Biblia și originile corectitudinii politice

Pentru a descifra detaliile sistemului american, este nevoie să privim spre fenomenul religios al puritanismului. În context britanic, cel mai puternic reprezentant standard al puritanismului, Oliver Cromwell, a fost o figură trecătoare, care nu a avut un impact politic semnificativ nici asupra Regatului Unit, nici asupra Europei continentale. Însă moștenirea politică a lui Cromwell a avut un efect mai mare asupra mentalității americane decât retorica lui Lenin asupra Rusiei bolșevice. Așa cum Cromwell folosea Biblia pentru a justifica uciderea regelui Carol I și pentru a-și apăra politicile în vremea expedițiilor Commonwealth-ului împotriva scoțienilor și irlandezilor, la fel, verișorii săi puritani din America au folosit Biblia ca un garant al cuceririlor și ca bază a politicii lor.

O înțelegere aprofundată a specificului mental puritan este indispensabilă pentru oricine este angajat în încercarea de a înțelege toate transformările sale seculare în sistemul american. Simplificarea mesajului prin eliminarea din creștinism a oricărui element păgân, inclusiv a sacrului și transcendentului, alături de reducerea mesajului biblic la o serie de precepte utilitare și morale de bază ale comportamentului a făcut ca puritanii evangheliști să aibă un avantaj clar în raport cu ceilalți. Pentru a înțelege psihologia lui homo americanus și mai ales răbufnirile ei iraționale în politica externă – sub acoperirea mult lăudatului „pragmatism” – trebuie să studiem cu atenție toate elementele puritanismului. Mai întâi, puritanismul a introdus o formă aparte de hiper-moralism și mesianism auto-centrat în structura comportamentală americană. Este o teologie politică care își găsește justificarea doar în preceptele biblice. Astfel am determinat foarte înrădăcinata idee a „auto-alegerii” (self-chosenness) printre elitele americane și credința inerentă a acestor elite în predestinarea democratică a Americii. Indiferent de șanse, homo americanus își va urmări aventurile sale externe cu o conștiință perfect liniștită – aventuri care vor fi mereu justificate „în numele gloriei lui Dumnezeu”. Ca formă a teologiei politice, americanismul, cu derivatele sale puritane, trebuie să fie mereu rezistent față de orice formă de critică.

Moralismul excesiv a fost mereu o trăsătură americană. Tendința politică compulsivă de a-i interpreta pe europeni, arabi, japonezi prin intermediul virtuților democrației, de a predica sau perora despre drepturile omului, adică de a-i „reeduca” pe ereticii autoritariști – toate aceste îndemnuri politice derivă direct din moștenirea puritană. Moralizând orice aspect al vieții din SUA, sistemul american încearcă să îndepărteze America de dimensiunea tragică și de orice categorie de putere politică. Aceasta ne întoarce la un punct anterior, anume, faptul că americanii tind să respingă ideologia politică, dar în același timp să îmbrățișeze propria lor teologie politică para-biblică, anume democrația de tip american.

