Cine a câștigat războiul cultural al anilor ’60?

În urmă cu 50 de ani, revoluția hipiotă a încercat să răstoarne obiceiurile, tradițiile, ideologia și politica americană.
Radicalii anilor ‘60 au îmbătrânit, în cele din urmă, și-au tăiat părul și s-au integrat în establishment. Majoritatea credeau că revoluția s-a fâsâit destul de rapid, fără nicio consecință importantă, pe măsură ce americanii s-au reîntors la „normal”.
Dar poate că nu majoritatea tăcută a câștigat atunci. La o jumătate de secol după acele evenimente, lumea seamănă mult mai mult cu 1968 și cu ceea ce a urmat apoi, decât cu ceea ce a fost înainte.
Majoritatea punctelor de pe agenda culturală și politică a acelei perioade turbulente au fost de mult instituționalizate.
Recrutările militare, cu bune și rele, au rămas defuncte. Însă stilul de viață a fost schimbat radical – și, cel mai adesea, nu în bine. Înainte de anii ‘60, majoritatea americanilor se căsătoreau înainte de a avea copii. După, nu se mai întâmplă același lucru. Familiile monoparentale au devenit mult mai frecvente.

O altă moștenire a anilor ‘60 o reprezintă cuplurile care se căsătoresc târziu și care au puțini copii. Aceasta înseamnă o adolescență prelungită, părinți mai bătrâni, proprietate asupra casei întârziată sau inexistentă, și mai mult accent pe timp liber decât pe obligații domestice.
Moda este influențată, în continuare, de acea perioadă. Mai sunt puține coduri vestimentare rămase în picioare. Până și miliardarii se îmbracă în blugi, tricouri și teniși, mai degrabă decât în pantaloni largi de stofă și pantofi. Ochelarii cu ramă groasă erau considerați învechiți în anii ‘50, apoi au devenit hip, iar acum sunt normă.
Drogul iconic al anilor ‘60, marijuana, a fost legalizat în multe state și în curând ar putea fi decriminalizat la nivel federal.

Filmele post-60 conțin frecvent genul de nuditate, violență grafică și profanare necunoscut înainte. Dragostea pe marele ecran nu mai este despre curtare, romantism și mister, ci despre sex.
Promiscuitatea și agățatul au fost redefinite în anii ‘60 ca normă, și astfel au ajuns astăzi, însă cu o mulțime de probleme psihologice, sociale și culturale.
Înainte de agitația din universități, nu existau „studii” în curiculă. Încă persista vechea idee că universitatea era obligată să predea filosofie, literatură, știință, matematică și profesii – împreună cu metoda inductivă pentru a folosi această cunoaștere și a da seama de lucruri. Însă nerăbdătoarea generație ‘60 a aruncat pe geam această moștenire ca naivă, afectată și stavilă împotriva utopiei. Campusurile au devenit, în schimb, centre de activism progresist. Studiile aduse la zi îi antrenează pe studenți să gândească politic corect, mai degrabă decât empiric.

Alte idei periculoase ale anilor ‘60 au supraviețuit și s-au transformat în ceva și mai rău. Ideea de liberă exprimare înseamnă astăzi a le închide gura celor cu care studenții nu sunt de acord (…)
Așadar, cine a câștigat bătălia anilor ‘60?
Republicanii vor pretinde că au câștigat mai multe alegeri prezidențiale. Vor pretinde și că majoritatea tăcută a salvat mult din ceea ce era America tradițională. Radicalii acelor ani precum Bill Ayers și Jane Fonda nu au fost niciodată foarte populari.
Însă deschideți televizorul, urmăriți un film sau un meci din NFL, ascultați muzica pop, vizitați un campus, uitați-vă la cum se îmbracă și vorbesc oamenii, plimbați-vă într-un oraș mare, analizați comportamentul vedetelor și politicienilor: vă va fi greu să nu ajungeți la concluzia că anii ‘60 s-au impus.


Did 1968 Win the Culture War?

