utopii raţionaliste a Epocii Luminilor?

Pe 20 ianuarie 2000, senatorul Jesse Helms s-a adresat Consiliului de Securitate al O.N.U. – singurul senator american care a fost invitat vreodată să ia cuvântul în faţa acestui important organism internaţional. Alocuţiunea sa aruncă o lumină asupra sentimentelor pe care poporul american, o mare parte a clasei politice le nutreşte faţă de O.N.U. şi, implicit, Noua Ordine Mondială: „Poporul american vrea ca O.N.U. să servească scopului pentru care a fost înfiinţat: să ajute statele suverane să coordoneze acţiuni colective întreprinse de către «coaliţii ale voinţelor» (unde voinţa politică pentru o astfel de acţiune există); poporul american doreşte ca O.N.U. să furnizeze un forum unde diplomaţii pot să se întâlnească şi să menţină deschise canalele de comunicaţii în timpuri de criză; doreşte ca O.N.U. să furnizeze popoarelor lumii servicii importante, cum ar fi operaţiuni de menţinere a păcii, controlul armamentelor şi ajutor alimentar. Aceasta este o misiune importantă. Este esenţa a ceea ce O.N.U. poate să ofere Statelor Unite şi lumii. […] După cum stau lucrurile acum… mulţi americani văd cum O.N.U. aspiră să devină el însuşi autoritatea centrală a unei noi ordini internaţionale ce prevede legi globale şi guvernare mondială. Aceasta este o ordine internaţională pe care poporul american n-o va accepta, vă garantez, O.N.U. trebuie să respecte suveranitatea naţională. O.N.U. serveşte statelenaţiuni, şi nu viceversa […] Patruzeci de ani mai târziu, în vreme ce O.N.U încearcă să-şi impună asupra americanilor viziunea utopică privitoare la «legea internaţionala», putem să ne punem întrebarea: Unde ne ducem dacă nu ne plac «legile» lumii?”.
În opinia mea, confruntarea mileniului trei nu va fi între comunism şi capitalism, nici între „civilizaţii”, cum susţine Samuel Huntington, ci între forţele globalizării şi agenţii globalismului. Trăim deja într-o economie globală. Globalizarea este procesul de modernizare a vieţii economice mondiale prin răspândirea mijloacelor de producţie şi de comunicare la nivel planetar. Globalizarea produce un capitalism sănătos întrucât stimulează competiţia benefică dintre un număr din ce în ce mai mare de agenţi economici. Pe plan politic, globalizarea contribuie la adâncirea democraţiei; toate popoarele lumii au acum şansa să devină participante active şi responsabile în arena economiei mondiale.
Există pericolul ca procesul de globalizare să fie monopolizat de forţele globalismului reprezentate de elitele transnaţionale, „acei care controlează mişcările mondiale de capital şi informaţii, guvernează fundaţiile filantropice şi instituţiile de învăţământ superior, au controlul asupra producţiei culturale şi astfel stabilesc termenii dezbaterilor publice” (Christopher Lasch, The Revolt of the Elites). Departe de a fi animaţi de rivalităţi devastatoare, mondocraţia Noii Ordini Mondiale este legată de-o încrengătură de interese comune ce sfidează tradiţionalele dihotomii Stânga/Dreapta, Comunism/Capitalism, Liberalism/Conservatorism. Adepţi ai planningului, expertizei specializate, globaliştii visează la o ordine mondială stabilă prin favorizarea corporatismului industrial şi financiar transnaţional. Este vorba de un aranjament social, economic şi politic în care guvernele naţionale, alese democratic, sunt neputincioase. Practic, la începutul noului mileniu omenirea trăieşte într-o lume unipolară guvernată de angrenajul mondializat al băncilor centrale şi pieţelor de capital. „Economia cămătarilor internaţionali”, cum a numit-o economistul francez Alain Parguez, impune politici monetare austere, bugete echilibrate care, toate împreună, conduc la încetinirea creşterii economice a statelor naţionale. Urmarea? Înglodarea ţărilor lumii în datorii, reducerea nivelului de trai al cetăţeanului de rând prin restrângerea activităţii economice, deteriorarea gravă a sistemelor de pensii şi sănătate (F.M.I. şi Banca Mondială acţionează în chip de „agenţi paternalişti ai capitalismului global” (Greider, One World, Ready or Not): asigură colectarea datoriilor, supervizează situaţia financiară a ţărilor sărace, promovează reducerea salariilor şi au grijă ca „lumea a treia” să accepte normele sistemului mondial de comerţ).

