Bolo…vanizarea învățământului românesc

Ca profesor de carieră, adică în calitate de beneficiar al celui mai modest salariu pe economie (și înainte și după 1989) din România, am beneficiat de multe ”reforme”, unele mai ”structurale” decât altele, care s-au abătut peste spațiul social românesc cu diverse obiective:

1. În perioada guvernării comuniste, deși era considerată activitate „neproductivă”, întreaga muncă a corpului profesoral era centrată pe formarea „brațelor de muncă” pentru uzinele, fabricile și șantierele patriei sub sigla „secera și ciocanul”, tradusă pe înțelesul „omului muncii” cu mobilizatorul îndemn: „cu sapa și cu lopata, vom da șantierul gata!”. În aria acestei devize, s-a reușit lichidarea analfabetismului și formarea profesională a tuturor cetățenilor obligați să își câștige existența prin muncă; șomajul nu exista, iar sustragerea de la obligația prestării unei munci în conformitate cu standardul de calificare al fiecărui cetățean ajuns la vârsta majoratului era sancționată ca „parazitism social”. Pe aceste coordonate, nu s-a înregistrat nicio disidență: toți profesorii și-au intrat în aceste roluri, fără nicio reținere, deși învățământul era trecut în bugetul vremii la cheltuieli!, deoarece ideologia socialistă de tip bolșevic definea educația ca muncă „neproductivă” (!?). Totuși, prin anii 70 ai secolului trecut, mai precis începând cu numirea lui Mircea Malița la Ministerul Învățământului, s-a promovat o altă abordare: sistemul de învățământ, ca „izvor de cultură și factor de civilizație” a fost recunoscut ca principal „instrument al dezvoltării naționale”, dar, rămânând în aria ideologiei bolșevice a fost tratat tot ca …neproductiv! Nu insistăm prea mult asupra contradicției de fond a problemei, deoarece marea realizare a muncitorimii și țărănimii, aflată la Putere atunci, o constituia faptul că reușise să se alfabetizeze și să învețe o meserie pentru a contribui, în felul ei, la dezvoltarea spațiului social în conformitate cu planurile cincinale ale vremii; ar fi prea mult, mai ales acum, să le cerem guvernanților de atunci și rafinamentul logicii, sau practica studiilor de fundamentare a unor „hotărâri de partid și de stat”… Le invocăm, pentru a explica, doar, comportamentul sechelar al unor decidenți „postrevoluționari ”…

După promovarea, în contextul a ceea ce se numea „rotația cadrelor” la conducerea învățământului a economistei Aneta Spornic, și la Ministerul culturii a ingineriței Suzănica Gâdea, pe motiv că aveau „origine sănătoasă ”, adică proveneau din mediul muncitoresc, iar prin facultatea serală deveniseră „cadre de nădejde ale partidului”, lucrurile s-au înscris în procesul mai amplu de …naționalizare a bolșevismului centrat pe principul marxist: „existența, determină conștiința”, care se baza pe primatul absolut al economicului, care ar putea genera, miraculos, nu numai prosperitate materială, ci și un plus de moralitate, de justiție socială, de egalitate în drepturi pentru toți și o „civilizație înfloritoare”. Efectele acestei abordări s-au reflectat, printre altele și în următoarea epigramă:

Două ministrese hâde

Fac voia Marelui Vornic;

Cum să meargă treaba Spornic,

Când cultura e …sub Gâde?

Aici era vizată și inginera, specialitatea metalurgie, Suzănica Gâdea, care a dat ordin să se plătească salariile actorilor numai din încasările de la spectacole, fapt imposibil chiar dacă teatrele ar fi avut trei spectacole zilnic!

