„Abdicarea statului democratic”

„Am întâlnit zilele acestea prin ținuturile Aradului și ale Timișoarei. Și am poposit 2-3 zile în orașe, după ce cutreierasem satele românești ale podgoriilor de la Masca, Siria și Maderat.
Lăsasem în urma mea viile lipsite de rod din voia Domnului, și pe harnicii lucrători ai viei resemnați, dar hotărâți să meșterească alte treburi, românași curați și voinici, care mi-au tors, seri de-a rândul, din caierul vieții lor de vașnici lucrători pentru cauza națională. Mândrele sate, cinstit gospodărite, pline de viață robustă și de românească mândrie, au rămas departe închise de coama dealurilor pârguite, cu tot aurul toamnei acestei prelungite, țesută din funigei.
Și jucăria de tren electric croit de la Pancota ne-a dat drumul în două ceasuri pe bulevardul larg și curat al Aradului.

M-am încolonat în șuvoiul mulțimii și-am pornit-o așa, ca omul fără grabă. Și fără să-mi dau seama, auzul mângâiat până acum cu vorba domoală și muzical nuanțată a satelor, a prins să fie violentat de accentul aspru al limbii care aduce cu groază aminte de închisoruile de la Gherla și Seghedin. Efectul a fost spontan, ca al unei pale de apă rece azvârlite în obrazul unui somnoros. Am deschis larg ochii și am notat aci, cu inima închirciuită de durere, constatările unui român în țara lui, la 15 ani de la împlinirea unui act istoric, pentru care s-au frământat și s-au stins milioane de suflete.
Viața orașului întreg ne este complet străină și intenționat ostilă:
Începând de la firmele prăvăliilor, toate scrise în trei limbi, ca și cum ne-am afla într-o țară pusă sub protectoratul aproape-defunctei Societăți a Națiunilor, și sfârșind cu avalanșa de ziare ungurești, localnice sau de peste graniță, din maldărul cărora scoate câte odată timid fruntea și câte un ziar românesc, mirat parcă și el de atâta îndrăzneală.

Funcționarii români, plătiți din bugetul unei națiuni care și-a sleit supușii cu biruri grele, vorbesc limbă străină, temându-se ca nu cumva să supere pe „domnii” minoritari cu vreo prăpădită expresie valahă. Amploiații de la autobuze sau de la poștă, români prin naștere și prin funcții, te întreabă sau îți dau explicație în limba pentru care, până la război, au funcționat spânzurătorile și roata.
În afară de funcționarii inferiori ai instituțiilor de stat, nu comunale sau județene, fiindcă acolo tronează tot „domnii”, adică minoritarii, singurii români care se întâlnesc pe stradă în Arad sau Timișoara sunt și ofițerii bravei noastre armate. Atâta tot.
În Arad nu este loc pentru români. Alături de impozanta catedrală a minorităților așezată ca o sfidare în piața Centrală, străjuiesc palatele masive ale „Baronului” Neumann – ale cărui titluri nobiliare, escaladând originea galițiană, își găsesc temeiurile în cancelariile impreiale cumpărate cu bani grei – și „Baronul Neumann” este singurul și adevăratul stăpân al Aradului, cu concursul chiar și uneori împotriva Statului Român. În jurul lui se încheagă întreaga viață a orașului, politica, economică și socială. Grație lui cetatea își păstrează același caracter „pur” ca pe vremea împăunaților magnați. Nu este un loc pentru valahi, afară de cazul când îndeplinesc funcțiile de totdeauna ale disprețuitului „Budos ollah”, măturatori de stradă ori vardiști. Același lucru la Timișoara, unde va fi stăpânind alt Neumann, Timișoara care se considera românizată din momentul ce Maica Romă cea bătrână a catadicsit-o cu o lupoaică, așezată în vârful unei coloane, în echilibru instabil, bietul Pafnutie din Thais.

Românii la margine, la mahala! E cuvânt de ordine și românii înțeleg să fie neam ascultător. De acolo, de la periferie, din casa unui învățător care a purtat frumoasa luptă națională, mi-a fost dat să ascult vești radio. Și am aflat de căderea guvernului și de multe alte lucruri prin „Radio-Budapest”, fiindcă radio București – Blaj experimental etc., nu trece dincolo de Ploiești. Se aude în părțile acelea ca o tzârâitură de greier ofticos și poluat. Explicația o veți găsi în cei 120 Kw ai Budapestei și cei 10-12 ai Bucureștilor.
Iată bilanțul de 15 ani ai întreprinderii gestului democrat! În goana după voturi și carteluri care să le dea majorității afone și ridicole, guvernele partidelor democrate au abdicat la rând de la îndatorirea lor cea dintâi: afirmarea cu orice preț a prestigiului Statului național.
În goana după voturi și polularitate, slujbașii români au fost obligați să vorbească „domnilor minoritari” în limba acestora, iar Statul, care este în primul rând forță organizată, străbătută de un singur curent, a capitulat pentru a salva interesele partidelor respective. În așa-zisa operă de românizare a orașelor ardelene s-a procedat cu o ușurință care este de-a dreptul criminală. Orașele au fost împânzite cu slujbași, funcționari administrativi, profesori, magistrați sau ofițeri.