Citește și:
Vremurile conformismului generalizat
Răspândirea endemică a conformismului a produs atrofierea 
capacităţii critice şi a spiritului creator, frigidizarea 
trăirilor, pierderea încrederii în posibilităţile indivi-
dului uman de a exista ca o fiinţă autonomă. În timp ce 
persoana în carne şi oase se mistuie într-un simplu 
reflex economic, mecanisme tehno-birocratice impun tuturor 
abstracţiunea şi mediatul ca moduri concrete de existenţă 
(Citește mai departe...)

Globaliştii, „ces gens sans race, sans couleur, sans sexe”, cum îi numea cu maliţiozitate un francez, nu se încurcă în detalii, nu se simt în niciun fel legaţi de un timp şi loc specifice. Ca şi comuniştii, sunt „planificatori” pătrunşi de gigantomanie. Privesc în jurul lor prin ochelarii de cal ai „macro-economicului”, „deficitelor bugetare” şi „unificării” (legislativă, socială, culturală). Nu se supun legislaţiei democratice şi parlamentelor statelor naţionale. Decizii, care privesc soarta întregii planete, le iau de multe ori în cel mai mare secret, în urma unor contacte personale (de pildă, discuţiile de la întâlnirile anuale ale influentului grup Bilderberg se desfăşoară în spatele uşilor închise). Mecanismele de coordonare ale „elitelor” transnaţionale eludează structurile statului suveran, marele lor „inamic”. În teorie, sunt adeptele laissez-faire-ului. Practic însă, competiţia le repugnă. Prin puternice organisme de control transnaţional împiedică dezvoltarea unei pieţe mondiale, bazată pe diversitatea culturilor economice. De pildă, elitele globaliste ar dori ca Uniunea Europeană, o asociaţie liberă de state suverane, să se transforme într-un megastat federal (Proiectul federalist european ne oferă imaginea concludentă a utopismului globalist. Viitoarea Europă federală va fi o structură financiară şi economică, administrată de o tehnocraţie de funcţionari şi bancheri. „Europeniştii” vor transforma bătrînul continent într-o zonă deculturalizată, fără identitate şi memorie, în care sufragiul universal, practic, nu va mai avea nici o valoare; o Europă transfrontalieră a maselor dezrădăcinate, înghesuite în megalopolisurile din marile „regiuni” sau „spaţii economice unificate” (una din regiuni va cuprinde nordul Franţei, zona Kent-ului din Marea Britanie, spaţiul flamand al Belgiei şi o parte din Ţările de Jos; o altă regiune va include Valonia, Luxemburgul, zonele Palatinului, Sarului, Renaniei şi Alsaciei). Aşa cum scrie Jean Monnet în Memoriile sale: „Comunitatea europeană este doar o etapă în formele viitoare de organizare mondială”. La peste 15 ani de la căderea comunismului, începe să prindă contur Europa plănuită de Lenin şi Trotski încă din 1917: o Europă din care statele naţionale vor fi dispărut. Într-una din scrierile sale, Un slogan pentru Statele Unite ale Europei, Lenin declara: „Statele Unite ale lumii, nu doar Europa singură, sînt forma de organizare statală, asociată socialismului, care uneşte şi eliberează naţiunile pînă cînd victoria completă a comunismului va duce la dispariţia totală a statului, inclusiv a statului democratic”. Faptul că Noua Stîngă a îmbrăţişat cu frenezie capitalismul financiar nu trebuie să ne mire. „Regimul cămătarilor” se dovedeşte a fi un instrument mult mai eficient în a aboli statul naţional decît sistemul economiei planificate).

Tot mai multe voci globaliste cer „ordine” în „haosul speculativ mondial”, „controlul mişcărilor de capital” internaţional, „taxe mondiale” etc. În aceste condiţii, la ce se reduc laissez-faire-ul şi societatea mondială deschisă? Capitalismul înseamnă „unitate”, „convergenţă”, „control centralizat”, „planificare”, „concentrarea puterii”?! Sau „diversitate”, „competiţie”, „descentralizare”, „libertate economică şi politică”?
Unificarea economică şi politică sub stindardul globalismului corporatist financiar este însoţită de omogenizare spirituală şi revenirea gândirii unice. După ce internaţionalismul „corectitudinii politice” (multiculturalismul, feminismul, ecologismul radical) a administrat lovituri mortale individualismului occidental, valorilor şi tradiţiilor civilizaţiei greco-latine – se pare că terenul este pregătit pentru marea „convergenţă culturală”. Sintagma „noua conştiinţă globală” a început să fie „cultivată” din ce în ce mai des în mediile intelectuale „mondializate”. „Nu putem s-o denumim socialistă, deşi această nouă conştiinţă împărtăşeşte multe dintre idealurile socialiste originale”, afirma William Greider, în bestseller-ul One World, Ready or Not. De la „conştiinţa globală” la „gândirea unică” impusă de o „autoritate morală planetară” nu mai este decât un pas.
Sfinţia Sa Dalai Lama, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, abandonează orice reticenţă şi ne propovăduieşte noul totalitarism „etic” (Etica pentru un nou mileniu, august 1999). După ce sfătuieşte popoarele să renunţe la conceptul de stat naţional, ba chiar la forţele lor armate, ele nefiind „economice şi necesare”, şi să accepte o forţă de poliţie sub administraţie globală („globally administred force”) – Sfinţia Sa propune „un organism a cărui principală sarcină este să monitorizeze afacerile umane din perspectiva eticii, o organizaţie care să se numească Consiliul Mondial al Omenirii. Acesta va fi format dintr-un grup de persoane din mai multe domenii. Întrucât acest organism nu va fi investit cu puteri politice, verdictele lui nu vor avea putere juridică… În virtutea independenţei sale… aceste deliberări vor constitui conştiinţa lumii”.

