Față în față cu inexprimabilul

Refugiati Help Europe

O societate care nu admite ca rațiune suficientă pentru a ucide sau pentru a muri, propria sa existență este condamnată să se dizolve în indiferență, dezonoare și dezgust. Prăbușirea politică a Europei ține chiar de asta: dacă nu te definești, îți este interzis să te aperi, cel ce nu știe cine e, nu are nici dușmani, nici prieteni și se condamnă la dispariție prin indiferențiere, acest rău insinuant al imperiilor prea mari și al națiunilor prea domoale. Opțiunea de a te ignora pe tine însuți, de a nu ști ce datorie ai față de tine, te condamnă să fii insignifiant și apoi să dispari. Cimitirele sunt pline cu popoare care nu aveau destulă încredere în ele însele pentru a se folosi de toate mijloacele de apărare, pentru a se conserva și pentru a supraviețui.

Totul merge bine în Europa atunci când alții ne asigură, din exterior, din generozitate, din interes sau coincidență, că vor ucide sau vor muri pentru ea – atunci când ea deleagă altora dreptul de a trăi și de a muri. Ea a beneficiat, în această privință, de o extraordinară generozitate americană, căreia ni se permite să îi discutăm consecințele, dar nu și realitatea. Confortul social european și clientelismul asistenței pe fondurile publice datorează mult mai puțin valorilor europene tot mai tocite decât acestei realități: Europa nu a trebuit să plătească pentru a se apăra, ceea ce reprezintă, în cazul națiunilor europene, o disponibilitate de 2% până la 4% din PIB-urile anuale! Dar această generozitate a avut cel mai rău efect: ea a descărcat Europa de grija nu de a se apăra, ci de a gândi că se poate apăra.

Ea a dezarmat mental și moral, până la punctul în care familiile soldaților căzuți în luptă depun plângere împotriva armatei franceze! Ea a dezarmat până la punctul în care solistul grupului rock care a trăit atentatul de la Bataclan a primit interdicția de a mai urca pe o scenă din Franța; el chemase la luptă împotriva Islamului (în mai 2016, participarea sa la un festival a fost anulată din cauza unor declarații despre musulmani, terorism și despre rezistența pe care trebuie să le-o opunem)! Uniunea Europeană a făcut ca Europa să-și piardă esențialul: principiul vital, acea evidență despre lupta pentru a supraviețui, datoria de a învinge pentru care nimic nu e prea mult. De acum încolo, Uniunea e incapabilă să numească vreo amenințare reală împotriva căreia să se apare; NATO agită în fața ei cârpa roșie a Rusiei, ca și cum Rusia ar avea chef de statele baltice, de Polonia sau de Ucraina, pe care nimeni nu le vrea! De acum, Europa e împiedicată de Uniune să rostească numele singurei amenințări imediate care o pândește, scufundarea demografică, care nu rămâne pașnică decât atâta vreme cât frontierele sale sunt dezarmate.

De acum, națiunile europene au ca prim dușman visul universalist european, care devine un coșmar și care realizează o idee creștină devenită nebunie: să-ți preferi dușmanul ție însuți! Complezența cu care Uniunea Europeană ordonă să îi tratăm pe dușmani mai bine decât pe europenii înșiși nu are egal decât în infinita brutalitate cu care ea dezlănțuie cenzura, milițiile și judecătorii împotriva propriilor ei apărători. Singura crimă adevărată, pentru Uniune, este să te aperi, să aperi Europa de acțiunea de anihilare care trebuie să o unească cu omenirea – întru moarte. Politic este și dreptul de viață sau de moarte; nu mai e momentul să visăm la aranjamente confortabile cu realitatea, ci să cădem de acord că am depășit conveniențele, toleranțele și permisele de liberă trecere.

Persistența Europei împotriva fabricării sovietice a omului nou, fără îndoială, dar și rezistența Europei împotriva fabricării ipocrite de către Uniunea Europeană a dezrădăcinării europene, a smulgerii din origini, din izvoarele creștine și din căminul libertății politice, refuzul colonizării americane care se strânge în jurul ei tot mai mult și distanța sanitară de rigoare în fața vertijului transumanist, adevăratul chip totalitar al secolului ce vine – nu mai e defel nevoie să inventăm dușmani care nu mai există, atunci când atâția dușmani pe care știm să îi numim se îngrămădesc la ușă.