2. După schimbarea de …paradigmă ideologică din 1989, activitatea educativă a fost, constituțional, etichetată ca „prioritate națională”, doar sub aspect decorativ; în realitate nicio formulă guvernamentală „postrevoluționară” nu a alocat mai mult de jumătate din procentul prevăzut în Constituție, deși, propagandistic ni se ține… teoria chibritului (în curs de stingere) că în statul „de drept” în care trăim se respectă, necondiționat, Constituția! Mai mult, ca stat membru al Comunității Europene, va trebui să acceptăm toate măsurile care se iau Acolo… în materie de educație. Ceea ce s-a și întâmplat. Cea mai recentă „măsură”, cu efecte suficient de vizibile pentru a le putea evalua, o constituie asumarea obligațiilor a ceea ce, cu un termen generic se numește „Procesul Bologna” prin care s-a trecut, pentru ciclul formării inițiale, la 3 ani, în foarte multe specializări; la sociologie, de exemplu, s-a trecut de la 5 ani, la 3 ani, dar cu pretenția de a se asigura și o calitate profesională net superioară! Deși studiile de profil românești demonstrează că această reducere se obiectivează într-un standard profesional redus, diverse „scrieri”, de factură impresionistă, cu caracter eminamente propagandistic susțin, triumfalist, succesul reducerilor cheltuielilor pentru școlarizarea tinerilor generații, dar confundă acest succes financiar cu succesul profesional; adică setul de competențe educative și profesionale este trecut pe plan secund. În acest context trebuie subliniată, în primul rând, confuzia între raționalitatea economică și raționalitatea pedagogică, deoarece cele două componente ale investiției educative nu sunt congruente: reducerea costurilor pentru a fi mai competitivă educația din punctul de vedere al alocării financiare, nu corelează pozitiv cu creșterea calității ieșirii din sistem a absolventului așteptat și el să fie mai competitiv pe piața muncii! Studiile de Sociologia muncii au demonstrat faptul că „bolonizarea” educației nu a contribuit la reducerea șomajului, iar procesul de „învățare pe tot parcursul vieții” (longlife learning) crește, în realitate, costurile formării și perfecționării profesionale; este adevărat, nu pe cheltuiala statului, ci prin aportul firmelor sau al onorării acestor costuri din sursele fiecărui angajat devenit „cursant”. Deci, problema nu a fost rezolvată nici profesional, nici financiar, ci doar s-a mutat centrul de responsabilitate financiară de la autoritățile publice, la individ sau la compania/firma în speță. Poate fi acesta (3 ani formare inițială + 2 ani masterat) un „ghid de bune practici”? Un răspuns valabil se lasă așteptat…

În plus, din punct de vedere chiar strict profesional, dacă la Masterat alocările bugetare scad semnificativ, masteranzii care vin din alte specialități și se specializează la X specializare, sunt expuși riscului superficialității și mediocrității: nu există niciun argument real pentru a se susține că identitatea profesională a acestora, sub raportul setului de competențe acumulate, ar fi echivalentă cu cei care parcurg și formarea inițială și masteratul în aceeași specialitate… Unele rapoarte strict economice asupra acestei probleme, confundate, sau chiar asumate și promovate ca inovații manageriale sunt de obediență ideologică… Premisa este simplă: dacă marile companii s-au cartelizat și au devenit multinaționale cu acoperire transfrontalieră, prin reducerea costurilor au devenit competitive generând noi pachete costuri-calitate și au acaparat segmente semnificative de piață, atunci și universitățile, prin concentrare și centralizare pot reduce costurile specializărilor pe piața ofertelor educative la nivel planetar. Un exemplu îl constituie Regatul Unit al Marii Britanii, unde toate universitățile dintr-o localitate (Leads Metropolitan University), s-au unit într-o mare universitate metropolitană unde în locul celor 4 sau 5 structuri administrative s-a reconstruit o singură administrație centrată (management administrativ) pe mentenanța logistică și o singură structură de (management academic) centrată pe conținuturile de învățare ale specialităților pe care le poate oferi universitatea respectivă în corelație cu misiunea deschiderilor comunitare ale acesteia. Această componentă managerială este, desigur, o inovație compatibilă cu bunele practici, dar nu poate fi un argument pentru reducerea cu orice preț a costurilor, sau, mai rău, cu introducerea parametrului financiar ca un criteriu (exclusiv) de evaluare a calității investiției educative!

