De fiecare dată când aud pe cineva că se fălește cu faptul că „America este cea mai mare țară din lume”, îmi vine să întreb „ai fost vreodată în Elveția?”
Ei bine, eu am fost. Am stat o săptămână întreagă acolo. Foarte plictisitor. Niciun război, nicio criză internațională, nicio crimă, niciunul dintre lucrurile care dau savoare vieții, mai ales pentru oameni cu sângele iute cum suntem noi. Nimeni nu știa măcar cine este președintele țării. Elvețienii nu au avut niciodată parte de un președinte mare. Eroul lor național este încă tipul acela cu arbaleta.
Nu încerc să fac o sugestie blasfemică prin a spune că Elveția este cea mai mare țară din lume, dar este o afirmație de bun simț să spui că este cea mai normală. A avut mai puțină istorie în ultima mie de ani decât au avut țările africane în ultima generație. Știți blestemul chinez: „Să ai parte de vremuri interesante”. Elvețienii nu își aduc aminte de vremuri interesante. Sunt mândri de istoria lor în care nu au făcut istorie.
Elveția a stat deoparte în ultimele două războaie mondiale, motiv pentru care este disprețuită de genul de oameni care cred că războiul este o obligație. Elvețienii par să creadă că restul lumii se poate măcelări reciproc în linişte, fără ca ei să ia parte. Nu au făcut parte niciodată din ONU, NATO sau Uniunea Europeană. Se mulțumesc să se adăpostească în Alpii lor protectori, în timp ce americanii traversează două oceane – chiar în același timp dacă e nevoie – ca să ia parte la un război bun. Nici nu au trupe, vase de război, submarine și baze militare peste tot în lume. Și nici bombe atomice.
Pe scurt, elvețienii sunt ceea ce oamenii care gândesc cum trebuie au deprins a numi drept „izolaționiști”. Și-au afirmat cu încăpățânare independența. Drept consecință, un număr imens de elvețieni nu au avut parte de moarte violentă în secolul al XX-lea.
Ah, și a propos, elvețienii nu sunt afectați nici de terorism. Osama bin Laden probabil că nu a auzit niciodată de Elveția, asta doar dacă nu și-a depozitat banii acolo. Nu o fi cea mai mare țară de pe glob, dar nici nu exisă cineva care să o numească „marele Satan”.
Nu că elvețienii nu ar fi gata să se apere. Bărbații sunt obligați de lege să facă parte dintr-o miliție și să țină arme de foc în casă. Dar când vorbesc despre „apărare”, ei înțeleg apărare – nu imperiu, nu Noua Ordine Mondială, nu „leadership global”.
Au un sistem de guvernare federal, iar în Elveția „federal” încă înseamnă, în mod ciudat, descentralizat. Fiecare canton își protejează independența. Președintele națiunii are puțină putere și oportunități limitate pentru a atinge „măreția”. Francul elvețian este una dintre cele mai stabile monede. Băncile elvețiene sunt cele mai sigure seifuri ale lumii.
În mod firesc, o țară atât de liberă, pașnică și prosperă nu va fi lăsată de capul ei. În urmă cu câțiva ani au existat plângeri față de presupusa implicare a Elveției în depozitarea „aurului nazist”, ceea ce s-a dovedit a fi o escrocherie, o încercare de a șantaja Elveția. Li s-a dat să aleagă între a veni cu miliarde sau a fi supuși oprobriului internațional și sancțiunilor. Mai târziu, s-a dovedit că aurul naziștilor ținea de mitologie, iar acuzațiile erau o campanie de defăimare cinică.
Independența este întotdeauna urâtă de centralizatori și globaliști. Elveția este urâtă pentru că nu face parte din „comunitatea internațională”. Aș oferi exemple strălucitoare de rezistență în fața presiunii globalismului, dacă aș avea vreunul.
Elveția s-a bucurat de genul de istorie la care au sperat odată americanii. Dar, în timp, ce America a fost târâtă în problemele vechii lumi de care americanii sperau să scape, Elveția a reușit să se desprindă cu succes de tulburările lumii fără să părăsească Bătrânul Continent. Dacă vrei distracție în Elveția, trebuie să te descurci de unul singur. Statul nu te va ajuta. Elveția este o țară în care mai mulți oameni mor în accidente de ski decât în război.
Istoria Elveției este cea mai de succes poveste a lumii moderne și cu toate acestea nu auzim niciodată despre ea. De ce? Deoarece face de rușine celelalte state. Majoritatea conducătorilor doresc să-și americanizeze țările lor, însă dacă le-ar păsa cu adevărat de popoarele lor – viața, libertatea, proprietatea și tot restul – ar încerca să și le elvețizeze. Este un simptom al timpurilor că sunt nevoit să inventez acest verb indispensabil.
