Istericii la putere și animalizarea limbajului I

Una dintre experiențele cele mai tulburătoare pe care le-am avut în viață a fost aceea de a realiza, iarăși și iarăși, de-a lungul anilor, că este imposibil să vorbești inimii, conștiinței profunde a indivizilor care și-au dat personalitatea autentică în schimbul unui stereotip de grup sau ideologic. Poți să le spui orice, să le arăți chiar și realitățile cele mai evidente și mai stridente, nimic nu-i atinge. Nu văd decât ce vor ei. Și-au pierdut flexibilitatea inteligenței. Au schimbat-o pentru un sistem fix de emoții repetitive, acționate de un reflex dement de auto-apărare de grup.

La început nu este vorba chiar de un schimb. Stereotipul este adoptat ca un costum, un semnal al identității, o parolă care facilitează integrarea subiectului într-un grup social, și, eliberându-l din izolarea sa, îl fac chiar să se simtă mai uman. Apoi, identificarea progresivă cu valorile și obiectivele grupului va înlocui tot mai mult percepțiile directe și sentimentele originare cu o imitație schematică a comportamentelor și grimaselor mintale ale grupului, până ce individualitatea concretă, cu întregul său mister ireductibil, dispare sub masca identității colective.

Această transformare devine aproape inevitabilă atunci când unitatea grupului are un fundament emoțional puternic, așa cum se întâmplă în toate mișcările bazate pe un sentiment de „excluziune”, „discriminare” și altele asemenea.

Nu mă refer, desigur, la cazurile reale de persecuție politică, rasială sau religioasă. Simpla reacție la o stare de lucruri în mod obiectiv periculoasă nu implică vreo deformare a personalității. Dimpotrivă: cu cât plângerile grupului sunt mai exagerate și mai lipsite de bază reală, cu atât mai ușor ele oferă militantului un Ersatz (înlocuitor de slabă calitate, n.t.) de identitate personală, tocmai pentru că nu are altă substanță decât emfaza însăși a discursului care le vehiculează.

Desensibilizării conștiinței profunde îi corespunde, în compensație, o hipersensibilizare de suprafață, o susceptibilitate pastișă, o predispoziție spre a se simți jignit sau amenințat de orice mărunțiș care s-ar opune voinței grupului. În cursul acestui proces, în mod inevitabil, amorțirea conștiinței individuale aduce după sine declinul inteligenței intuitive. Capacitățile intelectuale minore, pur instrumentale, precum raționamentul logic verbal sau matematic, pot rămâne intacte, dar nucleul viu al inteligenței, care este capacitatea de a cuprinde dintr-o privire sensul experienței directe, iese complet distrusă, uneori pentru totdeauna.

Ulterior, orice încercare de a face apel la mărturia interioară a acestor oameni este sortită eșecului. Experiența pe care ei o au privind situațiile trăite a devenit opacă, acoperită sub straturi groase de interpretări artificiale a căror putere de a exprima pasiunile de grup servește drept substitut, hipnotic de convingător, al percepției directe. Individul „simte” că exprimă realitatea directă atunci când discursul său coincide cu emoțiile standardizate ale grupului, cu dorințele, temerile, prejudecățile și ura care constituie punctul de intersecție, locul geometric al unității de grup.

Aspectul cel mai crud dintre toate este acela că, deoarece acest proces însoțește progresul individului în domeniul limbajului de grup, tocmai cei mai afectați în inteligența lor intuitivă sunt aceia care ajung să se remarce în ochii colegilor lor și să devină liderii grupului. Un grad ridicat de imbecilitate morală coincide atunci cu reprezentativitatea perfectă care face din individ purtătorul de cuvânt prin excelență al intereselor grupului și, în aceeași măsură, îl înveșmântează cu o aură de calități morale și intelectuale perfect fictive. Nu cunosc niciun singur lider stângist, PT-ist (Partidul Muncitorilor, n.t.), gay-ist, africanist sau feminist care să nu corespundă punct cu punct acestei descrieri, care, la rândul ei, corespunde tabloului clasic al isteriei.

Istericul nu simte ceea ce percepe, ci ceea ce-și imaginează.