Un alt aspect al retoricii modernizării cu orice preț, chiar cu riscul bovarismului instituțional,[1] îl constituie „evaluarea internațională a învățământului românesc ”, imperativ pe care nu l-a acceptat nicio țară (nici cele dezvoltate!), deoarece fiecare sistem de educație servește unor nevoi educaționale proprii fiecărei comunități etnico-sociale în care prioritățile naționale pot fi foarte diferite de cele internaționale. De aici nu se poate trage concluzia că țara X, sau Y, ar trebui să fie marginalizată sau exclusă de la fluxurile științifice, tehnologice, sau economice internaționale: în prezent nu există standarde internaționale pentru a accepta acest truc prin care țările dezvoltate economic doresc, în fapt, să-și cultive actualele asimetrii instituindu-și dominația și prioritățile lor ca singurele care pot conta în proiectele de viitor la nivel regional și global! Pe aceste coordonate, se-nscriu și intențiile actualului Executiv de la București (Guvernul „tehnocrat”!, care intenționează șă reducă orele de limba română, să elimine limba latină, dar și istoria!!!) Economic, se poate estima că reducerea orelor și a costurilor, sub pseudoexplicația că se mai aerisește programa prea „încărcată” ar fi o măsură bună. Eu întreb: bună pentru cine?

Recenta măsură de plasare sub evaluare internațională și a Școlilor doctorale din România (pentru care va trebui să plătim foarte mult!), dincolo de umilirea corpului profesoral românesc pentru presupusa incapacitate managerială de evaluare academică, ascunde și altceva: producerea argumentelor pentru o propagandă antiromânească la adresa învățământului nostru, similară cu vânzarea pe „un dolar” a unor întreprinderi care costau, în realitate, milioane de dolari și care asigurau, de exemplu, toate tipurile de utilaje agricole pe care le importăm în 2016 la prețuri prohibitive din străinătate…( acest exemplu poate fi replicat și la alte domenii, dar nu acesta este obiectivul textului nostru). Noi avem ARACIS; poate face cu brio această evaluare… fără a mai aștepta diverse „tehnomăsuri” care mai de care mai exotice… Complexul de inferioritate exersat multe secole de poporul nostru a funcționat eficient, pentru străini, pe perioada când analfabetismul era brandul nostru de țară sub aspectul „resurselor umane” (ca să fac, și eu, apel la noua limbă de lemn, de esență diferită). Acum, când am devenit chiar exportatori de ofertă educativă, este posibil să fi devenit concurenți pe piața globală a educației și această realitate nu convine…îi deranjează pe cei „Mari”. La facultatea de Sociologie și Psihologie, spre exemplu, am avut și mai avem studenți străini (din Israel) la Școala doctorală care contribuie, semnificativ pentru platforma financiară a facultății, cu intrări valutare, studenți care prin desființarea Școlii doctorale sub varii motive, ar apela la Școlile doctorate din străinătate pe care numai ei știu din ce cauză le-au evitat; cu siguranță, nu din pricina calității lor deosebite…

Dincolo de orice considerente, fundamentalismul economic în evaluarea calității învățământului nu poate fi o soluție, ci rămâne o parte a problemei.

Prin analogie, dacă evaporarea apei se poate face numai la 100 de grade, nu se poate cere reducerea consumului de combustibil necesar temperaturii pentru a se declara, ca un succes, reducerea cantității de combustibil, deoarece apa nu se va evapora chiar dacă noi o vom vedea că a început să fiarbă; așadar, un fenomen fizic, în natură, nu se poate produce decât în anumite condiții. În mod similar, nu se poate produce, în plan social un efect oarecare, decât în anumite condiții care generează cauza care îl poate produce: în speță, o calitate mai bună în educație nu se poate produce decât în anumite condiții curriculare, consemnate în proceduri, care nu pot fi abolite din rațiuni financiare, oricât de mulți economiști ar susține contrariul. Faptul că mai mulți oameni susțin un fals, nu transformă, automat, falsul respectiv în adevăr! Iată ceea ce nu înțeleg cei care confundă raționalitatea economică, cu raționalitatea pedagogică. Este foarte posibil ca aceștia să nu aibă suficientă cultură logică și pedagogică pentru a putea pricepe diferența; tot așa cum nici eu nu pot înțelege bine, spre exemplu, mecanismele de la bursele financiare, pentru că nu am specialitatea respectivă. Diferența este că eu îmi recunosc limitele și nu mă hazardez să dau lecții specialiștilor de profil prevalându-mă de elementarul drept la cuvânt, și nici nu invoc alte „delicatese”… democratice. Prin urmare, așa cum și eu pot avea opinii în domenii care-mi depășesc profesia, și alte persoane pot avea păreri în ceea ce privește învățământul, dar eu când mă pronunț în domenii care-mi sunt străine de identitatea mea profesională previn interlocutorul cu banala formulă „după modestele mele cunoștințe în domeniu….”, pentru a ne plasa, corect, în dialog la nivelul corespunzător. Iată diferența!

