Plăcere versus Fericire

de Roger Scruton

Nu trebuie să fii un filosof preocupat de reflecții abstracte asupra conceptelor ca să-ți dai seama că plăcerea și fericirea nu sunt unul și același lucru. Sunt plăceri vicioase, plăceri distructive, plăceri dependente, plăceri înjositoare. Însă nu există așa ceva precum o fericire vicioasă, distructivă, care dă dependență sau înjositoare.

Persoana fericită deține cel mai important bun al omului. Fericirea nu ne încalcă libertatea noastră. Aduce iubirea pentru ceilalți și bucurie tuturor celor care o întâlnesc. Este la fel de departe de plăcere pe cât este sănătatea de beție. Iar rădăcina ei este auto-aprobarea – conștiința faptului că ceea ce ești este ceea ce este bine să fii. De aici și definiția fericirii dată de Aristotel „activitatea sufletului potrivit virtuții”.

Plăcerea are multe forme, dar cele mai periculoase vin din consum. Când consumi un lucru, în același timp îl distrugi. Pentru o scurtă vreme ești bucuros să-l ții în mâinile tale, dar plăcerea ta anunță dezastrul. Uite așa dispare hamburgerul sau paharul de vin, iar în locul lor apare sentimentul răsuflat de sațietate – sau dacă ai atins stadiul dependenței, dorința subjugatoare pentru mai mult. Oamenii au recunoscut întotdeauna că a face din plăcerea consumului scopul vieții umane înseamnă a goli viața de scopul ei. Și cu toate astea, marea eroare persistă. Dar sunt și alte plăceri, care deși nu se epuizează, implică o recompensă de moment după care urmează dezumflarea sau dependența. Ecranul fiecărei camere de hotel îl ispitește pe vizitator către aceste plăceri facile. Ușor de simțit, greu de scăpat de ele. Și peste tot în societatea noastră vedem prețul pe care oamenii îl plătesc pentru dependența lor: sentimentul că nu există nicio plăcere interzisă, dar că toate plăcerile sunt râncede.

Din aceste sentimente se naște cultura vedetismului. Apare iluzia că undeva cineva trebuie să se distreze pe cinste, nu doar distracția iluzorie, care dispare imediat ce te apropii de ea. Și ne îndreptăm privirea către acele locuri unde distracția adevărată pare să fie cea mai evidentă, locuri unde faima, bogăția, trupurile arătoase și excitația sexuală abundă. Și simțim cum ne copleșește invidia. Acesta este scopul vieții, și ei sunt cei care îl dețin, nu noi. Din acest motiv, oamenii atrași de „celebrități” încep să-i urască pe cei de care sunt obsedați. Caută dovezi prin care să arate că vedeta este, la urma urmelor, creatura distrusă, nefericită, neiubită care ei își închipuie că este. Și astfel ajung să experimenteze un alt fel de plăcere – bucuria în nefericirea altuia, adică cea mai nesatisfăcătoare plăcere pe care o cunoaștem. Sfântul Augustin ne reamintește că invidia și maliția sunt o sabie care își ating ținta doar dacă trec mai întâi prin trupul celui care o mânuiește.

Ca atare, peste tot unde descoperim cultul celebrităților, descoperim nefericire. „Distracția” a devenit bunul suprem, dar distracția este întotdeauna inaccesibilă, de găsit doar în lumea cealaltă, inabordabilă, unde stelele dansează. Între timp, invidia și resentimentul colorează lumea de jos, și nu există satisfacție, cu excepția plăcerilor date de consum.

Dacă vreți o dovadă că lumea noastră este astfel, atunci ar trebui să aruncați o privire spre lumea artei: miile de derivate ale faimosului pisoar creat de Duchamp au sfârșit la Tate Modern și sunt o dovadă că oamenii care le-au produs aveau statut de celebrități. Avem aici monumente închinate unei lumi în care frumusețea a fost interzisă, iar senzațiile i-au luat locul. Aceasta nu este artă, ci ambalaj: culori puternice ca într-un supermarket, teme șocante și imagini obscene, precum păpușile deformate ale fraților Chapman. Toate ne spun aceeași poveste, și anume că nu există vreun scop în lume, ci doar distracție, iar distracția este plictisitoare. Iată cum avem dovadă că nu există ceva de tipul distracției adevărate. Distracția este o iluzie în toate formele sale.