Este demn să guverneze acel partid, acel candidat pentru care bătăliile nu vor fi niciodată prea multe, niciodată nu vor fi prea multe lovituri date și încasate, niciodată morți prea mulți, atunci când independența națiunii este în joc. Ceea ce înseamnă că este demn să guverneze cel ce e gata să ucidă sau să moară în bătălia națională, pentru a păstra Franța pentru francezi; și că sunt total și pe vecie francezi cei și cele pentru care Franța este rațiunea, în numele căreia înțeleg să ucidă sau să moară, prima, unica rațiune, fără de care nimic nu va mai avea vreodată același gust, nimic nu va fi cu adevărat posibil; cele și cei pentru care onoarea și fidelitatea înseamnă Franța.

Subiectul nu este doar actual; este urgent. Israel știe asta, Franța va afla. Francezii repetă cu voce înceată lecția cardinalului de Richelieu: supraviețuirea Franței și Franța însăși sunt zi de zi în pericol și zi de zi trebuie să ne batem pentru ca ea să trăiască! Supraviețuirea are un preț. Și acest preț nu se plătește în bani, contrar a ceea ce pretind „politica orașului”, „politicile de integrare și ale locuințelor” și asistența necondiționată – plătim pentru a fi invadați, supuși și mulțumiți; plătim pentru a distruge bunurile publice primordiale care sunt securitatea, unitatea și stima de sine! Acest preț de plătit este abandonarea complezenței, a comodității, a conveniențelor. Mai bine să fii insultat, denigrat, condamnat, decât mort, chiar și cu regrete publice. Reinstaurarea sentimentului politic, a pasiunii politice, poate oare să evite violența fondatoare? Din ce în ce mai puțin, pe măsură ce timpul trece și ruinează mutualizările interne, din ce în ce mai puțin, pe măsură ce se accelerează distrugerea simbolurilor, a riturilor și a sacrului, care puteau ține violența în frâu.

Ceea ce avem comun va renaște în sânge: iată trista certitudine pe care o aduce radicalizarea modernității. Perspectiva unui rearanjament confortabil, a unei amenajări negociate între individul ce dorește la nesfârșit și dorința de supraviețuire, scade rapid pe măsură ce modernitatea se radicalizează și pe măsură ce Uniunea descompune Europa.

Trecem peste faptul că unele efecte ale creșterii sunt în general recunoscute ca distructive, amenințând condițiile de viață umană; credința că tehnica va rezolva toate problemele pe care chiar ea le ridică este răspândită și larg împărtășită. Dar cine să mai creadă că integrarea à la française va asigura coabitarea pașnică între comunități pe care totul le opune, în primul rând dorința de a-și face legea pe propriul lor teritoriu – acela care era al lor; teritoriul pe care ei îl ocupă, în general spre marele profit al firmelor și al exploatanților? Cine mai crede că laicitatea à la française răspunde cererii de religie, apetitului în creștere pentru o religie care să fie exact ceea ce este o religie: o rațiune de a muri sau de a ucide? Și cine nu simte că democrația însăși, livrată șantajelor minorităților, democrația pe care o lasă perplexă conformitatea și pe care dreptul o încorsetează, a devenit contrarie celei dintâi dintre pasiunile publice, și cea mai legitimă – pasiunea pentru libertate politică?

Cea din urmă cucerire a eliberării moravurilor trebuia să eșueze aici, la revenirea sclaviei și a colonizării, la importarea sărăciei de masă; iar drepturile omului au condus către distrugerea societăților politice identificate și singulare, singurele capabile să le onoreze în mod durabil. Naufragiu sigur. Suntem chiar aici. Lumea indivizilor de drept se prezintă mai întâi ca un vis al nomazilor prădători – ei nu mai dau socoteală pe nicăieri! Nemaitrebuind să fie dată vreo socoteală, vom avea de dat parola de trecere: blestemați fie cei ce vor sta muți la celălalt capăt al puștii! Naiva credință în importanța existențelor individuale nu valorează prea mult atunci când este în joc supraviețuirea colectivă – și ea este în joc în sensul cel mai direct, cel mai vital, cel mai fizic al termenului. Continuarea națiunii înseamnă puțin; reinventarea Franței înseamnă deschiderea focului.

Ca întotdeauna, terorismul are ca primă victimă inteligența politică. Trebuie totuși să îl privim în față. Simetricul modernității publicitare – totul, totul, totul este bine! – este acest om îndrăgostit care îi trimite prietenei rămase în Franța o fotografie cu el, în Siria, surâzând cu toată gura, cu două capete proaspăt tăiate în mână. Chezășie al iubirii sale. Mai puternic decât însăși moartea. Nu cred că va fi supraviețuit prea mult în regiunea Alep unde se lăsase prins în februarie 2016. Bombardamentele rusești vor fi făcut acolo ordine – din fericire, clar. Păcat totuși, măcar el avea ceva de spus despre modernitate. Și avea ceva să ne spună despre lumea ce va veni.

Fragment din cartea lui Hervé Juvin «Guvernarea dorinței»

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.