Trecerea la paradigma Bologna, promovată de diverși politicieni fără să se fi fundamentat decizia respectivă și în absența rezultatelor unui studiu pilot, este un ridicol aventurism managerial ale cărui consecințe se vor vedea peste mulți ani, deoarece investiția educativă are un curs de revenire de 20-25 de ani! Pe moment, unul dintre efectele preconizate a fost infirmat: se spera că sunt suficienți 3 ani pentru o formare profesională bazală prin care tinerii se vor putea angaja pe piața forței de muncă și se va putea reduce, rapid, șomajul. Rezultatele sunt la antipod: s-a cronicizat șomajul pe termen lung, (după studiile de sociologia muncii), iar politicienii susținuți de economiștii aserviți politic, continuă să susțină „romantismul managerial” al …bolognizării învățământului ca măsură providențială numai pentru că provine din Occident! Tradiționalul complex de inferioritate față de străini, care a funcționat și în zecile de ani de guvernare comunistă, funcționează și astăzi, ba chiar a devenit un fel de standard absolut de care dacă te îndoiești, fie și numai cartezian, ești instantaneu marginalizat ca ins neintegrat și refractar „modernizării” de tip occidental a muncii educative care, deocamdată, a produs mult șomaj și riscă să genereze chiar și analfabetism… Evident, tot de tip occidental!

Dar, nu trebuie să aducem în discuție și astfel de probleme deoarece acestea nu sunt „politicaly correct”!; iată un eufemism pentru vechea cenzură pe care noi, ca foști gazetari în presa studențească o primeam de la București. Faptul că acum vine de la Bruxelles sau de la Washington nu schimbă cu nimic datele de fond ale problemei.

Într-o formulă destul de buruienoasă, un fost vaporean român cu funcții politice înalte s-a exprimat în public mai emoțional: „învățământul produce tâmpiți”… Chiar dacă cetățeanul cu pricina ar fi avut o accentuată criză de narcisism, noi, corpul profesoral, nu vom putea uita această rușinoasă și profund nedreaptă calificare a breslei noastre din partea unui ins care avea obligația, cel puțin, să fie mai atent la vocabular… Pe fond, însă, avea dreptate: dorea să spună, tocmai, că nenumăratele ”reforme structurale” care s-au abătut peste bietul sistem educativ au generat mediocritate profesională, iar „procesul Bologna” este una din secvențele acestei degradări cvasigeneralizate, pe care chiar și unii profesori obedienți politicienilor o prezintă ca „modernizare”, „optimizare curriculară”, „creșterea șanselor de ocupare”, etc. etc. Actualul executiv, prin intenția de a elimina limba latină, de a reduce orele de limba română și de istorie, nu face altceva decât să genereze noi conținuturi de învățare centrate pe obiective străine de specificul nostru național sub lozinca „europenizării” ca soluție miraculoasă de rezolvare a problemelor naționale în materie de educație, profesionalizare și civilizație. În acest context noi lansăm o întrebare foarte incomodă: „Dacă modelul occidental de învățământ ni se propune nouă, ca soluție pentru a ne sincroniza structura curriculară a ofertelor educative cu structura cererii de pe piața forței de muncă, de ce există aproximativ 3o de milioane de șomeri pe ansamblul țărilor comunitare unde acest model este funcțional de multe decenii? Economia de piață de tip occidental riscă să funcționeze ca un „marxism a rebours”, preciza Peter Leuprecht[2]… Nu cumva chiar acest sistem se cuvine a fi și el regândit pentru explorarea unor soluții alternative, eventual în cadrele naționale ale fiecărui stat membru prin aportul unor insider-i?[3]

