„Mai mult ca niciodată: pianul numit România trebuie salvat. Sunt „clape” care încă sclipesc”

„E ultima zi a Centenarului. Un an centenar pe care din păcate, l-am ratat. Peste alți 100 de ani, într-o lume complet schimbată, când nepoții și strănepoții noștri vor întreba: „ce au facut bunicii noștri pentru România în 2018?”, ce le vom răspunde? Ce le-am răspunde astăzi înaintașilor noștri? Cum ar suna marșul interpretat de noi astăzi, pentru ei? Știm cu toții. Fals”

„Pregătindu-mă să vă scriu mesajul de sfârșit de an, mi-am luat căștile și am dat play pe Youtube la următoarea piesă: “Two Steps From Hell – Nero (Archangel)”. În timp ce o ascultam, m-au năpădit niște amintiri din copilărie:

Unul din regretele pe care le am este că nu am reușit niciodată să învăț să cânt la pian…

25 de ani am locuit în Giroc, o comună de lângă Timișoara, într-o casă cumpărată de la prietenii nostri șvabi care s-au întors peste ani, în Germania. Era o casă veche, dar frumoasă. Aveam o gradină imensă, o curte mare plină cu trandafiri, 6 camere și un garaj măricel. Și pentru că aveam tot acest spațiu, devenisem la un moment dat un soi de depozit pentru lucrurile unor prieteni de familie. Toată lumea care avea de depozitat ceva, venea la Popești, în Giroc.

Era prin 2002 când niște prieteni ne-au rugat să le primim pianul vechi în una din camerele pe care nu o foloseam. Eu eram entuziasmat. Întodeuna mi-a plăcut muzica, în special pianul. Mă imaginam deja în fața acelui pian imens, interpretând singurele 4 piese pe care le știam. Apoi îmi imaginam cum voi învăța zilnic să cânt, cum voi deveni din ce în ce mai bun. Visele copilariei…

Venise și ziua în care pianul era livrat. A fost nevoie de 8 oameni ca să poată să fie adus în camera noastră transformată în depozit. Am așteptat ca toată lumea să plece. Apoi, am închis ușa cu cheia. În sfârșit, eram singur. Eu și pianul acela imens. Mi-am tras un scaun, m-am așezat mândru pe el, cu spatele drept, ca și cum aș sta în fața unui public imens. Am deschis pianul, i-am atins ușor clapele și-am început să interpretez faimosul marș al măgarului (Flohwalzer), de Ferdinand Loh.
Dar brusc, m-am oprit. Un MIb si un FA# sunau fals. Clapele erau defecte. Visul meu pentru acea zi, era ruinat. Planurile mele cu privire la acel pian erau brusc, ruinate.

Mă simțeam neputincios. Piesa mea era imposibil de interpretat. Miniconcertul meu… Am deschis pianul, am încercat să remediez problema. Dar fără sorți de izbândă.
Apoi, am găsit și alte clape defecte. Nu puteam interpreta nici măcar o piesă din cele 4 pe care le știam, în nicio altă octavă, fără a fi afectat de cel puțin o clapă defectă.

Dar, per ansamblu, pianul suna atât de frumos! Cu toate acestea, din cauza clapelor stricate, l-am abandonat. Odată cu el și visul meu de a cânta la el.

Peste ani și ani, m-am mutat în altă țară. Și de acolo, m-am uitat mereu la România, țara mea, ca la un pian superb, la care visam mereu să interpretez cele mai frumoase piese scrise vreodată. Dar nu puteam. Pianul acesta, ca și cel din copilăria mea, avea (și încă are) multe clape defecte.

În toți acești ani, mi-am spus: „Nu e treaba mea. Nu eu am stricat România. Nu eu am furat-o. Nu eu am vandut-o. Nu eu am trădat-o. De ce mi-ar păsa?”
Și totuși, #Colectiv m-a făcut să mă întorc. Trebuie să vă mărturisesc: oricât de frumoase sunt pianele în fața cărora vă aflați acum fiecare dintre voi, oriunde v-ați afla, oricât de frumos ar suna ele, pianul nostru, e al nostru. Așa stricat, cum e el. Și e superb. Are o istorie ce nu poate fi ștearsă cu buretele, ce nu trebuie uitată. Are o valoare inestimabilă. Și poate avea un viitor măreț.

Mi-a luat mult timp să accept un lucru: faptul că România ar putea suna fals și din cauza mea. Faptul că una din acele „clape” stricate aș putea fi eu. Sau chiar dacă nu aș fi, faptul că aș putea să fac mai mult pentru a repara pianul.
E drept, sunt „clape” care trebuiesc schimbate cu totul, rapid. E drept, sunt „clape” invechite care nu mai pot fi salvate, a căror destin este pecetluit. Dar pianul? De ce să-l abandonăm? Un pian cu un potențial imens, ce ar putea cânta părți importante pe scenele Europei și ale întregii lumi.

După doi ani petrecuți pe scena politică din România, doi ani în care zilnic am avut parte de audiții a unor piese ce sunau fals și distorsionat, încă sunt convins de un lucru. Mai mult ca niciodată: pianul numit România trebuie salvat. Sunt părți importante ale piesei interpretate pe clapele bune ale pianului care sună superb. Sunt „clape” care încă sclipesc.

Prieteni dragi, e ultima zi din an. E ultima zi a Centenarului. Un an centenar pe care din păcate, l-am ratat. Peste alți 100 de ani, într-o lume complet schimbată, când nepoții și strănepoții noștri vor întreba: „ce au facut bunicii noștri pentru România în 2018?”, ce le vom răspunde? Ce le-am răspunde astăzi înaintașilor noștri? Cum ar suna marșul interpretat de noi astăzi, pentru ei? Știm cu toții. Fals.

Am lacrimi în ochi în timp ce vă scriu acest mesaj de sfârșit de an. Lacrimi pentru fiecare ocazie ratată de a face lucrurile diferit. Lacrimi pentru fiecare comisie în care am discutat pe repede înainte proiecte ce vor decide destinele a milioane de oameni. Lacrimi pentru acest Centenar ratat. Lacrimi pentru fiecare cuvânt urât aruncat fratelui meu. Și vă cer iertare tuturor: clape bune și clape false. În numele meu din opoziție, cât și în numele celor care nu și-ar cere scuze vreodată.

Îmi doresc un singur lucru pentru 2019: să ne oprim cu toții, pentru o clipă. Și să privim pianul. Acest pian SPLENDID, numit România. Apoi, privindu-l, să-i conștientizăm valoarea și potențialul. Și-apoi să-l reparăm. Să ne reparăm. Să reconstruim România. Și să interpretăm, în anii care vor veni, cele mai frumoase piese scrise vreodată. Fără sunete false, fără clape defecte. Așa cum și-au dorit înaintașii noștri și cum iși vor dori copiii și nepoții noștri.

La mulți ani dragi timișeni, dragi timișoreni, dragi români!

P.S. Deși nu am mai avut șansa să cânt vreodată la el sau să ascult pe cineva cântând la el, pianul copilăriei mele a fost reparat. Ce bucurie! Și eu caut profesor de pian în București”.

Pavel Popescu, deputat PNL, circumscripția electorală nr. 37, Timiș, 31 decembrie 2018

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.