Minciuni marxiste, tristeți conservatoare și viclenia istoriei

1. Minciuni marxiste

În 1991, politologul si sociologul american Richard F. Hamilton, publica lucrarea «The Bourgeois Epoch: Marx and Engels on Britain, France, and Germany» (Chapel Hill, 293 p.) în care arăta inacuratețea teoriilor dezvoltate de Marx și Engels referitoare la istoria Marii Britanii, Franței și Germaniei. Hamilton arăta, pe baze istoriografice și statistice, cum cei doi profeți marxiști au edificat o filosofie a istoriei prin omisiuni – mărturisite sau nu -, generalizări neacoperite de probe, distorsionări, și un generic refuz de a-și corecta teoria în funcție de datele realității. În loc de a fi primită drept ceea ce era, adică o lucrare care pur și simplu semnala divorțul seminal dintre marxism și realitate, cartea lui Hamilton a primit sfichiuirile marxiste de rigoare. S-a obiectat că scrierile selectate din Marx și Engels nu sunt cele mai reprezentative (ele fiind, printre altele «Manifestul Comunist», «Luptele de clasă în Franța», de Marx, și «Germania: Revoluție și Contra-revoluție», a lui Engels). S-a mai obiectat că Marx și Engels nici nu au fost niște universitari, ci în principal fondatorii și liderii intelectuali ai unei mișcări revoluționare – Engels fiind și un ocupat om de afaceri -, astfel încât nu trebuie judecați după standarde academice, ci jurnalistice. S-a mai arătat că, indiferent de erorile factuale și distorsionările istorice, „intuițiile” lui Marx și ale lui Engels sunt uimitoare. De aici, nu a fost decât un pas până la a spune și că Hamilton se face vinovat de a nu fi citit bogata literatură inspirată de Marx și de Engels și care a adâncit aceste intuiții (paradoxal, cei care apără în zilele noastre marxismul o fac insistând asupra valorii autocriticii marxiste a marxismului, reducând astfel la metadiscurs o filosofie care s-a vrut realist-revoluționară; dar s-ar părea că există o legătură directă între metadiscurs și paramilitarism, între glosă neputincioasă și terorism). S-a mai arătat că lucrarea lui Hamilton aparține parcă unui timp revolut, anilor ’50 și retoricii Războiului Rece. Și, în fine, s-a mai obiectat că, de vreme ce regimurile comuniste din Estul Europei s-au prăbușit, Hamilton nu face decât să „biciuiască un cal mort”. Așadar, dacă demonstrezi inanitatea marxismului pe baza a ceea ce s-a întâmplat în Estul Europei, ești un fascist rău intenționat care nu înțelege că marxismul pur e diferit de varianta sa scitică. Dacă arăți inanitatea marxismului pur, ți se răspunde că nu ești decât un reacționar fascist care se bate necavalerește cu o fantomă numai pentru a-și ostoi obsesiile sale de „războinic rece”. Cu alte cuvinte, nu ai voie să combați nici marxismul viu, nici pe cel mort.

Întreg acest episod hilar mi-a venit în minte cu prilejul polemicii stârnite de un publicist care a deplâns într-un ziar central orbirea antimarxistă a românilor. Publicistul cu pricina anunța că, în ciuda violenței sale, la care se poate renunța, marxismul îl ajută să înțeleagă lumea prin categoriile luptei de clasă și ale filosofiei istoriei marxiste. Articolul său a fost urmat de o salvă de articole pro și contra. În articolele contra, i se arăta documentat, deși nu neapărat cu îngăduință, că aserțiunile sale dovedesc mai degrabă incultură și că argumentele sale sunt făcute în profundă necunoștință de cauză. Ceea ce se punea în discuție nu era numai valoarea practică a marxismului, ci și incapacitatea respectivului condeier de a construi un argument competent. Articolele pro au arătat cât de mare nevoie de „stânga” are România, și cât de democratică e stânga occidentală. Cu alte cuvinte, s-a convocat în sprijinul marxismului exact acea stângă socialistă denunțată de Marx ca mic-burgheză, insuficient de radicală, ba chiar de inspirație creștină (vezi, de exemplu, rădăcinile țărănesc-protestante ale „socialismului suedez”). Departe de a apăra pozițiile marxiste ale respectivului ziarist, susținătorii săi au înfierat „reacționarismul” elitelor românești, au dezvoltat teorii anti-intelectuale (faptul că marxistul în cauză frecventează mai degrabă discoteca decât biblioteca a fost considerat un avantaj, cultura neobliterându-i accesul direct la realitate), au descris sărăcia României, chipurile capitalistă, și au emis liste de lectură obligatorie din operele unor univesitari neomarxiști care nu au contribuit cu nimic la bogăția Vestului și probabil nu vor contribui cu nimic la eradicarea sărăciei Africii.

