Societatea civilă contra democrației

Fundatia pentru dezvoltarea societatii civilePrivită de aproape, noțiunea de „societate civilă” este una foarte ciudată. În sens propriu, ea înseamnă „asocierea cetățenilor”. Nu acesta este sensul comun al cuvântului simplu „societate”? Adăugând „civilă”, avem de-a face implicit cu opoziția cu alte organizații sociale „ne-civile”, de exemplu militare. Era mai cu seamă părerea lui György Konrad, celebrul dizident ungur ai anilor 1980, ce relua la rândul său reflecțiile lui Kant, pentru care „civil” desemna un proiect politic opus absolutismului de Stat. Dar să trecem peste evoluția acestui concept de-a lungul istoriei. Ceea ce ne interesează este înțelesul său contemporan.

Originile: Soros, deja…

„Societatea civilă” apare în limbajul curent la sfârșitul sistemului sovietic. Ea desemnează dizidența împotriva dictaturilor militare ale Pactului de la Varșovia. Primul său promotor a fost fără îndoială Václav Havel. În continuarea publicării Cartei 77, deja finanțată în epocă de George Soros, viitorul președinte cehoslovac explica faptul că „tranziția democratică” trebuie să se sprijine pe „societatea civilă”, adică pe noi „structuri informale”, destinate să scoată populația din letargia sa politică post-comunistă (Puterea celor fără de putere, 1978). Dar această tranziție era destinată de asemenea în a influența populația favorabil în adoptarea stilului de viață american și al modelului său democratic stabilit de Common law.
Fără a intra în detaliile tehnice, noțiunea de societate civilă se potrivește cu atât mai bine acestui sistem juridic cu cât acesta concepe legea ca fiind imanentă, adică o voință nescrisă a societății, pe care judecătorul are ca misiune s-o descopere în urma conflictelor particulare pe care le tranșează. În sistemele noastre juridice continentale romano-germanice, legea este suveranistă și transcendentă, prin aceea că ea încadrează explicit și dinainte modelul de societate care îi este dat spre organizare prin codificare. La anglo-americani „societatea civilă”, la europenii continentali „codul civil”. Hegemonia politică trece astfel prin cultura dreptului.

Dar să revenim la Václav Havel, ale cărui năzuințe legate de o societate civilă în Europa continentală par a fi fost anticipate și auzite dinainte de binefăcătorii Common law-ului. Înainte chiar de căderea Zidului Berlinului, el avea într-adevăr susținerea lui Wendy Luers și a soțului ei Bill, ambasador al Statelor Unite la Praga din 1983 până în 1986. Aceștia din urmă l-au ajutat în particular să reușească primul test de mobilizare al societății civile în vederea unui regime change pașnic: Revoluția de catifea. Ei l-au format pe Havel la preluarea primului său mandat prezidențial al Cehoslovaciei (1989-1992) și au creat cu acest scop, la Praga și la New York, «Fundația pentru Carta 77», cu o nouă finanțare garantată de amicul lor intim George Soros. Rebotezată mai târziu Foundation for a Civil Society, această structură va contribui la extinderea modelului Revoluției de catifea către Revoluțiile de culoare.
John Glenn, un actor esențial al acestor procese de transformare politică, astăzi salariat al senatorului John McCain via McCain Institute for International Leadership, confirmă foarte clar: „societatea civilă constituie un corp fluid de mobilizare politică care articulează toate mizele schimbărilor de regim”.

Bineînțeles, acestei societăți civile îi sunt necesare birouri, personal, mijloace de transport și de difuzare a ideilor și a know-how-urilor cerute de aceste revoluții. Acesta este rolul ONG-urilor și altor think tank-uri sau programe de schimburi, burse de studii și de formare a experților, care vor fasona pe scară largă percepțiile politice dorite peste tot în lume.
Aceste ONG-uri produc o inflație de concepte americano-compatibile, destinate să fie impuse clasei politice și lumii economice: multiculturalitate, toleranță, societăți deschise, depășire a frontierelor, guvernanța întreprinderii, principiu de precauție, drept de ingerință, drepturi ale minorităților, dezvoltare durabilă, excepție culturală, drept de migrare demnă, teoria genului etc. Specificitatea lor este de a face din aceste noțiuni politice revendicări morale, profesiuni de credință pe care pur și simplu e o erezie să le contrazici. De unde înflorirea de ONG-Watch-uri, grupuri care înscriu poliția de moravuri și de gândire în obiectul lor social, cu toată candoarea evidenței a ceea ce e just, adică cu legitimitatea autoproclamată de a certifica reprezentările lor ca fiind singurul adevăr admisibil.