Cu treizeci de ani în urmă, în 1969, Saharov, un alt laureat al Premiului Nobel pentru Pace, recomanda spre binele omenirii „o conducere mondială de un înalt nivel intelectual”, „guvern mondial”…
În viziunea globalistă, unificarea lumii sub umbrela unei autorităţi mondiale marchează stagiul cel mai avansat al istoriei. Mulţi însă văd în „unificarea politică forţată într-un stat universal” ultima etapă a declinului civilizaţiei moderne înaintea prăbuşirii finale (Arnold Toynbee în A Study of History). Cine are dreptate? Doar timpul ne va oferi un răspuns…
Procesul de globalizare, un rezultat al revoluţiei informaţionale mondiale, are un efect benefic asupra omenirii. El duce la democratizarea relaţiilor internaţionale. Nu ne aflăm la „sfârşitul istoriei”, cum i-ar plăcea să creadă lui Fukuyama. Trăim în concret, în plină istorie, martorii întru naşterea civilizaţiei globale. Pentru prima dată în istoria omenirii, persoanele individuale şi popoarele sunt libere să-şi ia destinele în propriile mâini. Datorită exploziei tehnologiilor moderne, graniţele şi, odată cu ele, minţile oamenilor s-au deschis. Informaţiile circulă instantaneu în toate colţurile lumii. Bunurile, serviciile, capitalul circulă şi ele, se opresc acolo unde găsesc condiţii prielnice. Oamenii se mişcă şi ei dintr-un loc în altul, se stabilesc, dacă doresc, acolo unde îşi pot împlini personalitatea. Orice autoritate devine suspectă când îşi caută justificări transcendente. Sub ochii noştri se naşte o omenire lipsită de complexe, pe care n-o mai impresionează „metanaraţiunile” politice, naţionale, morale şi religioase. O omenire pragmatică, în sensul bun al cuvântului, care nu mai crede în utopii, nu se mai vrea „perfectă”, ci doar liberă şi prosperă.
Întrucât trăiesc deja într-o societate mondială, deschisă, locuitorii Occidentului nu sunt interesaţi de dimensiunea planetară şi gigantismul abstract. Megalomania, ca şi birocraţia, îi plictisesc. Aşa cum americanul, sătul de condus automobilul său în fiecare zi, se întoarce la bicicletă şi mersul pe jos – aşa şi occidentalii se întorc la naţiunile lor. (Respingerea constituţiei europene de către francezi şi olandezi este relevantă în acest sens.) Mulţi consideră că aranjamentele „transnaţionale”, de genul „Europa Unită”, nu creează decât gigantice mecanisme birocratice, restrâng libertăţile individuale şi suveranitatea naţională. Nu sunt deloc puţini cei care îşi dau seama că mondializarea forţată a creat inegalităţi şi dezechilibre dezastruoase atât în ţările dezvoltate, cât şi în cele sărace. Este din ce în ce mai acceptată ideea că autoritatea statului naţional a fost programatic slăbită de forţele globaliste, a generat xenofobia, rasismul grupurilor autonomiste care se vor „diferite” faţă de restul comunităţii naţionale (grupări regionaliste sau constituite pe criterii sexuale, entice, religioase etc.). Occidentalii au început să înţeleagă că grupurile victimizate, respingând ideea unei limbi, legi şi autorităţi comune tuturor, subminează statul naţional. Mai mult, respingând deopotrivă ideea unui destin comun, şi al unui interes general, grupurile „victimizate” încurajează localismul xenofob, fragmentarea socială, micro-naţionalismul secesionist (naţionalismul basc, Corsican, nord-italian etc.).