Cu alte cuvinte, poziția marxistă a fost apărată prin atacuri la persoană și camuflarea marxismului în marsupiul „stângii” europene. Ca întotdeauna, polemica antimarxistă a fost zădărnicită de natura fantomatică a adversarului, marxismul fiind peste tot și niciunde: fiind întrupat când în scrierile de tinerețe, când în cele de maturitate ale lui Marx, când în activitatea sa politică, când în comentatorii săi, când în „stânga” europeană, care de fapt nu are nimic de a face cu el (Proudhon, de exemplu, socotea că marxismul e „exploatarea oamenilor cinstiți de către cei lipsiți de scrupule”), când în glumițe acneice pe blogul nu știu cărei nulități marxiste. Singurul loc în care nu poate fi găsit marxismul e în realitate, deși de acolo pretinde că a pornit și acolo pretinde că se întoarce.

Acest mod de a apăra marxismul nu e lipsit de eficiență, numai că îl transformă din ceea ce se pretinde a fi, adică o „știință” a realului, într-un soi de mesmerism dubios. După cum a arătat Karl Popper, ceea ce deosebește o afirmație științifică de un mit e criteriul „falsificabilității”: „O teorie care nu e refutabilă prin niciun eveniment posibil nu e științifică. Irefutabilitatea nu e o virtute a unei teorii, ci un defect” (Conjectures and Refutations (1963), London, 2002, p. 48) Din acest punct de vedere, Popper a pus marxismul în rând cu astrologia: două moduri de prezicere atât de vagi încât sunt imposibil de verificat și de refutat. Renuntând la testabilitate, marxismul renunță la orice pretenție științifică, rămânând, după cum s-a văzut și în cazul criticilor adresate lui Hamilton, la nivel de „intuiție” genială. E o intuiție nesusținută de fapte, ci doar de o retorică exploatând sărăcia, frustrarea, anti-intelectualismul, la nevoie și disprețul față de „gloata” necitititoare de Althusser, frustrarea anti-establishment, lenea (există voci care susțin că e bun comunismul din cauză că poți sta pe ajutor social, în vreme ce capitalismul îți cere să muncești pe brânci; pe de altă parte, Marx găsea că munca e principala îndatorire a omului). Nesusținut nici de „scriptura” sa (mai degrabă ruptă de realitate), nici de „tradiție” (mai degrabă negativă), marxiștii se bazează pe „sola fide”, pe credința lor. E o mașină de măcinat în gol, al cărei mare pericol e tocmai faptul că se bazează pe dinamismul absenței, pe dinamica neclintirii obtuze: un gol nemișcat care pe toate le mișcă, le devălmășește și le anihiliează. Dialectic, desigur.

2. Tristeți conservatoare

În chiar toiul disputei descrise mai sus, H.-R. Patapievici a publicat un elegant eseu intitulat «Agonia creștinismului» («Idei în dialog», ianuarie 2007) în care, mai degrabă stoic decât cinic, pune problema modului cum putem combate „ura față de creștinism” care a devenit „unicul conținut spiritual al modernității noastre”. Întrebându-se cum ne putem opune acestui asalt anti-creștin, Patapievici găsește că „nicicum”:

„Dacă te opui, intri în logica lui penser contre c’est penser comme. Dacă nu te opui, alții, în locul tău, vor face jocurile. Argumentul este că, și dacă te opui, tot alții le fac, deoarece azi terenul pe care se dă lupta pentru apologia creștinismului este, inevitabil, contestarea lui: și asta pentru că aceia care îl apără sunt obligați să o facă cu ajutorul unor elemente care îl neagă. Orice scriere apologetică, azi, e condamnată să aibă aer fie vetust, fie plângăreț, fie înțepenit, fie slugarnic. Mai există însă un argument de principiu, care face lupta pentru menținerea creștinismului atât de problematică și, într-un sens înalt, atât de inutilă. Argumentul este următorul: pentru cei care vor doar să păstreze ceva, orice victorie nu poate fi decât o înfrângere. Într-adevăr, când un lucru în care credem nu e contestat, acel lucru este acceptat de noi în mod firesc. Dimpotrivă, când se găsesc destui să îl conteste, prin chiar acest fapt, el încetează să mai fie una cu tine, om care îl acceptai în virtutea firescului prezenței sale alături de tine (ori în tine): căci simpla contestare a lucrurilor în care crezi te privează atât de firescul lor, cât și de nemijlocirea credinței tale. Astfel dislocat, te lupți pentru a le păstra. În acest moment începi să pierzi totul. Credința ta se învârtoșează, iar lucrurile în care crezi capătă din ce în ce mai mult imaginea despre ele a celor care le contestă. Cazi în logica capcanei: adevăratul obiect al credinței tale ajunge să semene leit cu negarea lucrurilor afirmate despre el de cei cu care te lupți. Tu nu mai ai credința ta. Iubirea ta a devenit prizoniera urii lor. Credința ta depinde de-acum numai de cei care o resping și nu mai are aproape nicio legatură cu sursa ei profundă, din cer. Crezi pentru că alții urăsc acest lucru, iar tu, pentru că îi urăști, îți afirmi cu ură credința ta într-o religie a iubirii. În acest mod, ura lor față de creștinism este complet încorporată în iubirea ta față de el. Dar ce iubire mai e aceasta? E o iubire scoasă din ură: modelată de ea, suscitată de ea, deformată de ea. În luptă, adevărul doctrinei se pierde, de dragul forței argumentelor. Ce îți rămâne în mâini, după victorie, este nu un adevăr, ci o doctrină despre el; nu o iubire, ci o ură față de cei care ți-o contestă; nu creștinismul, ci caricatura lui. În concluzie – dacă nu te lupți, pierzi; dacă te lupți, pierzi”.

