«Trântorul», de Mateiu Caragiale (1910)

În trândavă-aromeală stă tolănit grecește

Urmașul lor.

Urât e, bondoc, sașiu, peltic.

El antereu alb poartă, metanii și ilic.

În puf, în blăni și-n șaluri se-ngrașă și dospește.

Și gura-i strâmbă numai măscări bolborosește.

E putred, deși tânăr: sărmanu-a fost de mic

Crescut pe mâini străine.

El joacă din buric,

Înjură, se răzgâie și râde-apoi prostește.

Îl leagănă maneaua, e veșnic beat de vutcă,

Să-ncalece i-e frică, pe brațe-l duc la butcă;

Dar, el, ce os de domn e și viță de-mpărat,

Ades, făr’ să-și dea seama, își mângâie hangerul,

Și când în fața morții odată s-a aflat,

În trântorul becisnic s-a deșteptat boierul.

1910

(Apud Mateiu Caragiale, Pajere, 1936)

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.