Media, releu indispensabil

Influența lor este astăzi fenomenală, în particular ca surse de expertize și gardieni ai „valorilor democratice” abstracte care sunt descrise într-un nou limbaj de lemn. Dar cine le-a dat un astfel de mandat dacă nu cei care le finanțează? Ele răspund că nu au un scop lucrativ și că apără valorile imanente, că numai ele au curajul și mijloacele de a se exprima în ce privește dezbaterea democratică. În realitate, ele distrug procesul democratic. Atunci când votul popular nu le convine, ele îl atacă și nu ezită să promoveze coerciția. Sub pretextul clarificării, ele denunță. Au chiar puterea judiciară de a face plângere în numele societății lor civile. La audiența penală, ele adaugă ratingul, de care au o nevoie vitală.
Într-adevăr, presa este cea care le face să existe. Lor le trebuie acest soi de notar care le autentifică actele în fața unui public a cărui opinie este astfel organizată în comun. Dar pentru acest lucru, nu sunt suficiente discursurile bune. „Ratingul” are nevoie de conflicte și chiar de violență pentru a le păstra în viață. Lucrul acesta vine bine, căci ONG-urile adoră violența. să ne reamintim, prima lor funcție este de a face „rezistență civilă” contra oricărui sistem politic refractar la modelul sponsorilor lor iubiți și cunoscuți. Este suficient să convingi opinia publică că o viziune politică antagonistă cu a lor este o „agresiune” contra modelului social ideal pe care ele îl încarnează, o nedreptate, o opresiune, o regresiune, pentru a justifica mobilizarea „societății civile”.
Mizanscenele sunt variabile, dar resorturile sunt mereu aceleași: acțiuni spectaculare și adesea creative, destinate să atingă conștiințele (Greenpeace, Femen, cadavrul unui copil pe o plajă din Turcia etc.).
Scopul nefiind de a dezbate într-un raport de forțe politice, ci de a-și apropria conștiințele bune, ele fac uz de caricaturi ce substituie realul, zeificate sau diabolizate după nevoi. Este ceea ce Doug McAdam numește „dramaturgie strategică”.

Acțiune non-violentă, într-adevăr?

Însă păcăleala este mai toxică decât pare, căci mobilizarea societății civile constituie în sine o formă de violență, atunci când are loc în cadrul unei democrații, contra unei voințe populare majoritate, sau încă în scopul de a înlocui dezbaterile pentru a împiedica această majoritate potențială de a exista. Alegerea lui Donald Trump și votul pentru Brexit sunt deja cazuri școală din acest punct de vedere.
Acest tip de influență se exercită prin procedee de persuasiune sofisticate care sunt deja verificate în aceste faimoase contexte ale regime change. Dar, în fapt, dacă recursul la conceptul de „societate civilă” se poate înțelege în cadrul unei „tranziții democratice” la ieșirea dintr-o dictatură, de ce ar trebui să-l impunem în sânul unei democrații existente care funcționează bine?

În realitate, aceste ONG-uri plenipotențiare ale unei foarte abstracte „societăți civile” reprezintă atâtea proiecte politice câte categorii de sponsori au, adică foarte puține: guvernul american și Comisia Europeană exercită un cvasi-monopol centralist în acest domeniu. În sânul democrațiilor noastre vechi și bine stabilite, ele sunt prezente pentru a concura instituțiile de stat în elaborarea normelor, iar după caz pentru a li se substitui. De exemplu, ele detestă democrația directă, pe care o consideră prea națională și înrădăcinată, și care poate face dificultăți programelor lor multiculturale și supranaționale. Ele sunt foarte hotărâte să depășească inițiativa populară, pe care o identifică ca o sursă de inspirație prea apropiată de „populisme”. ONG-urile, atât de simpatice în spatele angajamentelor altruiste ale tinerilor lor voluntari, formați la școlile bune ale gândirii, și doldora de titluri academice dintre cele mai prestigioase, sunt în realitate violente prin esența lor.
Ele se joacă cu armoniile socio-istorice și culturale cele mai stabile și mai pașnice, pe care le brutalizează. Ele știu că acțiunile lor sunt susceptibile de a se transforma în conflicte sociale profunde, cu atât mai mult cu cât aceste acțiuni sunt prezentate drept niște progrese înscrise în mersul istoriei. Atunci când electoratul, adică Suveranul, se revoltă, ele îi opun societatea civilă, adică exact aceleași persoane, dar a căror suveranitate ele au uzurpat-o și ale căror convingeri le-au schimbat. Atunci când se ajunge la „soluțiile experților”, mai rău, la dezamorsarea conflictelor prin înțelegeri impuse, e clar că misiunea ONG-urilor este îndeplinită sau pe cale de a fi. Schimbarea de regim este aproape atunci când ONG-ul scoate steagul societății civile.


Société civile contre démocratie

Fernand Le Pic

200 000 personnes scandent le nom de Vaclav Havel le 21 novembre 1989 à Prague.

