„Niciun adevăr nu se demonstrează și nu se atinge prin evidență”

„Cel pe care un conflict îl frământă nu trebuie să caute o pace precară și de proastă calitate în acceptarea oarbă a unuia dintre cele două elemente ale conflictului. Crezi că cedrul ar câștiga evitând vântul? Vântul îl sfâșie, dar îl întărește. Înțelept ar fi cel care ar ști să despartă binele de rău. Cauți un înțeles vieții, când înțelesul este, în primul rând, propria devenire, și nu pacea mizerabilă pe care o dă uitarea conflictelor.
Dacă ceva ți se opune și te face să suferi, continuă-ți creșterea, înseamnă că prinzi și te transformi. Fericită acea suferință care face să te naști din tine însuți: căci niciun adevăr nu se demonstrează și nu se atinge prin evidență. Iar cele ce ți se propun nu sunt decât aranjament comod, asemenea drogurilor pentru somn.

Căci îi disprețuiesc pe aceia care se abrutizează pentru a uita sau care, simplificându-se, înăbușă, pentru a trăi în pace, una din aspirațiile inimii lor. Află că orice contradicție fără rezolvare, orice conflict ireparabil te obligă să crești pentru a le absorbi. Și, în nodurile rădăcinilor tale, iei pământul fără înfățișare, și cremenea, și luminișul lui, și clădești un cedru pentru gloria Domnului. S-a ridicat la glorie doar acea coloană a templului care s-a născut, timp de douăzeci de generații, din contactul cu oamenii. Și tu, dacă vrei să te înalți, macină-te în lupta cu conflictele tale: ele conduc spre eternitate. E singurul drum care există. Și pentru asta suferința te înalță, atunci când o accepți.

Dar există copaci slabi, pe care vântul nu-i întărește. Există oameni slabi, care nu se pot depăși. Dintr-o fericire mediocră, fac propria lor fericire, după ce-au ucis cea mai mare parte din ei. Se opresc într-un han toată viața. S-au avortat pe ei înșiși… Resping dușmanii din afară și dinăuntrul lor. Renunță să asculte vocea cerului, care e necesitate, căutare și sete inexprimabile. Nu caută soarele așa cum îl caută, în desimea pădurii, copacii, care nu-l vor avea niciodată ca provizie sau rezervă, căci umbra celorlalți îl sufocă, ci îl urmăresc în ascensiunea lor, ca niște coloane glorioase și netede, țâșnind din pământ și devenind putere în urmărirea zeului lor. Divinitatea nu se atinge, ci se propune, iar omul se construiește în spațiu ca un rămuriș.

Iar dacă mă întrebi: ‘Trebuie să-l trezesc pe acela sau să-l las să doarmă și să fie fericit?’, îți voi răspunde că nu știu nimic despre fericire. Dar în fața unei aurore boreale, ți-ai lăsa prietenul să doarmă? Nimeni nu trebuie să doarmă dacă o poate cunoaște. Și, desigur, acela își iubește somnul și se înfășoară în el: totuși, smulge-l și aruncă-l afara, ca să se poată înălța”.

Antoine de Saint-Exupery, în «Citadela», Editura Junimea, Iasi, 1977, pp.125-126

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.