De la inteligență la dragoste

Inteligenţa constată că ceva există. Că un lucru e material sau ceva de natură morală pe calea inteligenţei; ştim că există ceva dincolo de noi într’o lume obiectivă. Când ştim ceva despre un lucru (fenomen), noi îl şi definim într’un fel şi anume într’un cadru general. Rămâne însă un rest, care nu se supune inteligenţei şi care se rezolvă pe altă cale; e vorba de dragoste. Prin dragoste, abia pătrundem în inima lucrurilor, în natura lor intimă. Dragostea descoperă calitatea şi caracterul propriu a ceea ce noi ne apropiem; actul cunoaşterii este, în acest caz, o adevărată revelaţie. (14.IV.1984 – Bucureşti)

Dragostea, fior religios

Când iubeşti pe cineva cu adevărat, te dăruieşti în aşa fel încât nu-ţi mai aparţii; trăieşti pentru celălalt. Dragostea adevărată este o dăruire integrală; această dragoste, ca să existe, cere putere de jertfă. …În puţine cazuri dragostea este străbătută de un fior religios; numai aşa dragostea trece de actul cunoaşterii, pentru a se angaja în acela al împlinirii; iubind în acest fel, omul simte în trăirea lui ceva de natură divină care apare sub semnul Maicii Domnului. Faţă de fiinţa trupească şi spirituală trebuie să avem emoţia profundă şi enigmatică, pentru că se vede în ea pecetea genezei, pentru că se vede taina existenţei şi frumuseţea ce nu se alterează; toate darurile ce le descoperim aparţin celui mai mare artist de dincolo de timp: Dumnezeu. Dragostea vine dintr’o sete de nemurire. (19.XII.1981)

Un om caută pe celălalt

Omul îşi simte influenţa până la infirmitate şi atunci caută împlinirea, omul simte trecerea lucrurilor până la recele morţii şi atunci caută permanenţele. Dragostea este aceea care ne poate rezolva condiţia, pentru că este energie universală şi temelie a existenţei; dragostea vine din misterul creaţiei. A fi în dragoste înseamnă a stărui în lumea fiinţei; ea ţine lucrurile vii şi ne poartă spre împlinire. În faţa trecerii lucrurilor, omul vrea să dureze: fiecare moment, fiecare clipă este o încercare de a exista. Tot dragostea biruie timpul care macină totul şi dă clipei ceva din eternitate. Un om caută pe celălalt! Ce poate, oare, să însemne aceasta? Căutarea rodnică este aceea care duce la împlinire şi fericire. Dar câţi dintre oameni reuşesc să experimenteze conştient aceste dimensiuni ce sunt fundamentale condiţiei noastre? Sinceritatea nu este îndeajuns – ea lasă loc întâmplărilor. E necesară o disciplină a spiritului, care să ducă la înţelepciune şi virtute. (17.VIII.1975 – Bucureşti)

Rudenia spirituală

Sânt oameni pe care îi descoperi deodată; e un fel de rudenie spirituală care se descoperă pe sine. Şi aşa, lucrurile nu apar, însă, lipsite de gravitate. Melodia tristă a singurătăţii se transformă într’o stare de tensiune simfonică. Oamenii se caută, dar nu se regăsesc uşor; apropierile, de cele mai multe ori, sânt întâmplătoare, nu din chemare. De aceea şi cele mai multe dintre căsătorii sânt nefericite. Numai corespondenţa de structură, de viaţă interioară, poate duce la o fecundă vibraţie, la o durabilă unitate a două făpturi omeneşti” (27.III.1965)

Ernest Bernea, «Meditatii filosofice», Editura Predania, 2010)

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.