„Când o plecat tata pe front m-am pitulat în șură și-am plâns”

O poveste mică-mică

„-Tata s-o dus pe front când aveam vo 10 ani. Ieream ficioraș acum și nu m-o strâns în brațe când o ieșit pe poartă, o strâns-o numa’ pe Muma cari să străduia să nu lăcrămeze, da’-i sâmțam lacrămile pănă în oasă. Mie mi-o strâns mâna bărbătește ș-o plecat. S-o-ntors apoi, din capu’ ulițî șî m-o luat în brață. L-am iubit șî l-am urât atunci. L-am iubit că-mi doream strângerea aia pănă la lacrămi șî l-am urât că n-am măi putut să mă țâi bărbat, am dat drumu’ la plâns. Știam că nu l-oi mai vedea. Știam. Șî mă durea sufletu’ așa de tare, așa de tare… Am fugit în curte șî m-am pitulat în șură.
Am plâns. Când o plecat tata pe front m-am pitulat în șură și-am plâns … un râu de lacrămi.
Când l-o dat dispărut Muma nu mi-o zâs, da’ am sâmțât, nu-l măi visam cătană ca pănă atunci, l-am visat ficior, doară io nu-l știam pe Tata ficior.

De-atunci l-am cătat pe Tata în fiecare cătană măi de etatea lui șî mă gândeam la câte un Dumitru care-și aștepta tatăl pe uneva. Toate cătanele aveau un sâmbure de tristeță în ochi, îl vedeam șî mă durea șî pe mine durerea lor, că așa ierea ș-a mea. Știam că li-i dor de-ai lor. Știam șî cât de tare doare dorul ăsta și cât de grea îi calea lui.
Șî creșteam așa cu dorul și cu sâmburele meu de triteță care mă căpăra pe suflet, da’ șî cu drag de oamenii ăia care-și cărau cu ei un munte de dor, da’-și dădeau viața ca să le fie o țâră măi bine la ai lăsați acasă.
N-am aflat niciodată mormântul Tatii șî Muma i-o făcut mormânt în cimitir, mormânt gol de trup, da’ plin de lacrămi șî de dor.

Așa am crescut, aprinzând lumină la un mormânt gol șî gândind creștinește la fiecare cătană fără mormânt și la fiecare mormânt fără cătană.
Calcă cu milă pământu’ că nu știi cine l-o sfințât cu sângele său.
Când l-am găsât pe Gore mă gândeam la Tata, așa l-or găsî unii, poate, l-or grijî. Șî mi-o fo’ drag de Gore ca de Tata ș-am plâns când l-or dus. L-am petrecut păn la fag șî cân’ m-am întors acasă m-am pitulat în șură ș-am plâns. Aproape ca după Tata ori după un frate.
Și uite așa am crescut … cu dor șî aprinzând lumini în două locuri: mormântu’ Tatii și Fagul lu’ Gore. Amândouă goale… de ei, da’ pline de dor. Șî câți ca mine? Câți ca ei?”
……………………………………………………………………
Dumitru, copilul rămas orfan de război, este bunicul meu, povestea este a lui așa cum mi-o spunea de multe ori când ne duceam la Fagul lui Gore.
Tatăl bunicului meu (Ilisie) a plecat pe front în 1914, a fost dat dispărut în 1915 și dispărut a rămas.
Pe Gore bunicul l-a găsit rănit în 1916, dincolo de Capu’ Dealului, lângă un fag, l-a ascuns și îngrijit cu ajutorul mamei sale până l-au putut trece camarazii lui muntele, în Regatul României. A murit și Gore în spital la Târgu Jiu.

Autor: Maria Grancea

Loading...
loading...

2 COMENTARII

  1. si cite povesti de dor si durere ca acestea au ramas nespuse…mii…zeci de mii…sute de mii…si vine acum un ziar nemtesc sa zica neadevaruri despre unirea Transilvaniei cu Romania.unul care da tonul la stiri pe acolo la ei… si aici, cel ce e in drept sa restabileasca adevarul n-o face…pentru ca e si el neamt? o fi avind alt interes decit inaintasii nostrii ce s-au jertfit pentru tara lor….

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.