Fifty years ago this year, the ’60s revolution sought to overturn American customs, traditions, ideology, and politics.
The ’60s radicals eventually grew older, cut their hair, and joined the establishment. Most thought their revolution had fizzled out in the early 1970s without much effect, as Americans returned to “normal.”
But maybe the ’60s, not the silent majority, won out after all. The world a half-century later looks a lot more like 1968 and what followed than what preceded it.

Most of the political and cultural agenda from that turbulent period – both the advances and the regressions – has long been institutionalized. The military draft, for good or bad, has remained defunct. There is greater transparency in politics, fewer smoke-filled rooms. Disabled children, once ostracized or dismissively labeled “retarded,” are now far better integrated into society and treated more ethically as special-needs kids. The rights of women, racial minorities, and the LGBT community are now widely accepted.
Yet lifestyles have been radically altered – and often not for the good. Before the late ’60s, most Americans married before having children; afterwards, not so much. One-parent households are now far more common.
Other legacies of the ’60s include couples marrying later and having fewer children. A half-century later, these social inheritances often mean prolonged adolescence, older parents, delayed or nonexistent home ownership, and more emphasis on leisure time than on household chores.

Fashion remains ’60s-influenced. There are few dress codes left. Even billionaires now dress in jeans, T-shirts, and sneakers rather than slacks and wingtips. Wire-rim glasses of the 1950s were considered old people’s spectacles. Then they became hip, and now they are standard.
The iconic drug of the ’60s, marijuana, has been legalized in many states and soon may be decriminalized at the federal level.
Post-’60s movies routinely include the sort of profanity, nudity, and graphic violence that was unknown in 1950s cinema. Big-screen romance is often no longer about courtship, romance, and mystery, but lots of on-screen sex.
Promiscuity and hookups were redefined in the ’60s as norms. They are now, too — but with lots of ensuing psychological, social, and cultural damage.
Before the campus turmoil of the late ’60s, there were almost no “studies” courses in the college curriculum. The ancient idea still persisted that the university was obligated to teach philosophy, literature, languages, science, math, and the professions – along with the inductive method to use such knowledge to make sense of things.

Yet the impatient ’60s threw out that disinterested notion as quaint, naïve, and a roadblock to utopia. The campus instead became a center of deductive progressive activism. Updated “studies” courses now train students to think according to political correctness rather than empirically.
Other pernicious ’60s ideas survived and got worse.  The notion of shouting out in campus free-speech zones now means shouting down those with whom students disagree.
The street-theater antics during the Brett Kavanaugh Supreme Court confirmation hearings, the violence of Antifa, and the disruptions of Black Lives Matter were all birthed in the ’60s as legitimate means of obtaining supposedly noble ends.

Progress in civil rights has veered from Martin Luther King Jr.’s integrationist idea of a color-blind society emphasizing the content of our character to racially segregated dorms and rampant identity politics. The current tribal notion that we are defined forever by our DNA, not our character, is also a ’60s legacy.
The freewheeling habits of Bill Clinton and Donald Trump are ’60s carryovers. So is the hard-left sermonizing and preachy nonstop hectoring of Al Gore and Barack Obama. The new faddish socialism of Alexandria Ocasio-Cortez is merely the old socialism of 1968.
Could the good of the ’60s have been accomplished without all the bad?

The answer is still debated. Unfortunately, the wounds of the ’60s have not healed with the graying of the 1968 generation.
Now, Americans increasingly self-select geographically. Those who prefer stronger religious life, smaller government, fewer taxes, more liberty – and who desire to keep traditional American values alive – tend to gravitate to our nation’s rural and red-state interior.
The blue-state coasts seek to keep the spirit of the ’60s alive with hip urban culture, bigger government, higher taxes, greater emphasis on identity politics – and a constant effort to radically change America.

So who won the ’60s?
Republicans would claim that they have won more presidential elections since 1968. They would argue that the silent majority eventually saved much of what was still traditional America. Radicals of the ’60s such as Bill Ayers and Jane Fonda were never widely popular.
But turn on the television, watch a movie or an NFL game, listen to popular music, visit a campus, notice how crowds dress and speak, walk down a sidewalk in a major city, and examine the behavior of our celebrities and political class: It’s hard not to conclude that the ’60s won out.

By Victor Davis Hanson

Source: National Review

Loading...
loading...

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.