Avem în vedere sintetizarea punctelor de vedere ale unor profesori care au un palmares substanțial pe componenta didactică, științifică, managerială, doctorală și au fost implicați și în evaluare academică. Pe aceste coordonate, am putea genera un alt curent de opinie, diferit de cel actual în care angajatorii îi numesc pe absolvenții actuali „bolovani”, deoarece mulți nu știu și nici nu-i interesează procesul Bologna; acești angajatori constată numai că absolvenții care se prezintă la un interviu de angajare sunt mediocri, în cel mai bun caz, în raport cu solicitările integrative ale structurilor organizaționale respective (onoare excepțiilor!). Aceștia sunt absolvenții noștri „tratați” cu experimentul Bologna…

În concluzie, dacă reducerea costurilor cu sistemul educativ poate fi raportat de economiști ca succes, această reducere de costuri s-a dovedit a fi un clar eșec educativ generator de mediocritate, relevată de studii oneste, validate științific; nu din cele publicate contra cost pentru a avea binecuvântarea vreunui ISI (dovedit a fi mai degrabă o afacere veroasă, decât standard epistemologic).

Pentru a ieși din această confuzie ne ajută logica ale cărei legi ne învață că nu este corect să confundăm planurile: nu putem compara merele cu perele pe motiv că tot fructe sunt, deoarece riscăm derapajul inferențial în paralogism.

Este indiscutabil că orice activitate, inclusiv cea educativă, presupune niște costuri, dar dacă urmărim obiective educative nu este altă cale decât să ne asumăm toate procedurile aferente obiectivelor educative în speță. Recalibrarea curriculară a învățământului românesc nu se poate face ținându-se cont numai de variabila economică, oricât de inovativă și „profitabilă” s-ar pretinde; învățământul este, și nu poate fi altfel, decât o activitate non-profit!

Ce ar fi, păstrând proporțiile comparației, ca să reducem dintr-o orchestră simfonică numărul violoniștilor, de la 12 la 3, să zicem? Economic am putea raporta un succes, dar calitatea interpretării ar scădea cu siguranță; poate nici nu ar mai fi vorba de orchestră, ci de un ridicol taraf lăutăresc! Tot despre lăutărie este și aici vorba, când i se cere sistemului de educație să fie nu doar competitiv, ci să devină și performant, dar cu o subfinanțare cronică! Cum este posibil așa ceva? La această întrebare nu se poate da un răspuns calificat decât cu aportul specialiștilor din sistem; sistemul educativ nu este o afacere, ci o investiție pe termen lung; studiile interdisciplinare susțin chiar că este cea mai productivă investiție strategică. Compararea unei structuri educative (din punctul de vedere al costurilor), cu orice altă structură de activitate desfășurată de multinaționale este, din start, o gravă eroare logică; persistența în această eroare are efecte catastrofale, deoarece sistemul educativ este considerat o cheltuială, deși el formează resursa umană pentru toate domeniile, ca investiție.

Deci trebuie trecut de la cheltuieli, la investiții dacă se dorește renunțarea la paradigma stalinistă a macromanagementului spațiului social românesc.