Mentalitatea de tip puritan s-a constituit în New England în prima parte a secolului al XVII-lea, după care s-a răspândit în întreaga Americă. La începutul secolului al XX-lea, ea a captivat mințile popoarelor și națiunilor din întreaga lume. Elitele americane moderne sunt profund convinse că sistemul american este cel mai bun de pe pământ și că poate fi răspândit în întreaga lume. Efortul american se îndreaptă spre a supune întregul glob terestru concepției neo-puritane a destinului manifest. Ascetismul puritan timpuriu, cultul muncii, aplecarea spre bani, au dat naștere, după al Doilea Război mondial, unui nou erou, unul care funcționează ca model pentru prima parte a secolului al XXI-lea. Cineva poate specula dacă nu cumva, sub impactul puritanismului, nu a avut loc un nou proces de selecție sociobiologic în America, așa cum s-a întâmplat sub comunism, când au apărut acei homines sovietici. Americanii au dorit nu numai să se despartă de Europa, ci și să fondeze o societate care mai târziu să fie capabilă să regenereze întreaga umanitate. Ei doreau să creeze un pământ al făgăduinței care urma să devină o republică universală. Această temă biblică, care se află în centrul gândirii puritane, revine mereu și mereu ca un leitmotiv în cursul istorie americane. Puritanii americani au reușit în impunerea codului lor de comportament atât în treburile domestice, cât și în afacerile străine. M. E. Bradford notează că acest tip de puritan care se consideră de la sine îndreptățit poate fi observat începând de la James Monroe la Abraham Lincoln și locotenenții săi Sherman și Grant. „Ca american multă vreme expus la influențele puritanismului politic nu pot să nu mă gândesc la Cromwell prin analogie cu alți bărbați «în misiune»; cu versiunea noastră a lucrurilor, și în special cu gnosticii timpurii care, în numele Domnului, au făcut o Uniune din „foc și fier” în marele nostru Război Civil”. Bradford relatează: „În romanul de calitate al lui Stark Young, «So Red the Rose», cel din urmă (Sherman) îi cheamă pe părinții unui fost student și se poartă cu ei politicos. Puțin timp după aceea, în calitatea lor oficială, trupele lui Sherman le dau foc tuturor. Acești sudiști sunt încurcați de o atare schizofrenie. Ei ar fi trebuit să studieze viața lui Cromwell și apoi să părăsească locuința”. Comportamentul indus de influența puritană asupra celor care decid în America este încă un mister pentru mulți europeni, ceea ce explică de ce europenii nu pot înțelege bruștele schimbări care caracterizează faptele americanilor. Atitudinea nevrotică care se află la baza acestui comportament a fost vizibilă la elitele americane în trecutul acestei țări. Comportamentul președintelui George W. Bush în timpul războiului din Irak este fix în direcția celui al predecesorilor săi. „Guvernarea Bush este împinsă spre doctrinele puritane ca o necesitate istorică. Dacă vrem să înțelegem ce se întâmplă, trebuie să privim nu la anii 1930, ci la 1630”. Acest comportament singular, auto-centrat, de îmbunătățire a întregii condiții a lumii, se potrivește nu numai lui Bush, ci aproape oricărui președinte american de la George Washington încoace. Era natural, dată fiind concepția puritană despre Dumnezeu, ca pelerinii americani să găsească un izvor special de inspirație în Vechiul Testament. Pornind de la acesta, aproape exclusiv, ei și-au redactat textele, iar Vechiul Testament nu a încetat niciodată să le ofere o justificare pentru adesea inumanele lor războaie. Dumnezeul lor era cel din Vechiul Testament, legile lor erau cele ale Vechiului Testament, figurile după care se conduceau erau cele din Vechiul Testament. Sabatul lor era evreiesc, nu creștin. O simpatie naturală îi atrăgea pe puritani spre Vechiul Testament, acel protest lung împotriva păgânismului, cu al său „thou shalt nots”. Partea pozitivă a Noului Testament se pare că i-a lăsat pe puritani cu totul indiferenți. Într-adevăr, atât de puțină atracție a avut cuvintele lui Isus Hristos asupra pelerinilor, încât odată au abandonat literalismul lor textual și s-au întrebat dacă să se permită Rugăciunea Domnului.

Moștenirea puritană americană a întreținut o cvasi-nevrotică atitudine în politica externă americană. Pe de o parte, această politică a îmbrățișat un autism extrem, un izolaționism, pe de altă parte, adesea, ea a luat forma unui pandemic, cvasi-samaritean militarism global, adesea condus de metode barbare, împotriva „Celuilalt”, a „necredinciosului”, a „Imperiului Răului”, a „axei Răului”, a „islamo-fascismului”, pe scurt împotriva „băieților răi” – totul în numele „democrației”. America a introdus astfel, pentru prima oară în istoria războiului, factorul discriminatoriu, foarte asemănător cu practica subsecventă a Uniunii Sovietice. Războaiele americane au devenit de aici înainte războaie totale care și-au propus să regenereze umanitatea, fără vreun sfârșit vizibil.

Puritanii datorează mult gândirii iudaice. Fantasma „orașului de pe deal” și sentimentul propriei alegeri americane au fost împrumutate din moștenirea Vechiului Testament și de la poporul evreu. Puritanismul, dintre toate credințele creștine, a fost cel mai apropiat de iudaism. Unii autori demonstrează că Statele Unite își datorează adevărata lor existență evreilor. „Ceea ce numim americanism – scrie Werner Sombart – nu este altceva decât spirit evreiesc distilat”. Autorul, un foarte cunoscut sociolog german din prima jumătate a secolului XX, a fost destul de binevoitor cu evreii, iar descrierea pe care o face influenței evreiești în America e destul de pertinentă. Sombart scrie de asemenea că „Statele Unite sunt pline ochi de spirit iudaic”.