Când oratorul gay-ist arată cu degetul la prezența a o sută și ceva de homosexuali în rândul celor cincizeci de mii de victime ale omuciderilor, drept dovadă că ar exista o epidemie de violență anti-gay în Brazilia, este evident că simțul lui natural al proporțiilor a fost înlocuit cu hiperbolismul retoric al discursului de grup care, în teatrul minții sale, trece drept reacție autentică la experiența directă.

Când o soție americană, înarmată cu instrumente legale pentru a distruge viața soțului ei în cinci minute, continuă să se plângă de discriminarea femeii, ea, evident, nu simte situația ei reală, ci drama imaginară consacrată de discursul feminist.

Când președintele cel mai răsfățat și mai blindat din istoria noastră (Lula da Silva, n.t.), se văicărește că a primit mai multe lovituri de bici decât Isus Hristos, el pur și simplu nu se vede pe sine: vede un personaj de fantezie, creat de propaganda de partid, și crede că acel personaj e el.

Toate aceste persoane sunt isterice, în sensul cel mai exact și mai tehnic al termenului. Și dacă nu simt nici realitatea situației lor personale imediate, cum ar putea ei să fie sensibili la apelul unui adevăr care nu ajunge la ei pe cale directă, ci prin cuvintele cuiva de care le e frică, pe care îl urăsc, și pe care nu reușesc să-l vadă decât ca pe un dușman care trebuie distrus?

Rădăcina oricărui dialog este dezinvoltura imaginației care se mișcă liber între perspective opuse, cum ar fi aceea a unui spectator de teatru care simte, ca și cum ar fi ale lui, emoțiile fiecăruia dintre personajele aflate în conflict. Acesta este, de asemenea, fundamentul iubirii de aproapele și al oricărei conviețuiri civilizate.

Prezența unui număr mare de isterici în posturile înalte ale unei societăți este o garanție a degradării tuturor relațiilor umane, a proliferării incontrolabile a minciunii, lipsei de onestitate și crimei.

Olavo de Carvalho, 12 decembrie 2012

Preluare: În linie dreaptă / Traducere: Anca Cernea

Olavo Luiz Pimentel de Carvalho (cunoscut ca Olavo de Carvalho) este jurnalist şi eseist brazilian care publică mai ales în domeniile istoriei filozofiei, religiei comparate şi istoriei revoluţiilor, cu studii în învăţământul tradiţionalist, în religii comparate, psihologie şi antropologie filozofică. A devenit cunoscut în Brazilia pentru ideile sale politice conservatoare şi pentru critica adusă politicii de stânga.Victoria președintelui ales în 2018, Jair Bolsonaro se datorează unei adevărate „reconquiste” culturale a Braziliei, în care cel mai mare merit îi revine lui Olavo de Carvalho. De decenii scrie, ține cursuri, conferințe, deschizând ochii generațiilor de brazilieni și formând o nouă elită intelectuală – într-o țară în care domnea marxismul cultural. În protestele anticomuniste din Brazilia din ultimii ani, la care au participat milioane de oameni, era des întâlnit sloganul „Olavo tem razão” („Olavo are dreptate”).

Citește și:
Istericii la putere și animalizarea limbajului II

În penultimul stadiu al degradării culturale, limbajul își pierde orice
referință la obiectele experienței, și se reduce la un ansamblu de semnale
de recunoaștere de grup. Ceea ce spun indivizii nu mai are nimic de-a face
cu fapte și lucruri dintr-o „lume” obiectivă, ci exprimă doar reflexul
de simpatie sau antipatie cu care membrii unui grup îi deosebesc pe cei
„dinăuntru” de cei „dinafară”. Atunci când ascultatorul unui discurs spune
că „este de acord” sau că „nu este de acord”, asta nu înseamnă că cele
auzite, în conținutul lor, reflectă sau neagă date accesibile ale experienței
sale reale, ci doar faptul că vorbitorul a folosit clișeele de limbaj
care par să-l identifice ca membru al grupului sau ca străin, ca „prieten”
sau ca „dușman” (Citește mai departe...)
Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.