Tuturor celor care îmi împărtășesc scepticismul cu privire la viața de consum și la cultul celebrității, și care se țin departe de distracții, le recomand o vizită la Tate Modern. Este o aducere aminte tristă a lucrurilor pe care muzeul nu le are, precum fericirea, frumusețea și sfințenia. Sunt lucrurile pe care le prețuim, dar pe care nu le putem consuma. Și pentru că nu le putem consuma ne oferă mângâiere și un refugiu trainic. Să luăm, de pildă, frumusețea: frumusețea florilor și a peisajelor, a păsărilor și a cailor, a lucrurilor pe care le vedem, atingem și mirosim când ne plimbăm la țară. Suntem una cu aceste lucruri. Nu avem nicio dorință de a le consuma sau de a le distruge. Le privim cu recunoștință și ne reflectă înapoi sentimentele noastre, părând că ne binecuvântează pe măsură ce le binecuvântăm. Este o experiență primară pe care ne este greu să o transpunem în cuvinte. Dar știm că nu este distracție, că nu depinde de faimă, de bogăție sau de o plăcere egoistă. Implică o reconectare cu umanitatea noastră centrală. În această experiență ne regăsim liniștiți în lume și acasă.

Frumusețea are multe forme, desigur, iar frumusețea naturală este doar una dintre ele. Există frumusețea artei și arhitecturii, a muzicii și a formelor umane. Dar în toate varietățile sale frumusețea are o calitate remarcabilă, și anume că oferă mângâiere fără consum: bucuria ta nu distruge obiectul frumos, ci doar îi amplifică puterea. Bucuria frumuseții nu dă dependență, oricât de tare ne-ar mișca. Și când ne dorim mai mult nu este din nevoie sau din poftă, ci mai degrabă ca o întoarcere la noi înșine, pentru a înțelege cine suntem.

Frumosul și sacrul sunt legate de sentimentele noastre, și ambele sunt esențiale în urmărirea fericirii. Cred că nu este un accident că, într-o viață de plăcere consumeristă și „distracție” trâmbițată, apare obiceiul de a desacraliza forma umană și viața care o locuiește. Cultul celebrității este un substitut pentru credința religioasă și, de asemenea, o inversiune a sa. Oferă desacralizare în locul sfințeniei, invidie în locul reverenței, distracție în locul beatitudinii. Dar nimeni nu este satisfăcut. Cel mai ciudat este că drumul spre fericire se află chiar în fața noastră și totuși atât de puțini oameni merg pe el.

Roger Scruton este filozof, scriitor, publicist, compozitor, realizator de emisiuni de televiziune, editor. Este una dintre cele mai marcante şi mai originale personalităţi ale vieţii intelectuale britanice. Scruton a fost profesor de filozofie la Colegiul Birkbeck din Londra şi la Universitatea din Boston şi a ţinut cursuri la numeroase universităţi de prestigiu, între care Princeton, Stanford, Louvain, Oslo, Bordeaux şi Cambridge. A fondat Grupul Conservator de Filozofie, care, în anii ’70 şi ’80, a avut o puternică influenţă asupra curentelor de opinie din Marea Britanie. Articolele sale, pe teme politice, sociale şi culturale, apar frecvent în presa engleză şi americană. Scruton a jucat un rol important în trezirea interesului, în Occident, asupra situaţiei disidenţilor din ţările comuniste, fiind decorat pentru sprijinirea rezistenţei anticomuniste de către preşedintele ceh Václav Havel. Cărţile sale au fost traduse în peste 20 de limbi.
Cărţi: Land Held Hostage: Lebanon and the West, An Intelligent Person’s Guide to Modern Culture, Modern Philosophy: An Introduction and Survey, Thinkers of the New Left, The Aesthetics of Music, The West and the Rest, Beauty, The Uses of Pessimism and the Danger of False Hope.

Pleasure vs Happiness

You don’t have to be a philosopher, given to abstruse reflection on concepts, to recognise that pleasure and happiness are not the same. There are wicked pleasures, destructive pleasures, addictive pleasures, despicable pleasures: but there is no such thing as wicked, destructive, addictive or despicable happiness.

The happy person is in possession of the chief human good; happiness makes no inroads into our freedom; it brings love for others and joy to all who encounter it. It is as far from pleasure as health is from intoxication. And its root is self-approval – the knowledge that what you are it is also good to be. Hence Aristotle’s definition of happiness, as ‘an activity of the soul in accordance with virtue’.

