„Fanatismul fundamentalist de orice fel îmi este odios și-mi pare stupid”

Aș spune fraților mei întru calugărie: nu fiți habotnici, nu fiți tipicari. Sau fiți, dacă așa vă este firea: dar cu măsură, stăpâniți-vă, înfrânați-vă de la un zel care când se împăunează riscă a se apropia de fariseism. Străduiți-vă să înțelegeți că Hristos nu a venit în lume ca să întemeieze o nouă religie, încă o religie, ci să ne descopere un nou mod de viață (a way of life se spune în presa și literatura anglo-saxonă și în cea occidentală în general). Creștinismul astfel, mai ales, îl concep: ca mod de viață cu totul nou, cu totul original, de origine vădit suprapământească. El trebuie învățat în școli de către viitorii teologi și teologhisit de preoți; ceilalți (ba și specialiștii de mai sus) trebuie mai ales să-l trăiască, să-l pună în practică. Creștinismul este dintre substanțele care in vitro se veștejesc, care propășesc și proliferează numai in vivo.

Le-aș mai spune: partea grea la mănăstire nu-s posturile, metaniile, ajunările, privegherile. Astea-s floare la ureche. Greu, cu adevărat greu este, ca în orice obște închisă, să trăiești în pace și armonie cu ceilalți viețuitori, să le înduri felul particular de a fi, a se purta, a trai, să le rabzi inevitabilele ticuri, mânii, reacții instinctuale, să te insensibilizezi cât privește propriile-ți reacții nervoase la mediul înconjurător. Relații interumane, iată piatra de încercare! Dragostea frățească ori măcar bunăvoința, răbdarea, îngăduința și voința (iar dăm de ea!) de a păstra prietenia între frați: acestea dovedesc autenticitatea unei trăiri creștine, unei vocații monahale … Numai ele omologhează folosirea denumirii de „mănăstire. De nu, totul nu-i decât paradă și panoramă. Și sunt, însușirile menționate, doar ascultarea cuvintelor Domnului: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa să vă iubiți unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan 13, 34-35). Nimic, nicio însușire oricât de înaltă, nicio asceză, nicio știință teologică, nicio nevoință, nicio mucenicie nu pot înlocui această poruncă absolută.

Și aș adăuga: dacă nu puteți, dacă dragostea nu vă este accesibilă, măcar stăpâniți-vă nervii și mânia, măcar purtați-vă ca și cum ați iubi – ca și cum, als ob zic filozofii germani – e și aceasta o modalitate acceptabilă, de ordin inferior firește, însă cu sorți de a fi premergătoare a formei superioare și a se preface cu vremea în iubire, fiind un caz al procesului calificat de Constantin Noica: devenire întru ființă.

2. În predici (mai cu seama), în articolele teologice (de asemenea) să nu săvârșim grava eroare de a confunda platitudinea stilistică cu ortodoxia. Demonul lozincăriei și al stereotipiei ecleziastice este la fel de real și de virulent ca geamănul său din literatură; pândește pe toți arhiereii, preoții și monahii, umblând fără odihnă și căutând pe cine a înghița, să compromită, să sterilizeze. Cele mai bune și mai frumoase simțăminte ori mai frumoase învățături sunt anihilate de tipizarea verbală, care-i simptom de lene, frică și uscăciune a inimii. Tot atât de dușmănoase sunt stilul pilduitor – edificator – onctuos, stilul emfatic, stilul grandilocvent sau deprinderea comodă de a reduce predica la repetarea Pericopei evanghelice. Cazania e frumoasă, dulce și îmbietoare, totuși nu poate înlocui cuvântul viu. Să nu ne fie teamă a găsi metafore originale, a folosi o vorbire pitorească, pe șleau, pe înțelesul tuturor, a înlocui cenușiul tern al atâtor predici morocănoase cu vioiciunea culorilor puternice. Nițel fauvism n-ar strica, cutez să afirm făcând o fulgerătoare incursiune în domeniul artelor plastice.