Un alt vertebrat foarte vocal, teleghidat pentru cea mai înaltă funcție în modelul politic „postrevoluționar”, fostul asistent universitar Mihai Răzvan Ungureanu, când era Premierul României, a închis gura corpului profesoral care revendica respectarea Constituției în materie de alocare bugetară (4% din PIB), cu o frază demnă de antologia prostiei: „învățământul nu este un drept, ci un cadou oferit gratuit!”. Personal, eu, ca ins născut ceva mai devreme, știu că un cadou nu poate fi decât gratis, indiferent dacă se primește sau dacă se oferă. Prin urmare, nefiind activist politic, nu înțeleg despre ce ar fi vorba. În raport cu politicienii, însă, este recomandabil să facem, din când în când, pe proștii… În consecință, nefiind istoric, nu pot polemiza cu vorbetele în chestiune înainte de a preciza că în toate Constituțiile din lume „accesul la educație” este considerat un „drept fundamental al omului”, adică ceva care i se cuvine oricărui individ necondiționat, iar guvernanții sunt obligați să onoreze acest drept în timp real…

Pot admite că abordarea noastră este impopulară, dar nu se poate contesta buna sa credință, precum și pledoaria pentru luciditate și responsabilitate asumată din partea actorilor decizionali care doresc să se implice în modernizarea sistemului educativ din România.

[1] Ștefan Buzărnescu: Bovarismul instituțional și reforma românească, Editura Augusta, Timișoara, 1998.

[2] Peter Leuprecht (secretar general adjunct al Consiliului Europei, în anul 1994): Comunicare la Conferința internațională organizată de Institutul Intercultural Timișoara (IIT), 1994, în colaborare cu Facultatea de Sociologie și Psihologie, 26 mai 1994, Timișoara.

Preluare: România socială / Autor: Ștefan Buzărnescu

Loading...
loading...

3 COMENTARII

  1. Știu și eu?
    Șomajul nu e cumva influențat și de alți factori (mult mai importanți decât faptul că faci facultatea 3 ani și nu 10 – FĂRĂ Masterat și Doctorat!)?
    Cum ar fi, spre exemplu:
    • teoria pe care o înveți e depășită sau n-are nimic în comun cu practicarea concretă a meseriei în care, CICĂ, Facultatea (ba chiar postlicealele sau cum le-or mai zice acum) te face expert;

    • faptul că PRACTICA, la noi, de multe ori LIPSEȘTE CU DESĂVÂRȘIRE;

    • Faptul că degeaba te specializezi în ceva anume, DACĂ TOATE JOBURILE pe care le găsești sunt …. în cu totul alte domenii!!
    • Mai mult, nu se fac cursuri și, cu atât mai puțin, practică, pentru meseriile de care AR FI NEVOIE – poate pentru că nu mai există persoane care să se priceapă la acele meserii.

    PS:
    (Sincer , în țară, cca. 70% din populația aptă de muncă e … ”agent de vânzări” – fie că vinde la tarabă, la magazin , la farmacie, la bancă ori prin telefon; fie că vinde alimente, haine, medicamente, credite, sau SERVICII.
    Urmează construcțiile și asistența medicală.
    Cam puține opțiuni la meserii.)
    DAR DA, problema ( după voi!) nu e CE înveți ci CÂȚI ANI înveți! Nu CALITATEA (proastă!) e de vină, ci CANTITATEA!

  2. Frecventarea cursurilor e obligația elevului, nu a școlii.
    Obligația școlii e să nu-l treacă / să nu-i dea diploma dacă nu știe.
    Și sincer, la facultate am făcut o mulțime de cursuri de umplutură (care nu aveau nimic de-a face cu specializarea / respectiv ”meseria” pentru care ne pregăteam) la care profesorul avea pretenția să-i recit poezioara – nu-l interesa dacă noi, studenții , am înțeles ideea sau nu; lui trebuia să-i scrii EXACT propoziția din cartea lui – n-aveai voie nici să folosești sinonime!!!

    ****

    Chiar și la cursurile de la ”reorientarea profesională” – mai exact inspector/referent de resurse umane – nici măcar n-am văzut o poză cu ecranul calculatorului ca să avem idee cum arată fereastra softului pentru resurse umane ; nici măcar numele softului nu era desecretizat ; d-apoi să ne mai și explice programul!
    Ne-a dictat doar legislația, pe care oricum o puteam descărca singuri de pe net și o puteam citi!

    ***
    Păi așa ce te mai obosești să faci cursuri și de ce să cheltui atâția bani degeaba, dacă tot la muncă îți faci ucenicia (dacă ai noroc acolo de un mentor!) ?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.