Vremea sedentarilor

Cea de-a treia transformare a revoluției supraviețuirii este sedentarizarea. Sfârșit al erei nomade, al raziilor și al încălcării la limită a oricăror reguli și legături, devenită un fel de „Sesam, deschide-te!” pe care finanțele îl adresează lumii globalizate; și mai ales sfârșit al jafului exercitat în numele unui ideal suspect, cel al cetățeanului lumii, care este idealul omului de nicăieri.

Dezrădăcinatul era un obiect demn de milă, dar a devenit un model; „toți nomazi, toți nomazi” este un strigăt de ordin, un alibi pentru trecerea frontierelor, o acoperire pentru a distruge, a jefui și a escroca în liniște. Omul dorinței cere căderea frontierelor și întoarcerea teritoriilor la stadiul de spații de parcurs la nesfârșit, spații de incendiat, de jefuit și de exploatat până la epuizare. Nicio reglementare bancară sau financiară nu are sens dacă nu începe prin a condiționa libertatea de mișcările de capitaluri, prin a restabili o ordine monetară perenă și prin a face să se arate bulele financiare acumulate. Nicio întoarcere la o activitate întreprinzătoare sănătoasă, utilă și perenă nu se poate concepe fără că pământul, moneda și viața să fie sustrase mișcărilor piețelor, fără ca ele să fie puse la locul lor de componente interdependente ale sistemului nostru viu. Orice actor economic trebuie să accepte responsabilitatea teritorială și societală sau să iasă din joc.

Nu doar japonezii, chinezii din Pekin sunt cei ce nu au văzut niciodată un apus de soare, ci majoritatea locuitorilor din lumea urbană, curând două treimi din omenire, au pierdut orice contact direct cu viața, pentru ei un animal înseamnă minereu (termen folosit în abatoare pentru a desemna animalele de sacrificat, ființe vii degradate la rangul de mineral insensibil), pentru ei vegetalul înseamnă fruct, legumă sau floare de decor – pentru ei lumea nu există decât prin faptul că e exploatată. Nimic nu oprește ca la sfârșit corpul omenesc să devină și el acest minereu de abator, ca el, conectat, branșat, împânzit de aparate, să nu existe decât pentru a fi exploatat. Și nimic nu oprește ca proiectul nemuririi unora să însemne moartea lipsită de demnitate și de orice însemnătate pentru majoritatea oamenilor – deoarece în lumea economiei există ceva mai rău decât a fi exploatat, și anume să nu fii exploatat.

Mai mult decât guvernarea dorinței, obsesia nomadă a mișcării, a schimbării, a desprinderii de sol, îi scutește pe actorii economici și politici de responsabilitate (a se vedea Anne Thibaud-Mary, «La Science asservie – santé publique; les collusions mortifères entre industriels et chercheurs», La Découverte, 2015). Obsesia de a fugi de consecințele propriilor acte, obsesie de acum înainte fără obiect; într-o lume sfârșită, mică, calculată, rară, nomadul regăsește peste tot pământul pe care l-a devastat, satul pe care l-a jefuit, cohortele de sclavi pe care i-a aruncat pe drumuri. Într-o lume lipsită de oameni, în care supraabundența de resurse făcea ca natura să fie inepuizabilă și gratuită, societățile nomade aveau un privilegiu pe care lumea noastră îl exclude: cel de a practica incendierea pământurilor și de a merge mai departe. Nomazii au fost prădătorii care făceau razii în căutare de sclavi, care devastau culturile, care jefuiau recoltele și turmele de animale, care nu lăsau nimic în urma lor, în afară de piramide de căpățâni tăiate și de povești despre teamă și moarte. În lumea noastră nu mai e loc pentru ei, traficanți de migranți, de materii prime, de pământuri, de brevete asupra materiei vii. Și totuși, liberalizarea financiară, dereglementarea economică, digitalizarea informației, globalizarea schimburilor asortată cu libera circulație a capitalurilor au creat condițiile nașterii și creșterii unui trib nomad mondial cu totul eliberat de orice responsabilitate față de vreun teritoriu, de vreo comunitate, de vreun stat – un trib ce se bazează pe milițiile sale, pe avocați, pe trusturi și pe consilieri financiari și fiscali pentru a nu ateriza niciodată nicăieri și pentru a nu da vreodată socoteală de actele lor. Acest trib a distrus Irakul, Libia, Palestina, Serbia, și încearcă să pună pe butuci Siria, el se ia de națiunile europene ce încearcă să reziste, știe că doborârea statului este cheia supunerii popoarelor și încearcă să ne înroleze în serviciul ei; el se va zdrobi de rezistența pe care diversitatea umană o opune celor care vor să aplatizeze lumea, cu o violență multiplicată de violența pe care a îndurat-o și pe care o suportă încă.

Toți, toți, toți, nomazi! Este cel din urmă refren al dorinței fără limite. Refrenul îi face să surâdă pe cei familiari cu lumile nomade, lumi dure, patriarhale, în care domnește dreptul sângelui, în care rasismul face legea, în care originea comandă rândul, lume mai cu seamă ieșită din lumile naturale, din pământurile și popoarele care nu sunt acolo decât pentru razie, jaf, camătă sau pentru valurile de sclavi și de turme.

Lume a cărei aplicație modernă este destul de vizibilă, de la conturile din Elveția la holdingurile din Panama, de la brevetele asupra materiei vii și genomul uman până la comerțul mondial cu pământuri arabile, cu drepturi asupra apei și la traficul cu sclavi moderni, migranți și refugiați atât de utili pentru a coborî costul muncii și pentru a distruge pretențiile revendicatoare ale salariaților din țările bogate. Un nomad face ca lumea să se plieze pe dorințele și poftele sale, fără a privi vreodată la ceea ce se întâmplă în urma lui, nomadul modern distruge orice mutualizare, jefuiește spațiile și bunurile publice, și mai mult, credința publică, și nu poate să conceapă că există ceva gratuit, comun, deschis, fără să pună ghearele de îndată pe el.

Refrenul nu îi face să surâdă pe cei ce citesc istoria în lumina înfruntării milenare dintre sedentari și nomazi. Suntem o lume de sedentari exploatați de nomazi, cărora globalizarea le-a oferit toate cheile. Universalismul cultural este barbaria modernă pe care trebuie să o înfruntăm. Nu vom supraviețui fără a desăvârși revoluția sedentarizării ca responsabilitate împărtășită asupra unui teritoriu, asupra unui sistem viu, fără a o duce până la cele din urmă consecințe politice și sociale ale sale, care se referă la șederea umană ce își regăsește determinările geografice, climatice, ecologice, sistem complex în interiorul sistemelor vii complexe, sistem a cărui perenitate depinde de stabilirea de relații diversificate, armonioase și cooperative cu totalitatea celorlalte sisteme vii complexe, cu gestionarea schimburilor, deopotrivă prin închidere și deschidere. Iată condiția responsabilității teritoriale, a preocupării integrale pentru viață, al cărei cult al bunăstării individuale nu este decât o dependență supraestimată. Ce altceva spune textul politic al deceniului, enciclica «Laudato Si» (Libreria Editrice Vaticana, 2015), dacă nu să lanseze apelul la responsabilitate față de viață în unitatea ei, invitația la a redescoperi diversitatea, condiție a supraviețuirii?

Fragment din cartea «Guvernarea dorinței», de Hervé Juvin

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.