Pentru a scăpa din logica acestei aporii, Patapievici ne propune modul de a ilustra creștinismul al Jacquelinei și al lui Blaise Pascal care, confruntați cu duplicitatea sau doar timiditatea apologetică a celor apropiați lor, și-au salvat demnitatea retrăgîndu-se din lume:

„În fața încercării și a consecințelor radicale pe care uneori trebuie să le tragem din premisele acceptate de toți (dar câți au curaj să trăiască până la capăt ceea ce gândesc în chip doar moderat, adică doar ‘un pic’?), Jacqueline își păstrează demnitatea murind, iar Blaise leșinând – pentru a se rupe mai apoi complet de lume și de oamenii în care crezuse, dar care nu l-au putut urma la capătul exigenței sale”.

Citind aceste rânduri, m-am întrebat dacă nu cumva a încerca o apologie creștină balansată după criterii esențial estetice („aer vetust” sau „geniu”) nu e cumva greșit. Poate că nu e un păcat să scriem apologii creștine care par vetuste, plângărețe, înțepenite sau slugarnice. Poate că e mai important să mărturisești după puteri. Poate că nici măcar contraproductiv nu e să publici apologii care par vetuste, plângărețe, înțepenite sau slugarnice: cei mai mulți dintre semenii noștri sunt vetuști, plângăreți, înțepeniți, slugarnici, sau toate la un loc.

După cum bine arată dl. Patapievici, ilustrarea credinței se poate face și prin caracter, nu numai în scris. Din fericire, creștinii nu sunt obligați să accepte terenul de luptă ales de adversarii lor. Creștinismul e viu, se trăiește, e aici. Adversarii lui sunt în cărți și nu pot da bătălia decât acolo, pentru că doar acolo există. După ce a pierdut Războiul Civil American, Sudul a câștigat pacea, a devenit subiectul îndrăgit al unei întregi industrii cinematografice și literare. Așa se întâmplă cu toate cauzele pierdute: înving discursiv când pierd în realitate, pentru că au de partea lor irealizatul, nostalgia. Tradiția creștină le e multora antipatică pentru că e încă vie. De aceea noi, cei care o mărturisim, nici nu trebuie să ne propunem să câștigăm logomahia. Trebuie să ne propunem să ne mântuim. Dacă pentru asta e nevoie de polemici în reviste – și e nevoie! -, bine. După cum scria Sf. Macarie Egipteanul, creștinul trebuie să fie „cu mintea vioaie”, „ca un atlet și ca un luptător” (21 de cuvântări despre mîntuire, în frumoasa tălmăcire a arhimandritului Ioasaf Popa, tipărită la Anastasia, în 2001, p. 29).

Dacă apologetica creștină ar fi doar un război pamfletar, atunci poate că discursul nostru ar fi într-adevăr contaminat de stropseala hulitorilor. Din fericire, aporia de care vorbește Patapievici poate fi dezlegată prin har. Creștinismul nu e numai o tradiție care trebuie păstrată, nu e numai o continuitate, un mediu. Creștinismul nu e numai vechi. El e și nou: începe în fiecare dintre noi, răsare odată cu botezul în sufletele noastre. Or, tocmai aceste începuturi au menirea de a ne feri de învârtoșarea tradiționalistă de care vorbește Patapievici. Tocmai aceste bătălii interioare, purtate cu armele Sf. Taine, au darul de a nu ne lăsa pradă urii față de adversar. Certitudinea pentru care ne batem e cea a bunătății lui Dumnezeu care copleșește slăbiciunea ființei.

