Revenirea stângii acoperă crimele marxisumului

Dezvelirea statuii lui Karl Marx din Trier, Germania, 5 mai 2018, moment la care președintele Comisiei Europene, Jean Claude Juncker, a livrat un discurs pasional în apărarea ideologului comunismului, Karl Marx, în momentul comemorării a 200 de ani de la naștere

Se cuvine să ne întrebăm dacă am învățat ceva despre originile ideologice ale Revoluției Ruse. Ne dăm seama că ideologia marxistă distruge ordinea legală, opoziția politică și drepturile omuluui? Știm măcar ceva despre despre numărul victimelor apărute, fără excepție, după ce „avangarda partidului” a triumfat? Avem vreo noțiune fie și vagă despre costul colectivizării sau despre ce a însemnat Gulagul în termeni de umilință și distrugere umană?
Bineînțeles că în fiecare caz răspunsul este nu. Curriculum nostru școlar vorbește fără încetare despre Holocaust. Multe state au transformat negarea sa într-o crimă, iar muzeele și monumentele dedicate victimelor nazismului și fascismului există în toată Europa. Dar milioanele de victime ale comunismului abia dacă sunt amintite. Una din istoriile standard de azi, foarte utilizată în școli, laudă Revoluția Rusă deoarece a țintit la „distrugerea completă a burgheziei ruse și europene”, necesară „pentru victoria socialismului”.

Această istorie (vezi Eric Hobsbawm cu a sa «Age of Extremes») nu menționează desființarea tribunalelor, întemeierea CEKA (poliția secretă), experimentele distructive de expropiere care au pus la pământ economia rusească, sau foametea în masă din Ucraina. Este inadmisibil pentru un istoric să scrie despre tratamentul criminal aplicat de naziști evreilor altfel decât în termeni scârbiți. Dar tratamentul egal de nemilos aplicat pentru „distrugerea burgheziei” poate fi descris în termeni de aprobare absolută.
Conceptul de „burghezie” este un termen tehnic în teoria marxistă. Dar are un referențial uman, iar acel referențial suntem tu și cu mine. Noi, cei care deținem proprietate, facem tranzacții pe piață, ne luăm salarii, avem neveste și copii și ne trăim viața în conformitate cu moralitatea de zi cu zi a comunității, suntem oamenii pe care Lenin și-a propus să-i distrugă. Suntem țintele resentimentului, iar marxismul este teoria acestui resentiment.
Un lucru pe care ar trebui neapărat să-l învățăm din Revoluția Rusă este că resentimentul se află întotdeauna în căutare de teorii care să-l justifice. De-a lungul călătoriilor mele în spatele Cortinei de Fier, am învățat sub diverse forme intense și de neuitat, că resentimentul, odată ajuns la putere, înseamnă moartea politicii.
Scopul real al politicii nu este să dea expresie resentimentului, ci să-l limiteze și să-l domolească. Când, ca urmare a incendiului de la Grenfell, figuri politice de anvergură au început să clameze o „zi a furiei” și rechiziționarea proprietăților burgheze, am auzit din nou vocea vechiului resentiment. Și m-am întrebat cum se face că lecția nu a fost încă învățată?

Problema nu este lipsa de literatură în domeniu. Descrierile terorii comuniste abundă și include capodopere pe care toți oamenii educați ar trebui să le știe, cum ar fi «Întuneric la amiază» de Koestler, «Doctor Jivago» de Pasternak, «Arhipelagul Gulag» de Soljenițîn. Cu toate acestea, resentimentul anulează cu ușurință evidența. La fel cum antisemitismul a supraviețuit remomărărilor constante ale Holocaustului, la fel viziunea marxistă supraviețuiește în pofida mărturiilor despre moștenirea sa criminală. Resentimentarii prețuiesc ura lor mai mult decât respectă drepturile celor care le-a provocat-o.
Din acesst motiv, este cu siguranță momentul să punem bazele unor muzee dedicate moștenirii marxiste. Avem, într-adevăr, un model în Casa Terorii din Budapesta, apărută în 2002, sub conducerea Mariei Schmidt. Casa comemorează atât victimele fascismului, cât și ale comunismului, drept pentru care a creat controverse. Chiar și în Ungaria, intelectualii de stânga ne spun că cele două rele nu pot fi comparate, iar a comemora victimele celor două ideologii într-un singur muzeu înseamnă a nega cea mai importantă diferență dintre ele: scopurile comunismului au fost bune, iar cele ale fascismului rele.
Tocmai pentu a contracara tipul acesta de argumente, Maria Schmidt a pus ambele ideologii sub aceeași lumină. Scopul era identic, insistă ea. Ce diferență este că unii își proiectează resentimentele pe evrei, iar alții pe burghezie, când scopul primar în ambele cazuri a fost crima în masă? Sau spunem, ca Eric Hobsbawm, că într-un caz, dar nu în celelălat, scopul justifică mijloacele?

Cum mișcarea Momentum (organizație politică de stânga – n.) invită din ce în ce mai mulți oameni la amenzie istorică și extaz utopic, nevoia unui program de educație publică în aceste chestiuni este mai urgentă decât niciodată. Dar mă tem că s-ar putea să fie prea târziu.

