Urându-l pe Ali

Într-una din scenele filmului «Nord prin Nord-Vest», de Alfred Hitchcok, Cary Grant se află în gara din Chicago, unde o voce de femeie anunță stațiile în care urmează să oprească trenul. Printre ele se află și Ypsilanti, micul oraș din Michigan unde am crescut până când să ajung la colegiu (Se afla la o distanță de 35 de mile de Detroit, unde m-am născut, în 1946.) Când am văzut prima oară această secvență, am rămas surprins de simpla juxtapunere a celei mai cosmopolite vedete de cinema cu numele orașului natal.

Dacă a existat vreun copil al epocii media, eu am fost acela. Cunoașterea pe care am deprins-o a venit din filme, televiziune, presă și, da, cărți, deși cărțile reprezentau cea mai mică proporție. Avem o experiență nulă în privința vieții din afara statului Michigan. Canada și Ohio erau în apropiere, dar rareori dacă le-am vizitat. Până și o plimbare până la vechiul și decrepitul Toledo părea o aventură. Dar, cu toate acestea, prin intermediul media am dobândit o enormă cunoaștere superficială a lumii.

Superficialitatea cunoașterii nu m-a oprit de la a avea sentimente puternice despre lucrurile și oamenii despre care eu „știam” – politica națională, filmele lui Hitchcock, vedetele sportive. Printre acestea din urmă se afla și Muhammad Ali. Nu l-am întâlnit niciodată personal, dar îl uram ca pe un dușman personal. Am urmărit toate luptele lui, sperând să-l văd pulverizat de un croșeu de dreapta. Nu s-a întâmplat niciodată, nici măcar nu a fost aproape de așa ceva, până în anul 1971, când Joe Frazier l-a pus la pământ cu un croșeu de stânga în ultima rundă din primul lor meci.

În anii ‘60, Ali părea o figură subversivă, un musulman negru care nu avea nimic împotriva Vietcongului și provoca întregul sistem pe care eu îl credeam legitim, dar amenințat de anarhia generației mele. Pentru mine era în continuare Cassius Clay, „numele său de sclav”, în timp ce „Muhammad Ali” mă izbea drept o afectare absurdă: ce încerca să facă, să treacă drept Arab? Eram complet defazat cu tot ceea ce media promova drept hip și progresivist (sinonime atunci, ca și acum). A protesta împotriva războiului din Vietnam, a promova „justiția socială” și a-l admira pe Ali erau opinii care făceau sistem în rândul generației mele. Eram contra. Mă hrăneam cu media, gurile mele de aerisire spre realitate, dar detestam toate încercările de a mă modela.

Uitându-mă înapoi, aș fi vrut să îmi permit să savurez abilitățile de boxer fără egal ale lui Ali. Astăzi pare una dintre cele mai robuste figuri ale vremii sale. Noua Stânga poate că l-a idolatrizat, dar ca musulman credincios era un on conservator moral (chiar dacă nu întotdeauna drept moral). Și a avut atât dreptate, cât și curaj să se opună recrutării. Este jenant să-mi amintesc nu doar cât de mult l-am urât, dar cât de tare mă preocupa subiectul. Putea să fie la fel de bine un personaj de poveste. Eram ca acele femei prostuțe care scriu scrisori de dragoste către eroii din telenovele.

Desigur că Ali, ca și alte vedete media, au același efect asupra altor milioane de oameni, care sunt la fel de provinciali pe cât eram și eu.

Pentru mine există o ironie mișcătoare în faptul că, acum, Ali trăiește retras la o fermă din Michigan, tremurând și delirând din cauza nenumăraților pumni primiți în cap. Desigur că am devenit cu toții sentimentali în privința sa. Vechea sa fanfaronadă, atât de enervantă pe vremuri, este amintită astăzi ca un joc distractiv pe care l-a jucat cu noi – cu excepția lui Frazier, care încă îl urăște din toată ființa sa pentru ridicolul fără milă cu care l-a tratat Ali.

Dar, în apărarea lui Frazier, trebuie spus că nu era deloc amuzant să fii numit „urât”, o „gorilă” și un trădător al negrilor. Ceea ce a fost atât de dureros este faptul că a mers: Ali a reușit să-i facă pe majoritatea fanilor negri să-l urască pe Frazier.

Sports Illsutrated l-a numit pe Ali drept unul dintre cei mai mari sportivi ai secolului al XX-lea, dar, în fapt, nimeni nu a contribuit mai mult la distrugerea vechilor standarde de sportivitate. Glumind sau nu, vorbele sale goale și insultele proferate ne-au pavat calea către prostiile care au devenit astăzi rutină, nu doar în box, ci și în alte sporturi. Mai există atleți modești, chiar curtenitori și gentlemeni, dar par ca niște curiozități.

Îmi place acum de Ali mult mai mult decât atunci când se afla în culmea gloriei. Chiar și atunci, cred că știam că sunt norocos să văd un asemenea atlet complet, care apare o singură dată într-o viață de om. Iar personalitatea sa caraghioasă și curajoasă făcea parte din măreția sa. A fost, cu siguranță, cel mai mare geniu care a luat 78 de puncte la un test IQ.

