Ce s-a ales de Primăvara arabă?

Libia razboi civil

Din entuziasmul „Primăverii arabe” („Arabeliune”) şi din speranţa unei vieţi în libertate nu s-a ales mai nimic. Totuşi, o reîntoarcere la situaţia din 2011 este exclusă, consideră Loay Mudhoon, pentru Deutsche Welle.

O scurtă privire aruncată pe harta politică la opt ani de la dinamica revoluţionară din timpul „Primăverii arabe” e de ajuns pentru a vedea că nu s-a ales mai nimic din speranţele oamenilor într-o viaţă demnă, trăită în democraţie.

În loc de „pâine, libertate şi echitate socială”, „Arabeliunea”, cea mai mare mobilizare de mase a popoarelor arabe din istoria recentă, a fost urmată de haos şi distrugere. În Libia, statul este în prag de dezmembrare {Citește: În 2011 libienii și-au luat țara înapoi}, în Yemen, cea mai săracă ţară arabă, are loc, potrivit ONU, cea mai mare catastrofă umanitară din lume. Iar în Egipt domneşte o înşelătoare linişte mormântală.

Concomitent, mai multe state s-au transformat în loc de desfăşurare a unor conflicte regionale. Complexul conflict din Siria a devenit după ani de lupte violente cu tentă confesională un război regional şi internaţional purtat prin interpuşi. O răscoală populară paşnică împotriva clanului Assad a ajuns între timp un conflict la scară globală.

Numai în Tunisia, ţara în care a izbucnit întâi „Arabeliunea”, ar putea reuşi tranziţia de la dictatură la democraţie, mai ales dacă ţara va reuşi să-şi stăpânească problemele economice. Modelul democraţiei tunisiene ar trebui în orice caz sprijinit în continuare de occident.

Restauraţie autoritară şi stagnarea reformelor

Dar cum s-a putut ajunge în această situaţie? De ce a mai rămas atât de puţin de pe urma „Primăverii arabe”, a speranţei într-o viaţă mai bună, în libertate şi demnitate? Desigur există numeroase motive pentru asta. Care sunt legate în primul rând de moştenirea dictaturii şi mai puţin de cultura regiunii. Pentru a înţelege această evoluţie este necesar să conştientizăm următorul fapt: „Arabeliunea” nu a provocat, ci a pus în evidenţă criza statelor naţionale arabe.

Motivul principal al crizei rezidă în eşecul colosal suferit de elitele (militare) la putere în încercarea de edificare a unei statalităţi moderne. Pentru că aceste elite controlează slabele instituţii şi resurse ale statului şi le folosesc adesea în interes propriu. Ele s-au decuplat tot mai pronunţat de viaţa populaţiei şi de grijile ei de zi cu zi. Fatală s-a dovedit a fi pentru identificarea cetăţenilor cu propriul lor stat denunţarea contractului social, mai ales în Egipt.

Astfel, aproape toate „republicile arabe ale fricii” au devenit de-a lungul vremii mai slabe din punct de vedere economic, dar mai represive. Partidele islamiste au devenit o contrapondere în stat dar au stânjenit dezvoltarea umanistă.

Cealaltă opţiune, anume o ordine liberal-civică, a fost intenţionat combătută de regimurile arabe. Despoţii arabi nu au fost atât de îngrijoraţi din cauza islamiştilor fiindcă au ştiut că, la o adică, vestul îi va prefera pe ei, în calitate de „rău mai mic”.

Stagnarea reformelor după „Arabeliune”

Autoritara revenire la vechile realităţi, un fenomen ce a început în 2013 în numeroase ţări ale „Primăverii arabe”, nu oferă răspuns la majorele provocări ale prezentului şi viitorului. Această evoluţie este îngrijorătoare fiindcă acele condiţii socio-economice care au provocat „Arabeliunea” s-au înrăutăţit, în parte masiv. Astăzi fiecare al treilea arab nu a împlinit încă 23 de ani. De aceea lumea arabă va avea nevoie în următorii 20 de ani de 50 de milioane de noi locuri de muncă şi nimeni nu ştie cum ar putea fi acestea înfiinţate. În acest context, se poate presupune că ţări precum Egiptul vor deveni în curând neguvernabile, în absenţa unor reforme profunde, politice şi economice.

Eforturile Occidentului ar trebui să se îndrepte exact spre aceasta. Germania şi partenerii săi ar trebui să-şi condiţioneze ajutoarele de progresarea (chiar şi timidă) a luptei anticorupţie, de impunerea unor reforme economice în beneficiul păturii de mijloc şi de întărirea societăţii civile şi a statului de drept.

Capitalele din vest ar trebui să se distanţeze de iluzia stabilităţii cu ajutorul unor state represive puternice. Fiindcă o tiranie nu este niciodată stabilă.

Primavara araba

Citește și:

Primăvara arabă – o catastrofă economică și socială

În toate aceste state, dacă schimbările au reuşit să-şi atingă obiectivul lor primordial în anumite domenii, cel de a pune capăt deceniilor de dictatură, ele nu au avut şi alte efecte scontate. Desigur, revoltele populare au purtat în ele speranţa unei reînnoiri politice, dar şi un elan socio-economic care să permită redistribuirea bogăţiilor, până atunci concentrate în mâinile unei minorităţi aflate la putere, şi asigurarea justiţiei şi locuri de muncă pentru o nouă generaţie. Tranziţiile politice s-au dovedit mult mai lungi şi mai dificile decât s-a crezut la început. Primăvara arabă a devenit dezagreabilă (Citește mai departe…)

Loading...
loading...

2 COMENTARII

  1. Păi ce se putea alege? Crivățul, praful și pulberea de bunăstarea muslinilor, valuri de sânge și… profituri grase pentru unele “cercuri”…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.