A y regarder de près, la «société civile» est un bien étrange vocable. Au sens propre, elle est «l’association des citoyens». N’est-ce pas ce que le sens commun désigne du simple mot de «société» ? En ajoutant «civile» on jouerait implicitement de l’opposition avec d’autres organisations sociales «non civiles», militaires par exemple. C’était notamment l’avis de György Konrad, célèbre dissident hongrois des années 1980, reprenant à son compte les réflexions de Kant, pour qui «civil» désignait un projet politique s’opposant à l’absolutisme d’État. Mais on passera sur l’évolution du sens de ce concept à travers l’histoire. Ce qui nous occupe c’est son acception contemporaine.

Les origines: Soros, déjà…

La «société civile» apparaît dans le langage courant avec la fin du système soviétique. Elle incarne la dissidence contre les dictatures militaires du Pacte de Varsovie. Son premier promoteur fut sans doute Václav Havel. Dans le prolongement de la publication de la Charte 77, déjà financée à l’époque par George Soros, le futur président tchécoslovaque expliquait que la «transition démocratique» devait s’appuyer sur la «société civile», c’est-à-dire sur de nouvelles «structures informelles», destinées à sortir la population de sa léthargie politique postcommuniste (cf. Le pouvoir des sans-pouvoir, 1978). Mais destinées aussi à l’influencer favorablement dans l’adoption du style de vie américain et de son modèle démocratique pétri de Common law. Sans entrer dans les détails techniques, la notion d’une société civile s’accorde d’autant mieux à ce système juridique qu’il conçoit la loi comme immanente, c’est-à-dire comme la volonté non écrite de la société, que le juge a pour mission de révéler au gré des conflits particuliers qu’il tranche. Dans nos systèmes continentaux romano-germaniques, la loi est souverainiste et transcendante, en ce qu’elle encadre explicitement et par avance le modèle de société qu’il lui est donné d’organiser par la codification. Aux anglo-américains la «société civile», aux européens continentaux le «code civil». L’hégémonie politique passe aussi par la culture du droit.

Mais revenons à Václav Havel, dont les vœux d’une société civile en terres continentales semblent avoir été anticipés et exaucés d’avance par des bienfaiteurs de Common law. Dès avant la chute du Mur, il avait en effet le soutien de Wendy Luers et de son mari Bill, ambassadeur des États-Unis à Prague de 1983 à 1986. Ces derniers l’aidèrent en particulier à réussir le premier test de mobilisation de la société civile en vue d’un regime change en douceur: la Révolution de velours. Ils formèrent Havel à la prise en main de sa première présidence de la Tchécoslovaquie (1989-1992) et créèrent à cette fin, à Prague et New York, la «Fondation pour la Charte 77», avec à nouveau un financement garanti par leur ami intime George Soros. Rebaptisée plus tard Foundation for a Civil Society, cette structure contribuera à étendre le modèle de la Révolution de velours aux Révolutions de couleurs.

John Glenn, un acteur essentiel de ces processus de transformation politique, aujourd’hui salarié du sénateur John McCain via le McCain Institute for International Leadership, le confirme très ouvertement: «La société civile constitue un corps fluide de mobilisation politique qui articule tous les enjeux des changements de régime».
Il faut bien entendu à cette société civile des bureaux, du personnel, des moyens de transport et de diffusion des idées et des savoir-faire requis par ces révolutions. C’est le rôle des ONG et autres think tanks ou programmes d’échanges, de bourses d’études et de formation d’experts, qui façonneront à grande échelle les perceptions politiques souhaitées partout dans le monde.
Ces ONG produisent une inflation de concepts américano-compatibles, destinés à être imposés à la classe politique et au monde économique: multiculturalité, tolérance, sociétés ouvertes, dépassement des frontières, gouvernance d’entreprise, principe de précaution, droit d’ingérence, droits des minorités, développement durable, exception culturelle, droit à migrer dignement, théorie du genre, etc. Leur spécificité est de faire de ces notions politiques des revendications morales, des professions de foi qu’il est tout simplement hérétique de contredire. D’où la floraison d’ONG-Watch, des groupes qui inscrivent la police des mœurs et de la pensée dans leur objet social, avec toute la candeur de l’évidence du juste, c’est-à-dire la légitimité autoproclamée de certifier leurs représentations comme seule vérité admissible.