3. Strâns legata de napasta platitudinii si a vorbirii standardizate aflam urgia ramânerii în urma, a zabovirii în trecute vremi, adica predicilor care uita ca se adreseaza unor contemporani, iar nu unor credinciosi de acum câteva decenii ori veacuri, de nu si milenii. Pildele, exortatiile, sfaturile, mustrarile se cuvine sa fie mereu actualizate. Acesta-i adevaratul aggiornamento! Dogma este ce neclintita, nu imagistica, nu captarea, dupa cum în viata profana morala nu se schimba, dar sensibilitatea poetica ia mereu alte înfatisari si dialogheaza cu alte regiuni ale sinei. Nu trebuie trecut cu vederea ca fiecare epoca istorica îsi are pacatele ei predominante; acestea se cade a fi combatuta, nu altele vechi, cazute în desuetudine, atenuate de mersul înainte al istoriei. Actualizarea pildelor si a temelor poate singura feri cuvântul de învatatura, de caderea în monotonie si plictis si de transformare a sa în osânda pentru enorie. Cel care vorbeste în penultimul deceniu al veacului al XX-lea nu se poate referi la aceleasi pacate, naravuri si situatii ca Sfântul Ioan Gura de Aur, Veniamin Costache ori Antim Ivireanul. Sunt, acum, alte boli, alte racile, alte primejdii, alte ispite! Pe acestea trebuie sa le avem în vedere daca vrem sa fim ascultati cu adevarat (iar nu din obligatie si politete si cu mâini discret duse la gura spre a tainui cascatul), urmariti cu atentie si, dupa iesirea din biserica, socotiti drept dascali utili, nu drept roboti si portocale mecanice. … Monahii si preotii de mir sunt deopotriva datori sa cunoasca nevoile, greutatile si necazurile zilelor noastre, sa le vorbeasca ascultatorilor ca un contemporan al lor, nu ca o mumie, ca o fantoma, ca un patefon. Calugarilor nu li se cere sa fie la curent cu filmele, comediile si meciurile radiodifuzate sau televizate, dar le revine datoria de a fi perfect informati despre durerile si suferintele celor „din lume .
Modul de vorbire al monahului sa nu fie distant, mândru, „oficial”, adica sleit, adica sterp. Nu asa a vorbit Domnul, ci mereu prietenos, apropiat, cu imagini clare si mai toate extrase din viata de zi cu zi a pastorului, a plugarului, a pescarului, a vierului si omului de rând.
4. Habotnicia strâmta si zavorâta în sine este si ea o moștenire fariseica, asadar, o calamitate. Adevaratul monah nu se cunoaste dupa lungimea ravasita a barbii ori dupa necuratia vesmintelor, chiliei, privatilor. Am oare drept ideal pe monahul dichisit si spilcuit? Aida de, aceasta-i replica de argutie avocateasca, întelege oricine ca grija de curatenie nu-i totuna cu fandoseala.

Murdaria poate fi o nevointa, ca atâtea altele, dar numai strict personala, ea nu se bucura de valoare obsteasca. Spre a se învrednici de nobilul calificativ de nevointa, de jertfa, trebuie mai întâi sa nu izvorasca din lene si neglijenta, ci sa se datoreze unor consideratii si convingeri principiale, cu alte cuvinte sa implice o renuntare: sacrificarea dorintei firesti a omului de a trai în curatenie. În al doilea rând este neaparat necesar sa se tina seama:
a) de spusa Domnului ca în casa Tatalui Sau multe locasuri sunt (Ioan 14, 1);
b) de principiul libertatii care este însasi temelia crestinismului.
Nimeni nu vine cu sila la Hristos, nimeni nu poate impune altuia punctul sau de vedere. Calugarul doritor a practica nevointa nespalarii o va putea face asupra-si în cadrul chiliei sale. Dar nu o va putea raspândi cu otuzbirul si în jurul sau, adica a o preface în regula pentru altii care, ei, nu considera calea murdariei ca ducând fara gres la izbavire. În locurile de libertate, deci, în salile comune, la trapeza, la cuhnii, la vesmântarie, la privati regula va fi respectarea riguroasa a curateniei. Nicicând nu va putea fi invocata aici autoritatea murdariei. Fiecare slobod e sa-si aleaga mortificarea socotita a fi mai adecvata, caci în casa Tatalui multe locasuri sunt si nici un muritor nu are caderea sa atribuie unei anume (relative) modalitati de patimire caracter de generalitate si preeminenta.
Cât priveste spalarea trupului este nimerit a ne aminti cele spuse de Sf. Apostol Pavel în Epistola catre Romani la capitolul 14. Nespalarea nu-i câtusi de putin dovada de îmbunatatire duhovniceasca deoarece apostolul neamurilor arata (14, 14) ca nimic nu este întinat prin sine, decât numai pentru cel care gândeste ca e ceva întinat, pentru acela întinat este. Pentru acel care nu socoteste ca a te spala si îmbaia e o întinare, spalatul nu-i pacat, iar murdaria si jegul nu-s acte chezasuitoare de mântuire.
Tot la capitolul 14, Pavel mai scrie (v. 3 si 6): „Cel ce manânca sa nu dispretuiasca pe cel ce nu manânca, iar cel ce nu manânca sa nu osândeasca pe cel ce manânca, fiindca Dumnezeu l-a primit si „Cel ce tine ziua, o tine pentru Domnul; si cel nu tine ziua, nu o tine pentru Domnul. Si cel ce manânca, pentru Domnul manânca, caci multumeste lui Dumnezeu; si cel ce nu manânca, pentru Domnul nu manânca si multumeste lui Dumnezeu .