Uneori întâlnim afirmația că evreii au o influență disproporționată în viața Americii dată fiind supra-reprezentarea lor în elitele politice, culturale sau societale americane. Unii conservatori, puțini, sunt obsedați de rolul real sau pretins al evreilor în America. Dar oare Iisus nu a fost evreu? Filosoful Alain de Benoist numește antisemitismul, fie latent sau vădit, o „nevroză”. Anti-semiții afirmă cu naivitate că dispariția evreilor ar deschide o epocă de aur pentru Vest. Această afirmație e falsă. Întreaga istorie a Europei, și a Americii până la un punct, a arătat din plin că europenii și americanii sunt perfect capabili să se distrugă unii pe alții – adesea pentru motive triviale – în absența evreilor: dovadă este războiul civil american, conflictul fără sfârșit dintre sârbi și croați, scoțieni și englezi, irlandezi și englezi, flamanzi și francezi etc.

Tocmai apropierea dintre creștinism și iudaism este cea care explică alianța lor vădită în cadrul puritanismului și numeroasele lor războaie criminale. „Anti-semitismul s-a născut din dorința creștinismului pentru a desăvârși iudaismul, pentru a-l «împlini», a-i da «adevăratul» înțeles”. Puritanii americani aveau exact acest lucru în minte când au ajuns în New England. Urmașii lor secularizați au același lucru în spirit când încearcă să exporte democrația americană până la capătul pământului. În ochii creștinilor „Așa cum, odată cu Hristos, Legea a ajuns la sfârșit (în ambele sensuri ale cuvântului) și a devenit nefolositoare, în același sens orice distincție dintre Israel și alte națiuni a devenit inutilă: Nu mai este iudeu, nici elin (Gal., 3, 28). Creștinismul universal este cel care este versus Israel”(18). De Benoist scrie mai departe:

„Acest proces, care provine din reformele pauline, are o consecință dublă. Pe de o parte, el a sfârșit prin persecuțiile asupra evreilor, care au fost descriși ca cei mai răi dușmani ai creștinătății, pe baza apropierii lor genealogice și a refuzului de a se converti, adică, de a recunoaște creștinătate ca fiind „adevăratul Israel”. Pe de altă parte, așa cum nota Shmuel Trigano, când se considera pe sine ca „nou Israel”, Vestul recunoștea în evreitate o competență asupra sa însăși, dacă nu juridică, cel puțin factuală. Ceea ce ajunge să însemne că Vestul a devenit „israelit” atât de mult încât le-a interzis evreilor să rămână israeliți. De aici rezultă că numele „Iudeo-creștinătate” este o dublă încarcerare; el face prizonier Vestul creștin, care prin propria acțiune se subordonează unei jurisdicții care nu este a sa însăși, iar, pentru a recâștiga această jurisdicție, face în așa fel încât îi neagă acestei jurisdicții custozii săi legitimi…”.

Vestul devine anti-semit în măsura în care vrea să devină israelit. Vestul va înceta să fie israelit odată ce va abandona nevroza sa, odată ce va reveni la miturile sale fondatoare, odată ce va înceta să fie ceea ce nu este și va permite Celuilalt să continue să rămână ceea ce este.

O adâncă suspiciune între americanii ne-evrei și cei evrei este adesea învăluită într-o mitomanie servilă și un mimetism reciproc simulat, care este în special puternic în establishmentul american. Protecția americană față de statul Israel a avut desigur puțin de-a face cu securitatea geopolitică a Americii. Mai degrabă, Israelul este receptacolul teologiei politice americane și al miturilor sale fondatoare puritane, care au trezit propriul supra-eu democratic american. De la început, pelerinii din America, pionierii și politicienii s-au identificat pe sine cu niște evrei care au venit spre un nou Canaan din mizerabila Europă. În termeni freudieni, pelerinul și pionierul erau obligați să-și ucidă tatăl european pentru a facilita răspândirea democrației americane peste tot în lume. „Cerul a plasat țara noastră în această situație pentru a ne încerca; pentru a vedea dacă vom folosi cu credință puterea de necuprins care ni s-a dat pentru a duce mai departe regenerarea lumii”.

Autor: Tomislav Sunic / Textul apărut în «The occidental quarterly», Vol. 7, No. 1, 2007 / Traducere: C. Pantelimon

Loading...
loading...

2 COMENTARII

  1. Cam alambicata teoria cu ” regenerarea” asta americaneasca: adicate intai si de toate ne mierlesc pe noi dupa care ne ” regenereaza” ca sclavi, dar uite ca uneori socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din…..Vietnam.
    Au incercato si pe aici o data prin anii ’40 si cam acelasi rezultat.
    Am putea parafraza un proverb romanesc: Dai nas lu’ hamerican si se suie pe divan.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.