«Babele au trecut», de de Mihai Eminescu, 14 martie 1882

Babele au trecut. Ca să dezmintă tradiţiunea populară, care le aruncă în spinare toate intemperiile începutului Lui Marte, ele s-au făcut amabile estimp, au cumpărat soarele şi elementele, s-au îmbrăcat în haine de primăvară, şi-au pus ghiocei şi viorele la ureche şi, cu surâsul pe buze, au poftit lumea la plimbare zicându-i: Ia uitaţi-vă cât suntem de frumoase! Lumea, neîncrezătoare la început, a prins curagiul încetul cu încetul şi, în locul blestemelor ce le adresa altădată, le-a acoperit de binecuvântări.

– Giaba, nu mai sunt babe! ne zicea triumfătoare o cucoană bătrână, căreia-i făceam complimente pentru frumuseţe maltenabilă a timpului. Orişicine poate recunoaşte adevărul acestei afirmări, privind mai cu seamă părul negru şi peliţa lucie a Doamnei X…, care reuşeşte să ascundă aşa de bine, graţie cosmeticurilor, unguentelor şi apelor farmaceutice de tot felul, cei şaptezeci ani ce numără până acum.

Cu toată voioşia timpului, cronica are să înregistreze încă un caz de sinucidere, din fericire neizbutită. Un biet servitor anume Tudor Orzaru, hotărâ să părăsească această vale de lacrime, cum zic poeţii, şi-a ales o cracă de arbor într-una din aleile Şoselei şi, punându-şi ştreangul de gât, a încercat să zică: Adio, lume!… El începuse deja să se legene cu melancolie în aer „ca o trestie bătută de vânt” cum se exprima un procuror cu idei poetice într-un raport devenit celebru printre camarazii săi, când mâna generoasă a unui grădinar veni să taie firul fatal care-l ţinea suspendat deasupra eternităţei şi-l readuse la viaţă. Văzându-se iar pe pământ, Tudor deschise ochii, se pipăi bine ca să se convingă că trăieşte încă şi, făcându-şi cruce, jură din toată inima că n-are să mai reînceapă. Căci, poetul a zis-o de mult:

Iubesc şi-mi place viaţa,

Deşi ‘s nefericit!

Nu era de ajuns cele două colosale catastrofe de la Nizza şi din Viena; un nou sinistru a venit să sporească numărul incendielor de teatre. Palatul de Cristal din Marsilia a ars cu desăvârşire şi cât p-aci era să-l urmeze şi teatrul imperial din Sant-Petersburg. S-a observat cu drept cuvânt că de aci înainte, oricine se va decide să asiste la vreun spectacol, să-şi facă mai întâi testamentul şi să se grijească, dacă va crede în Christos, ca să fie gata pentru orice întâmplare.

Daca, în străinătate, ard teatrele, la noi, vai! flăcările incendiului consumă oraşe şi târguri întregi. Sute de familii au rămas pe drumuri. Se pare că focul Sodomei şi al Gomorei s-au abătut asupra ţărei spre a o pustii. Târgul Fălciului, Târgul Neamţului, Târgul Cucului, focul din Brăila şi mai ştim noi câte altele! Suntem ispitiţi a crede că aceste sinistre consecutive, cari au răspândit groaza şi mizeria în atâtea localităţi prospere, sunt opera vreunor mâini criminale. E cu neputinţă ca hazardul singur să cauzeze în acelaşi timp atâtea nenorociri.

Oricum ar fi, niciodată caritatea publică n-a avut o ocaziune mai dureroasă de a se manifesta. Să dea şi mic şi mare, căci suferinţa e la culme! Până ce comitetul „Presei” deja constituit, va putea să funcţioneze, să se organizeze în grabă liste de subscrieri, căci ajutoarele trebuie să fie grabnice spre a fi de vreun folos.

În ceea ce ne priveşte, redacţiunea „Timpului” are deja deschise asemenea liste şi va publica imediat numele oricărui generos donator.

Scenele de jale de cari vorbirăm nu împiedică scandalurile bucureştene de a se produce. Nu putem rezista plăcerei de a comunica cititorilor noştri următoarea întâmplare care face de două zile să râdă cu hohot saloanele capitalei. E vorba de o păruială în regulă între două femei celebre prin luxul lor. Nu vom imprima numele în speranţa că fiecine va ghici despre cine vorbim.

Frumosul Adonis e iubit cu pasiune de Doamna X… al cărei nume sonor poartă bonetul frigian… Însă Adonis are un caracter foarte sburdalnic şi-i place să imiteze fluturul zburând din floare în floare. Doamna X…, simţind că amantul său o înşală cu una din prietenele ei cele mai intime, prietenă foarte cunoscută în Bucureşti prin pieptul său de cauciuc şi prin toaletele-i zgomotoase, s-a decis să-i surprindă în flagrant delict. În acest scop s-a pus la pândă şi a aflat că culpabilii îşi daseră întâlnire alaltăieri într-un otel depărtat din capitală.

La ora indicată, pe când amanţii se pregăteau să-şi dea probe elocvente de amor, doamna X…, ca Nemesis, zeitatea răzbunărei, năvăleşte în cameră şi, nici una nici două, apucă de coade pe infidela amică. Vai! coadele erau false şi-i rămân în mâini. Furioasă, vindicativa amantă o apucă de gât spre a o sugruma şi-i zgârie obrazul cu unghiile-i formidabile, cu rizicul de a-i scoate ochii. În acest timp, Adonisul, profitând de învălmăşeală, o şterge repede din cameră, cu capul gol şi cu îmbrăcămintea în dezordine, se suie într-o birjă şi dispare. Cu mare greutate servitorii otelului au putut scoate pe infortunata femeie din ghearele teribilei sale antagoniste. De două zile, această victimă a amorului n-a apărut pe şosea. Gurele rele afirmă că-i va trebui mai bine de o lună pentru ca figura ei să-şi poată lua aspectul obicinuit.

O amor, tu ai pierdut Troia!

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.