Roger Scruton este filozof, scriitor, publicist, compozitor, realizator de emisiuni de televiziune, editor. Este una dintre cele mai marcante şi mai originale personalităţi ale vieţii intelectuale britanice. Scruton a fost profesor de filozofie la Colegiul Birkbeck din Londra şi la Universitatea din Boston şi a ţinut cursuri la numeroase universităţi de prestigiu, între care Princeton, Stanford, Louvain, Oslo, Bordeaux şi Cambridge. A fondat Grupul Conservator de Filozofie, care, în anii ’70 şi ’80, a avut o puternică influenţă asupra curentelor de opinie din Marea Britanie. Articolele sale, pe teme politice, sociale şi culturale, apar frecvent în presa engleză şi americană. Roger Scruton a jucat un rol important în trezirea interesului, în Occident, asupra situaţiei disidenţilor din ţările comuniste, fiind decorat pentru sprijinirea rezistenţei anticomuniste de către preşedintele ceh Václav Havel. Cărţile lui au fost traduse în peste 20 de limbi.
Cărţi: Land Held Hostage: Lebanon and the West, An Intelligent Person’s Guide to Modern Culture, Modern Philosophy: An Introduction and Survey, Thinkers of the New Left, The Aesthetics of Music, The West and the Rest, Beauty, The Uses of Pessimism and the Danger of False Hope.


‘As the left surges back, Marxism’s bloody legacy is covered up’

Monuments to the victims of fascism exist everywhere, but communism’s victims are hardly remembered at all.

As we approach the 100th anniversary of the Russian Revolution, it is fitting to ask whether we have learned what it tells us about its ideological root. Do we now appreciate that the Marxist ideology destroys legal order, political opposition and human rights? Do we have some idea of the death toll that has in every case followed the triumph of the ‘vanguard party’? Do we have an inkling of the human cost of collectivisation, or of what the gulag meant in terms of the humiliation and destruction of its victims?
Of course the answer in each case is no. Our school curriculum dwells incessantly on the Holocaust. Several states have made denial of it into a crime, and museums and monuments to the victims of Nazism and fascism exist all across the continent. But communism’s millions of victims are remembered hardly at all. One standard history of modern times, widely used in our schools, praises the Russian Revolution as aiming at ‘the complete destruction of the Russian and European bourgeoisie’, necessary for ‘the victory of socialism’. This history (Eric Hobsbawm’s Age of Extremes) does not mention the abolition of the law courts, or the establishment of the Cheka (the secret police), or the vicious expropriations that destroyed the Russian economy, or the mass starvation inflicted on the Ukrainian peasants. It is inadmissible for a historian to write in any but disgusted terms of the Nazi destruction of the Jews; but the equally cruel ‘destruction of the bourgeoisie’ can be described in terms of unqualified approval.

The term ‘bourgeoisie’ is a technicality of the Marxist theory. But it has a real human reference, and that reference is you and me. We who own property, deal in markets, collect salaries, have spouses and children, and live by the ordinary day-to-day morality of neighbourliness, are the people whom Lenin set out to destroy. We are the targets of resentment, and Marxism is the theory of that resentment.
One thing we should surely learn from the Russian revolution is that resentment is always on the lookout for the theories that will justify it. And the lesson that bore in on me in vivid and unforgettable ways during my own journeys behind the Iron Curtain, is that resentment, when it finally takes power, spells the death of politics. The real purpose of politics is not to express resentment but to contain and conciliate it. When, in the wake of the Grenfell fire, leading political figures began calling for a ‘day of rage’, and for the requisitioning of bourgeois property, I heard again the voice of that old resentment. And I asked myself how could it be that the lesson has not been learned?
The problem is not a lack of literature. Invocations of communist terror abound, and include masterpieces that all educated people should know, such as Koestler’s Darkness at Noon, Pasternak’s Doctor Zhivago and Solzhenitsyn’s Gulag Archipelago. However, resentment easily overrides the evidence. Just as anti-Semitism has survived constant reminders of the Holocaust, so does the Marxist vision survive the accumulated testimony to its murderous legacy. Resentful people cherish their hatred more than they respect the rights of those who arouse it.

For this reason it is surely time to establish museums devoted to the Marxist legacy. We have a model, indeed, in the House of Terror, established in Budapest in 2002 under the directorship of Maria Schmidt. This commemorates the victims of both fascism and communism, and has been controversial for that very reason. Even in Hungary, leftist intellectuals tell us that the two evils cannot be compared, and that to commemorate their victims in a single museum is to deny their most important difference: that the aims of communism were good, those of fascism bad. It is precisely in order to counter that kind of apology that Maria Schmidt has turned the same light on both ideologies. The aim of both, she insists, was the same. What difference does it make that one focused its resentment on the Jews, the other on the bourgeoisie, when the primary aim was in both cases the mass murder of their victims? Or do we say, with Eric Hobs-bawm, that in the one case, but not in the other, the end justified the means?
As the Momentum movement seduces more and more people towards historical oblivion and utopian exultancy, the need for a programme of public education about these matters is ever more urgent. But I fear that it may be too late.

Loading...
loading...

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.