Cu spalatul prin urmare e ca si cu mâncarea ori cu sabatul: cine nu manânca ori tine sabatul sa nu osândeasca pe cel care manânca ori nu tine sabatul. Iar cel care nu socoteste lautul a fi pacat, sa se spele si sa multumeasca lui Dumnezeu si sa nu se sinchiseasca de mutrele acre si ofuscate ale vrajmasilor apei si sapunului. Am întâlnit monahi care nu se spala, dar îsi dau cu parfum ori cu apa de colonie ca sa acopere putoarea trupului. Asta îmi aduce aminte de o spusa din Pateric: decât sa te lauzi ca postesti mai de folos îti este tie sa manânci carne de trei ori pe zi. Tot asa: decât sa întrebuintezi parfumul ori colonia mai bine fa baie de trei ori pe zi.
Tin sa observ – în aceeasi ordine de idei – ca Domnul a spalat picioarele ucenicilor Sai, ba le-a si grait: Cel ce a facut baie n-are nevoie sa-i fie spalate decât picioarele, caci este curat tot (Ioan 13, 10) – de unde reiese ca Hristos nu opreste nici spalatul nici îmbaierea. Iar pe Simon leprosul îl cearta ca nu I-a dat apa sa-si spele picioarele (Luca 7, 44). Pe iudei îi învinovateste ca fac din spalarea mâinilor înainte de masa un ritual; nu masura de elementara igiena o respinge El. Cât despre interdictiile din secolele II-IV, au în vedere termele greco-romane si promiscuitatea lor, nu spalarea în sine.

5. Fanatismul fundamentalist de orice fel îmi este odios și-mi pare stupid, iar faptul ca-i adoptat de unii calugari crestini (foarte putini la numar, dupa cât îmi pot da seama) nu mi-l face câtusi de putin mai simpatic. Simt, dimpotriva, ca monahul zelator al fanatismului fundamentalist nu-i decât un crestin în travesti si un ortodox strain de credinta pe care, pasamite, o profeseaza si o marturiseste, dintotdeauna cunoscuta pentru statornicia ei dar si pentru sila ei, fata de ce nu tine de blândetea crestina si de stramoseasca dreapta socotinta. Sa-mi fie permis a ma referi la celebrul caz Dreyfus din Franta de la sfârsitul veacului trecut (XIX). Pui la îndoiala onoarea unor ofiteri francezi? Era întrebat cel care, convins ca regulile procedurale ale oricarui proces penal nu fusesera respectate, punea sub semnul întrebarii valabilitatea sentintei de condamnare a capitanului Dreyfus. Eu unul as fi raspuns asa: nici gând, cu totul altceva pun la îndoiala: calitatea de ofiteri francezi a unor oameni care nu respecta prevederile legii procedurale si hotarasc o pedeapsa osebit de grava în temeiul unui dosar secret. Îi aseman cu martorii unui duel unde nu s-a vegheat la aplicarea întocmai a ceremonialului; daca se întâmpla sa moara unul din combatanti, cred ca se cuvine sa fie dti în judecata pentru asasinat.
Fanatismul fundamentalist – care vadeste deopotriva rautatea, ridicolul si neghiobia – întotdeauna duce la erezii, schisme, sectarism, suprematia literei, forme religioase naive ori teroriste, îndârjiri formaliste (stilistii) si compromiterea în ochii oamenilor cu scaun la cap a fenomenului religios. Întotdeauna l-am preferat pe Zosima lui Terapont.
Calugarul îmbufnat, oricât i-ar fi barba de lunga si de salbatica, iar reverenda si rasa mânjite, nu-i nici el calugar decât de ochii lumii.

6. Pe chipul calugarului e bine sa se poata citi, deopotriva, blândetea, bucuria, smerenia si nobletea.
Iar cât priveste purtarea sa si atitudinea fata de cele ce se petrec în juru-i (în imediata-i apropiere sau mai departe), se cade sa nu uite ca sa fi crestin nu înseamna a da dovada numai de blândete, ci de fermitate si curaj. Curajul e o virtute crestina esentiala. Apar, pâna si în viata cea mai retrasa si mai desprinsa de cele ale lumii, momente când devine obligatoriu sa te pronunti: sa arati de ce parte esti si ce gram porti. Atunci (iar pilde avem din belsug în perioada prigoanei politeiste ori a împaratilor iconoclasti) calitati dominante ajung acestea: curajul, demnitatea, nesovaiala; modelul în asemenea împrejurari sa fie blândul Iisus mergând netemator si dârz catre Golgota. Trupul da, se prabuseste sub povara crucii; dar forta morala (omeneasca) nu se lasa învinsa.
Astfel, arta de a fi calugar se confunda cu (deloc usoara) îmbinare a dulcetii cu asprimea, a molcomelii cu taria, a supunerii cu neclintirea.

Fragmnet din «Reflecții călugărești», de monahul Nicolae Steinhardt

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.