Refuz deci să leșin, pentru că trebuie să fiu „treaz”. Refuz și să mă gândesc cum arăt, cum par, în timpul bătăliei. Mă întreb asupra eficienței și asupra sorților de izbândă, dar sunt conștient că aceste lucruri nu sunt decât în mod secundar legate de meritele mele. Tot ce știu e că trebuie să ne facem datoria: vetuști, căzuți, păcătoși, înțepeniți și mânioși cum suntem, dar niciodată slugarnici, plângăreți-leșinători. Și mie îmi place Pascal, dar nu neapărat cel care leșină (la urma urmelor, era foarte bolnav săracul), ci acela care a scris, pendulând între sfichiuirea nemiloasă a adversarului (în Scrisorile provinciale) și credința cea mai smerită și profundă din Apologia sa. Și dacă nu putem scrie, să traducem atunci: din antici și moderni, din paterice și conservatorii americani sau englezi, din apologetii ironici sau din cei gravi. Și dacă nu putem nici scrie, nici publica, să rămânem atunci lucizi. Să nu leșinăm. De murit au murit destui, uciși de comuniști, iar de leșinat să leșine marxiștii în zigzagurile lor dialectice de montagne russe. Dacă trebuie să biruim, vom birui. Dacă nu, nu-i nimic: ne-am făcut datoria și ne întoarcem acasă.

3. Viclenia istoriei

Cultura română de astăzi e plină de eseiști manciurieni: de oameni pe „pilot automat”. Acești „formatori de opinie” cu un singur scop în viață îmi amintesc de un banc care circula printre studenții ieseni în anii ’80: „Când era tânăr, avea o singură cravată și mai multe idei; acum are mai multe cravate și o singură idee: să aibă cât mai multe cravate”. Văzându-i cât de bine îmbrăcați sunt, ce „asistente personale” au și ce mașini conduc, nu pot să neg că mulți dintre „formatorii de opinie” din România au multe cravate. Din păcate toate par a fi plătite cu prețul unei singure idei: anti-tradiționalismul, fie că e vorba de tradiția religioasă, fie de cea națională. Mulți dintre propagandiștii secularizării par niște oameni teleghidați care nu vor câștiga bătălia decât cu prețul completei lor robotizări întru denunț. Sunt eficienți, dar cu cât sunt mai eficienți cu atât există mai puțin, cu atât sunt mai puțin, cu atât au mai puțină autonomie morală. Din acest punct de vedere, completa lor victorie va coincide cu totala lor dispariție. În vreme ce noi, ceilalți, nu vrem victoria, ne mulțumim doar să existăm, veșnic fragila și pierzătoarea teză de care se sparg antitezele care înving dispărând. Asta numesc eu „viclenia istoriei”.

Autor: Mircea Platon

Mircea Platon (n. 23 iunie 1974, Iaşi). Redactor-șef la Convorbiri literare (Iași). Doctor în Istorie (2012), The Ohio State University at Columbus, Ohio, SUA.

A publicat peste 200 de eseuri, comentarii politice și recenzii în toate marile ziare și reviste culturale din ţară. A publicat studii de istorie în Russian History (Brill), Du Bois Review: Social Science Research on Race (Cambridge University Press), Fascism. Journal of Comparative Fascist Studies (Brill), French History (Oxford University Press), History of Political Economy (Duke University Press), Intellectual History Review (Routledge)

Premii literare și distincții universitare:

2013-2015 Social Sciences and Humanities Research Council of Canada Postdoctoral Fellow, Department of History, University of Toronto

2012 Premiul pentru Eseu al USR Iași pentru volumul Conștiinţa naţională și statul reprezentativ (Iași, Timpul, 2011)

2011 Trans-Atlantic Summer Institute in European Studies Fellowship, Center for German & European Studies, University of Minnesota

2011 Lynn and Harry Bradley Foundation Fellowship for Military History, The Ohio State University

2010-2011 Presidential Fellowship, The Ohio State University

2009 Premiul Lucian Blaga al Academiei Române pentru cartea Cine ne scrie istoria? (Iași, Timpul, 2007)

2005-2009 Doctoral Fellowship, Canada Social Sciences and Humanities Research Council

Bibliografie selectivă:

Paseism polemic sau încercare de naţionalism critic, eseuri (Iași, Agora, 1996)

Jocuri sub ulm, poezii (Timișoara, Marineasa, 1999)

Literatură cu blazon, eseuri (Iași, Timpul, 2000)

Ortodoxie pe litere, eseuri (București, Christiana, 2006)

Cine ne scrie istoria?, studii și eseuri (Iași, Timpul, 2007)

A treia forţă: România profundă, eseuri (București, Logos, 2008; co-autor: Ovidiu Hurduzeu)

Măsura vremii: Îndemn la normalitate, eseuri (București, Predania, 2009; co-autor: Gheorghe Fedorovici)

Conștiinţa naţională și statul reprezentativ, studii și eseuri (Iași, Timpul, 2011)

Cartea străduţelor subtile, poezii (Iași, Ed. Timpul, 2015)

Ce-a mai rămas de apărat (București, Eikon, 2016)

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.