În vreme ce elitele mondialiste pregătesc „marea convergenţă”, din ce în ce mai multe voci se pronunţă împotriva gândirii unice impuse lumii de aceşti „sovietici” eficienţi şi devitalizaţi care ne oferă cafea fără cofeină, smântână fără grăsime, bogăţie fără bani, trai fără trăire, diferenţe fără alteritate, femei fără feminitate, umanitate fără oameni, sclavie fără stăpâni, spiritualitate fără spirit. O Nirvană cu frişcă.
Nouă, europenilor, ni s-a cam acrit de elitele „trans” de la Bruxelles. Ne suprimă „vechea” identitate, fondată pe valorile şi tradiţiile civilizaţiei iudeo-creştine, dar încearcă din răsputeri să ne bage pe gât „noua identitate europeană bazată pe drepturile omului”. În igienizata Noua Ordine Mondială, singurele drepturi de care ne vom bucura în mod suveran sunt „drepturile omului”. Mă întreb cu naivitate ce valoare au „drepturile omului”, când nu mai ai dreptul la o istorie concretă, la o tradiţie anumită, la propria ta identitate de aici şi acum? Sau, poate, când nu mai ai dreptul să fii ceea ce eşti – un individ unic, cu o istorie şi o tradiţie în spatele tău, ţi se asigură totuşi acest minim, dreptul de a fi… om. Noua Ordine Mondială ne garantează în totalitate dreptul umanitar de a nu cădea în condiţia animală. Şi cum acest risc există datorită marilor pericole globale – terorism, războaie etnice, dezastre ecologice, sărăcie -, sau cel puţin aşa ni se predică mereu în ziare şi la televizor – salvarea nu poate veni decât de la o guvernare globală – raţională, stabilă, binevoitoare. Nu cumva haosul de azi – laissez-faire economic, speculaţii financiare, „forţe de menţinere a păcii” ineficiente, mafie, dictatori locali, droguri, rasism, pornografie pe Internet, arme în mâinile cetăţenilor, minorităţi neprotejate, cruzime împotriva animalelor – face absolut necesar, spre binele omenirii, întoarcerea Unului, cu braţul său înarmat (armata mondială), litera Legii (Tribunalul planetar) şi, mai ales, autoritatea sa morală de nezdruncinat?
Aşa cum anticipa Huxley, Unul nu se va întoarce sub forma primitivă a dictaturilor comuniste sau fasciste. Nu va mai tortura sau schingiui. Va purta marca binevoitoare a „multiculturalismului”, „federalismului”, „tehnologiei”, „păcii” şi „prosperităţii”. Mulţi, foarte mulţi se vor lăsa păcăliţi…

Capitolul Utopia muleniului trei: Noua Ordine Mondială din cartea «Sclavii fericiţi. Lumea văzută din Silicon Valley», de Ovidiu Hurduzeu – Iaşi: Timpul, 2005

• Sindromul vulnerabilității
• Paradigma mediocrității
• Totalitarismul orizontalei
• Gândirea pozitivă
• Habitatul creștin
• România la ora consumismului
• Anti-americanismul „corectitudinii politice”
• Larva și evenimentul
• Războinicii „baby-boomer”
• Noua identitate a omului occidental
Loading...
loading...

5 COMENTARII

  1. PRIN (NE)PLĂTIREA IMPOZITULUI PE PROPRIETATEA PRIVATĂ A FIEĂRUIA DINTRE NOI, NE VA DUCE INEVITABIL LA NWO: “Foarte multi oameni vor uri NOUA ORDINE MONDIALA si vor muri protestand impotriva ei” H.G. Wells, The New World Order (1939) https://www.facebook.com/permalink.php?story_fbid=401272773573706&id=100010729602646

    mai devreme sau mai târziu, microcipurile https://vk.com/alexefedot?w=wall453852601_286

    vor da naştere unei lumi cu un singur creier: https://www.facebook.com/permalink.php?story_fbid=228777644156554&id=100010729602646

  2. Utopie? Nu! E distopică direcția în care e împinsă omenirea încă din secolele trecute iar vocile celor care observă și se opun sunt sufocate prin campanii în care acum sunt angrenate atât rețelele sociale cât și formatori de opinie și VIP-uri. Banii nu au miros.

  3. DACA SE VA INTAMPLA DIN CAUZA IDOLENTEI SI NEPASARAII. REGRETELE OR SA FIE TARDIVE nimeni nu va mai schimba nimic niciodata.COPIII VOR FI LUATI DE LA PARINTI DE MICI, poate ati vazut asta in unele filme SF, dar foarte real aceasta deposedare de copii.iar pe parcurs se va instaura o dictatura fara predent in istorie. O TEROARE INIMAGINABILA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.