Michael Joseph Sobran Jr. este jurnalist și editorial american care a lucrat în trecut la revista conservatoare National Review. Pat Buchanan l-a numit „poate cel mai bun editorialist ale generației noastre”. Sobran se identifică drept paleoconservator și susține interpretarea stricto senso a Constituției SUA. În 2002, Sobran și-a definit filosofie politica ca fiind libertarianism (paleolibertarian anarho-capitalism).

Citește și:

Conservatorism versus jurnalism

Forțele Progresiste sunt prezentate întotdeauna ca mânate de cele mai bune intenții: sunt miloase, curajoase, conștiente, luminate, orientate spre viitor, iubitoare de pace. Reacționarii, pe de cealaltă parte, apar mânați de atavisme: ură, frică, superstiție, lăcomie, ignoranță, egoism, rezistență oarbă la schimbare. În discursul jurnalistic, „ura”, de pildă, a devenit asociată în mod exclusiv cu cauzele de „dreapta”. Niciun progresist nu urăște vreodată pe cineva, cel mult el (sau ea) nu ar putea simți decât mânie îndreptățită, legitimă (Citește mai departe…)

Hating Ali

by Joseph Sobran

In one scene of Alfred Hitchcock’s NORTH BY NORTHWEST, Cary Grant is in a Chicago train station where a female announcer’s voice recites the stops of a departing train. They include Ypsilanti, the modest Michigan city where I grew up, all the way through college and three years of grad school. (It was 35 miles from Detroit, where I was born in 1946.) When I first saw this scene, it startled me: the mere juxtaposition of the most cosmopolitan of movie stars with the name of my home town.

If anyone was a child of the media age, I was. My knowledge of the world came from movies, television, journalism, and, yes, books, though books were the least of it. I had almost zero experience of life outside Michigan.

Canada and Ohio were nearby, but I rarely visited either. Even a drive to rusty old Toledo seemed like an adventure. Yet through the media I acquired an enormous amount of superficial knowledge of the outside world.

The superficiality of my knowledge didn’t stop me from having passionate feelings about the things and people I “knew” – national politics, Hitchcock films, sports figures.

Among the latter was Muhammad Ali. I’d never come close to meeting him in person, but I hated him like a personal enemy. I watched all his fights, hoping to see him pulverized by a right cross; it never happened, never came close to happening, until in 1971 Joe Frazier decked him with a left hook in the final round of their first fight.

During the 1960s Ali seemed a subversive figure, a Black Muslim who didn’t have nothing against them Vietcongs and challenged the whole system I thought of as both legitimate and threatened by the anarchy of my generation. To me he was still Cassius Clay, which he called his “slave name,” while “Muhammad Ali” struck me as an absurd affectation: was he trying to pass for an Arab? I was resolutely out of step with everything the media were promoting as hip and progressive (synonyms then, and now too). Protesting the Vietnam War, favoring “social justice,” and admiring Ali all went together in the ensemble of prescribed attitudes for my generation; I was against all of them. I fed on the media, my pipelines to reality, yet I resented their attempts to mold me.

Looking back, I wished I’d allowed myself to savor Ali’s peerless skill as a boxer. Today he seems one of the more wholesome figures of the time. The New Left may have idolized him, but as a devout Muslim he was morally conservative (if not always morally upright); and he was both right and courageous to resist the draft. It’s embarrassing to recall not just how much I loathed him, but that I felt strongly about him at all. As far as I was concerned, he might have been a fictional character. I was like those silly women who write love letters to soap opera heroes.

Of course Ali – and other media celebrities – have the same effect on millions of other people who are just as provincial as I was. It didn’t help that Ali’s chief media booster was the abrasive Howard Cosell, of whom Jimmy Cannon wrote the caustic last word: “His real name is Howard Cohen and he wears a toupee and he says he tells it like it is.”

Remember the days of telling it like it is?

For me there’s a touching irony in the fact that Ali now lives in retirement on a farm in Michigan, mumbling and trembling as a result of countless punches to the head. And of course we’re all sentimental about him now. His old braggadoccio, so infuriating at the time, is now remembered as a jolly game he played with us – except by Frazier, who still hates his guts for the merciless ridicule Ali heaped on him.

And in Frazier’s defense, it must have been no fun at all to be called “ugly,” a “gorilla,” and a traitor to black people. What made it so painful was that it worked: Ali succeeded in turning most black fans against Frazier. “The Greatest” wielded a very sharp needle.

SPORTS ILLUSTRATED recently named Ali one of the great sportsmen of the twentieth century, but in fact, nobody did more to destroy the old standards of sportsmanship. Joking or not, his boasts and insults set us on the way to the surliness and trash-talking that are now routine not only in boxing but in other sports. There are still modest, gentlemanly, even chivalrous athletes, but they seem like throwbacks to the days of Floyd Patterson – another of the fighters Ali humiliated, dubbing him “the rabbit” before whipping him cruelly in the ring.

I like Ali so much better now than I did when he was in his prime that I somehow remember him in those days with an admiration I certainly didn’t feel at the time. Even then I must have known that I was lucky to be seeing such a completely masterful athlete – a once-in-a-lifetime performer on the Babe Ruth scale. And his zanily brave personality was part of his greatness. He was surely the greatest genius ever to score 78 on an IQ test.

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.