Les médias, relais indispensables

Leur influence est aujourd’hui phénoménale, en particulier comme sources d’expertises et gardiennes de «valeurs démocratiques» abstraites qui se décrivent en une nouvelle grammaire de bois. Mais qui leur a donné un tel mandat si ce ne sont leurs financiers? Elles répondent qu’elles n’ont pas de but lucratif et qu’elles défendent des valeurs immanentes, qu’elles seules ont le courage et les moyens d’exprimer, en surplomb du débat démocratique. En réalité, c’est le processus démocratique qu’elles plombent. Lorsque le vote populaire ne leur convient pas, elles l’attaquent et n’hésitent pas à promouvoir la coercition. Sous prétexte d’éclairer, elles dénoncent. Elles ont même le pouvoir judiciaire de porter plainte au nom de leur société civile. A l’audience pénale, elles surajoutent l’audimat, dont elles ont un besoin vital.
C’est en effet la presse qui les fait exister. Il leur faut cette sorte de notaire qui authentifie leurs actes face à un public dont on organise ainsi l’opinion en commun. Mais pour cela, les beaux discours ne suffisent pas. La «Grande écoute» a besoin de conflits et même de violence pour conserver leurs parts de voix. Cela tombe bien car les ONG adorent la violence. Rappelons-nous, leur fonction première est de faire de la «résistance civile» contre tout système politique réfractaire au modèle de leurs sponsors bien-aimés et connus. Il suffit de persuader l’opinion publique qu’une vision politique antagoniste à la leur est une «agression» contre le modèle social idéal qu’elles incarnent, une injustice, une oppression, voire une régression, pour justifier la mobilisation de la «société civile».
Les mises en scènes varient mais les ressorts sont toujours les mêmes: actions spectaculaires et souvent créatives, destinées à toucher les consciences (Greenpeace, Femen, cadavre d’enfant sur une plage turque, etc.)

Le but n’étant pas de débattre dans un rapport de forces politique mais de s’approprier les bonnes consciences, elles font bon usage de la caricature de substitution au réel, déifiée ou diabolisée selon les besoins. C’est ce que Doug McAdam appelle la «dramaturgie stratégique».

Action non-violente, vraiment?

Mais le biais est plus toxique qu’il n’y paraît car la mobilisation de la société civile constitue en soi une forme de violence, lorsqu’elle s’opère au sein d’une démocratie, contre une volonté populaire majoritaire, ou encore dans le but de subvertir les débats afin d’empêcher cette majorité potentielle d’exister. L’élection de Donald Trump et le vote du Brexit sont déjà des cas d’école à cet égard.
Et ce type d’influence s’exerce par des procédés de persuasion sophistiqués qui ont déjà fait leurs preuves dans ces fameux contextes de regime change. Mais au fait, si le recours au concept de «société civile» pouvait se comprendre dans le cadre d’une «transition démocratique» au sortir d’une dictature, pourquoi devrait-on l’imposer au sein d’une démocratie existante qui fonctionne bien?
En réalité ces ONG plénipotentiaires d’une très abstraite «société civile» représentent autant de projets politiques qu’elles ont de catégories de sponsors; c’est-à-dire très peu: le gouvernement américain et la Commission européenne exerçant un quasi-monopole faîtier dans ce domaine. Au sein de nos démocraties anciennes et bien établies, elles sont là pour concurrencer les institutions étatiques dans l‘élaboration de la norme, et le cas échéant s’y substituer. Par exemple, elles abhorrent la démocratie directe qu’elles estiment trop nationale et enracinante, et qui peut faire obstacle à leurs programmes multiculturels et supranationaux. Elles sont bien décidées à venir à bout du droit d’initiative populaire, qu’elles identifient comme une source d’inspiration beaucoup trop rêvée pour tous les «populismes». Les ONG toutes si sympathiques derrière les engagements altruistes de leurs jeunes recrues, formées aux bonnes écoles de pensée, et affublées des titres académiques les plus prestigieux, sont en réalité violentes par essence.

Elles se jouent des harmonies sociohistoriques et culturelles les mieux établies et les plus sereines, qu’elles brutalisent. Elles savent que leurs actions sont susceptibles de déboucher sur des conflits sociaux profonds, a fortiori lorsqu’elles les présentent comme des avancées inscrites dans le sens de l’histoire. Lorsque l’électorat, c’est-à-dire le Souverain, se rebiffe, elles lui opposent la société civile, c’est-à-dire exactement les mêmes personnes mais dont elles ont usurpé la souveraineté et travesti les convictions. Lorsqu’on en arrive aux «solutions d’experts», pire, au désamorçage des conflits par des accommodements imposés, c’est que la mission des ONG est accomplie ou en voie de l’être. Le changement de régime est proche lorsque l’ONG sort l’étendard de la société civile. Même en Suisse, surtout en Suisse.

Loading...
loading...

1 COMENTARIU

  1. Poate ar fi mai important sa aduceți la cunoștința romanilor si ONG-urile si personalitățile din România care se afla in slujba Cabalei globaliste si care lupta împotriva statului unitar roman si națiunii romane. Cred ca lista ar putea avea pe primele poziții pe Johannis, Helwigh, Coldea, Pleșu, Liiceanu, Macovei, Ponta si multe alde lichele si trădatori aflati de-a lungul timpului in fruntea statului si a “societății civile” din România!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.