Ce-au devenit aceștia? Coloniști umili ai periferiei și masă de consum a bunurilor produse de minoritari. Statul și-a pus încă odată bugetul la dispoziția producției minoritare, fiindcă toți acești funcționari au mărit masa de consumatori ai produselor „Baronului Neumann&Co”.
În loc să contribuie la stăvilirea forței economice a minoritarilor, prin încurajarea și punerea la dispoziție de credit numai producătorilor români, Statul democrat, condus de miniștri cu rentabile fotolii în consiliile de administrație ale întreprinderilor străine, încurajează pe de o parte agresivitatea națională a minoritatilor, punând în inferioritate vădită organele sale reprezentative, iar pe de altă parte, aduce apă la moară acelorași întreprinderi, furnizându-le din buget o masă de consumatori sociali, tragic încadrată în legea de alarmă a salariilor. La 15 ani de la reîntregire, în orașele ardelene circulă aceeași viață ca pe vremea lui Apponyi, cu singura deosebire că atunci se mai auzeau pe stradă, cu riscul temniței, sunetele grave ale marșului de la ’48, cântate înflăcărat de cohortele avântaților studenți ardeleni.
Acum, aerul serii nu e spintecat decât de claxoanele automobilelor sau de același sunător și invariabil “Allo, Allo, radio Budapest!”.
Peste zăbranicul în care a fost învăluită viața orașelor ardelene, apare însă înviorător o geană de lumină. Ea pornește din podgoria energiilor românești a satelor, peste rodul cărora nu s-a abătut încă filoxera democrației și a constituționalismului. Tot de acolo a izvorât ideea de întregire și jertfa care a dus la împlinirea ei, de acolo se va zămisli o nouă forță națională, care să redea Statului acestuia prestigiul și autoritatea de care, spre mai binele lor, l-au lăsat sărac partidele găunosite de suflet românesc ale democrației”.

De Vasile Marin – «Abdicarea statului democratic» – «Cuvântul», nr. din 29.XI.1933

Vasile Marin (n. 16/29 ianuarie 1904, Bucureşti – d. 13 ianuarie 1937, Majadahonda lângă Madrid, Spania) a fost un politician român, unul dintre comandanţii legionari.
A urmat şcoala primară în comuna Griviţa (Bucureşti), apoi liceul «Sfântul Sava» şi «Gheorghe Şincai», din Bucureşti. Se înscrie la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti, unde îşi ia licenţa în anul 1927. În 1928 a fost unul dintre şefii de cabinet a lui Iuliu Maniu, în timpul guvernării naţional-ţărăniste, când acesta a fost prim-ministru. Părăseşte PNŢ şi pleacă la Paris, pentru a-şi pregăti doctoratul. În 1931 devine avocat al Ministerului de Industrie si Comerţ, iar în 1932 obţine doctoratul în drept la Bucureşti. Demisionează din postul pe care-l ocupa în 1933 şi se înscrie în Garda de Fier.
La 10 decembrie 1933, Garda de Fier a dost dizolvată abuziv şi anticonstituţional de prim-ministrul I. G. Duca, iar Vasile Marin arestat şi dus la închisoarea Jilava. Este eliberat pe 29 decembrie, ziua în care un grup de legionari îl pedepsesc pe Duca omorându-l, după care se predau autorităţilor. Ei poartă numele de „Nicadori”.
Din dorinţa de a respecta legile, chiar dacă desfiinţarea partidului a fost ilegală, Codreanu dispune încetarea oricărei activităţi politice. De abia la începutul anului 1935 se înfiinţează Partidul Totul Pentru Ţară, ca o expresie politică a Mişcării Legionare. Preşedinte era generalul Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul. În 1935, după un stagiu făcut la tabăra Carmen Sylva, Vasile Marin este avansat la rangul de Comandant Legionar. După un an devine şeful organizaţiei Ilfov, dar a Bucureştilor.
A făcut parte din echipa de legionari ca a plecat în 1936 să lupte în Războiul civil din Spania, împotriva forţelor comuniste. A căzut în luptă în 13 ianuarie 1937, la Majadahonda, lângă Madrid, alături de camaradul său Ion I. Moţa. A fost înmormântat la Mausoleul Moţa-Marin de la “Casa Verde” din Bucureşti. Tot aici au fost reînhumate şi osemintele Căpitanului Corneliu Zelea Codreanu, asasinat împreună cu alţi 13 conducători legionari din ordinal regelui Carol al II-lea, în noaptea de 29/30 Noembrie 1938. După venirea la putere a comuniştilor, s-a produs un mare act de sacrilegiu: mausoleul a fost distrus cu buldozerele, iar rămăşiţele pământeşti ale celor îngropaţi acolo au fost aruncate în mare taină într-o groapă comună, rămânând nedescoperită.
După cel de-Al Doilea Război Mondial, un grup de legionari din exil a luat iniţiativa de a ridica o cruce pe locul în care a murit Vasile Marin. În 1970, cu sprijinul statului spaniol, chiar pe locul în care au murit cei doi camarazi, legionarii au construit un mausoleu monumental, unde , în fiecare an, la 13 ianuarie se ţine o ceremonie de comemorare.

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.