Pleasures are of many kinds; but those most dangerous to us come from consumption. When you consume a thing you also destroy it. For a brief moment you are pleased to hold it in your hands, but your pleasure spells its doom. Down goes the hamburger or the glass of wine and in its place there comes the stale feeling of satiety – or, if you have reached the stage of addiction, the slavish craving for more. People have always recognised that, to exalt the pleasures of consumption into the goal of human life is to deprive human life of its goal. Yet the great mistake continues. And there are other pleasures too which, while they do not consume their cause, involve a momentary reward the aftermath of which is either staleness or addiction. The screen in every hotel bedroom tempts the guest to these easy pleasures – easy to feel, hard to escape. And all around us in our society we see the price that people pay for their addictions: a sense that no pleasure is forbidden, but all pleasure is stale.

Out of this feeling there comes the celebrity culture. The illusion arises that someone, somewhere, must be having real fun, not just the illusory fun that fizzles out as soon as it is lit. And we turn our eyes to those places where this real fun seems to be most evident – places where fame, wealth, good looks and sexual excitement abound. And we are filled with envy. Here is the meaning of life, and it is they, not I, who possess it. Hence people in the grip of ‘celebritis’ begin to hate the people who obsess them. They look for the proof that the celebrity is, after all, the broken, wretched, unloved creature that they wish him to be. And that way they come to experience another kind of pleasure – the pleasure in another’s willed misfortune, which is about as unsatisfying a pleasure as any we know. St Augustine reminds us that envy and malice have a sword: but it reaches its target only if it first passes through the body of the one who wields it.

Wherever we find the cult of celebrity, therefore, we find deep unhappiness. ‘Fun’ has become the highest good, but fun is always out of reach, available only in that other and unattainable world where the stars are dancing. Meanwhile envy and resentment colour the world below, and there is no relief save the pleasures of consumption.

If you want proof that our world is like that, then you should look at modern art – the thousand by-products of Duchamp’s famous urinal that have ended up in Tate Modern, and which are proof of the celebrity status of the people who produce them. Here are the monuments to a world from which beauty has been banished, and in which sensation rules in its stead. This is not art but packaging: loud supermarket colours, shocking themes and gross images like the deformed and spat-upon humanoid dolls of the Chapman brothers – all telling the same story that there is no meaning in the world, but only fun, and fun is a bore. Here is the proof that there is no such thing as real fun; fun is an illusion in all its forms.

For all those who share my scepticism towards the life of consumption and the cult of celebrity, and who turn away from fun, I recommend a visit to Tate Modern. It is a sobering reminder of the things that the gallery does not contain, such as happiness, beauty and the sacred. Those are things that we value, but which we cannot consume. And because we cannot consume them they offer us consolation and a lasting refuge. Consider beauty – the beauty of flowers and landscapes, of birds and horses, of the things we see, touch and smell as we walk in the countryside. We are entirely at one with these things. We have no desire to consume or destroy them. We look on them with gratitude, and they reflect our emotions back at us, seeming to bless us as we bless them. This is an elementary experience which we find hard to put into words. But we know that it is not fun, that it does not depend on fame or wealth or self-indulgent pleasure. It involves reconnecting to our core humanity, finding ourselves at peace in the world and at home here.

Beauty has many forms, of course, and natural beauty is only one of them. There is the beauty of art and architecture, of music and the human form. But in all its varieties beauty has a remarkable quality, which is that it offers consolation without consumption: your enjoyment does not destroy the beautiful object but simply amplifies its power. The enjoyment of beauty is never addictive, however intensely it affects us. And when we come back for more it is not out of craving or need, but rather as a homecoming to ourselves, and in order to understand what we are.

The beautiful and the sacred are connected in our feelings, and both are essential to the pursuit of happiness. I think it is no accident that, in a life of consumerist pleasure and trumpeted ‘fun’, the habit arises of desecrating the human form and the life that inhabits it. The cult of celebrity is a substitute for religious faith, and also an inversion of it. It offers desecration in the place of sanctity, envy in the place of reverence, and fun in the place of bliss. But it satisfies no-one. The odd thing is that the avenue to happiness lies open before us and yet so many people do not take it.

Loading...
loading...

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.