Michael Joseph Sobran Jr. este jurnalist și editorial american care a lucrat în trecut la revista conservatoare National Review. Pat Buchanan l-a numit „poate cel mai bun editorialist ale generației noastre”. Sobran se identifică drept paleoconservator și susține interpretarea stricto senso a Constituției SUA. În 2002, Sobran și-a definit filosofie politica ca fiind libertarianism (paleolibertarian anarho-capitalism).
Citește și:
Conservatorism versus jurnalism
Forțele Progresiste sunt prezentate întotdeauna ca mânate de cele mai bune intenții: sunt miloase, curajoase, conștiente, luminate, orientate spre viitor, iubitoare de pace. Reacționarii, pe de cealaltă parte, apar mânați de atavisme: ură, frică, superstiție, lăcomie, ignoranță, egoism, rezistență oarbă la schimbare. În discursul jurnalistic, „ura”, de pildă, a devenit asociată în mod exclusiv cu cauzele de „dreapta”. Niciun progresist nu urăște vreodată pe cineva, cel mult el (sau ea) nu ar putea simți decât mânie îndreptățită, legitimă (Citește mai departe…)
Hail, Switzerland!
by Joseph Sobran
Whenever I hear someone brag that America is “the greatest country on earth,” I want to ask, “Have you ever been to Switzerland?”
Well, I have. I spent a whole week there once. Very dull. No war, no international crisis, no crime, none of the things that give life its savor for red-blooded people like us. Nobody even knew who the president of the country was. The Swiss have never even had a great president. Their national hero is still that guy with the crossbow. Their national pastime is yodeling.
I don’t intend the blasphemous suggestion that Switzerland is the Greatest Country on Earth, but it has a fair claim to be the sanest. It has had less history over the last thousand years than most African countries have had in the last generation. You know the old Chinese curse: “May you live in interesting times.” The Swiss have no memory of interesting times. They have a proud history of not making history.
Switzerland sat out two world wars, for which it is resented by the sort of people who think war is a duty. The Swiss seem to feel that the rest of the world can enjoy mutual slaughter perfectly well without them. They have never joined the United Nations, NATO, or the European Union. They are content to hunker down within their sheltering Alps, while Americans will cross two oceans, simultaneously if necessary, to get into a good war. Nor do they have troops, battleships, submarines, and military bases around the world. And no nukes.
In short, the Swiss are what all right-thinking people have learned to call “isolationists.” They have stubbornly maintained their independence. As a result, an awful lot of Swiss didn’t die violent deaths in the twentieth century.
Ah, by the way, the Swiss aren’t afflicted by terrorism. Osama bin Laden has probably never heard of Switzerland, unless he stashes his money there. It may not be the Greatest Country on Earth, but nobody calls it the Great Satan, either.
Not that the Swiss aren’t ready to defend themselves. The men are required by law to serve in the militia and to keep firearms in their homes. But when they say “defense,” they mean defense – not empire, not New World Order, not “global leadership.”
They have a federal system of government, and in Switzerland federal still, oddly enough, means decentralized. Each canton treasures its independence. The national president has little power, little opportunity to achieve “greatness.” The Swiss franc is one of the world’s most stable currencies. Swiss banks are the world’s most secure vaults.
Naturally, a country like that, free, peaceful, and prosperous, isn’t going to be left alone. A few years ago there was an outcry against Switzerland as a repository of “Nazi gold,” which turned out to be a scam, an attempt to blackmail the Swiss. They were given a choice between coughing up billions or facing international opprobrium and sanctions. It later transpired that the Nazi gold was mythical, the accusations a cynical smear campaign.
Independence is always hated by centralizers and internationalists. The papacy is hated because the Pope, unlike politicians and journalists, can’t be bought or bullied. Switzerland is hated because it remains aloof from the “international community.” I’d offer other shining examples of resistance to the pressures of internationalism, if I could think of any.
Switzerland has enjoyed the kind of history Americans once hoped for. But while America has been drawn back into the quarrels of the Old World its people had hoped to escape, Switzerland has in effect managed to secede from that world’s strife without leaving the continent. If you want excitement in Switzerland, you just have to roll your own; the state won’t provide it for you. You can sum it up by saying Switzerland is a country that has lost more lives in skiing accidents than in war.
The story of Switzerland is the greatest political success story of the modern world, yet we never hear about it. Why not? Because it puts all other states to shame. Most rulers want to Americanize their countries; but if they really cared about their people’s welfare – lives, liberty, property, and all that – they would try to Swissify. It’s a sign of the times that I am forced to coin this indispensable verb.
