„Corectitudinea politică e, de fapt, o negare a realității”

Pascal Bruckner este un romancier şi eseist francez, născut la Paris în 1948. A fost profesor invitat al universităţii californiene Saint-Diego(1986–1995), profesor la Institutul de Studii politice din Paris (1990–1994), colaborator al cotidianului «Le Nouvel Observateur» şi al ziarului «Le Monde». Filosof al actualităţii, a scris eseurile «Mizeria prosperităţii», «Euforia perpetuă», «Noua dezordine amoroasă». Este celebru mai ales prin romanele sale «Iubirea faţă de aproapele», «Hoţii de frumuseţe» (Premiul Renaudot 1997), «Luni de fiere», «Căpcăunii anonimi», «Palatul chelfănelii», «Copilul divin» şi «Paria».

Cunoscut în România mai ales pentru romanele sale, Bruckner e și un intelectual public angajat, un autor de eseuri pe teme foarte sensibile, așa cum este, de pildă, alteritatea, relația cu celălalt. Cartea sa intitulată «Un rasism imaginar. Islamofobie și culpabilitate», apărută la Editura Trei, este despre felul în care sentimentul de culpă produs de istoria colonială deformeză modul în care ne raportăm astăzi la musulmani. Corectitudinea politică e, evident, tema centrală a cărții, care susține o polemică interesantă…

– Domnule Pascal Bruckner, cum de s-a ajuns la această situație, cum de a devenit corectitudinea politică un adversar al libertății cuvântului?

– Corectitudinea politică e un soi de balustradă, un paravan de protecție, în plan semantic, dacă vreți, pentru a numi anumite categorii. E un mecanism de bun simț, absolut funcțional. Doar că, încetul cu încetul, s-a transformat într-o ideologie care te împiedică să spui lucrurilor pe nume. Dacă spui lucrurilor pe nume, dacă spui exact ce crezi, riști să stârnești un scandal, ești arătat cu degetul, pus la zidul infamiei. Corectitudinea politică e puternică în Franța, dar în Statele Unite ale Americii sau în Canada e încă și mai rău. Acolo a devenit, într-adevăr, un instrument care înăbușă orice altă viziune asupra lumii.

– Și care e momentul în care corectitudinea politică s-a transformat în ideologie, în doctrină? Puteți identifica un moment anume în istorie?

– Cred că e vorba de anii ’90… Erau anii lui Bill Clinton în Statele Unite. E vorba, mai exact, de momentul când lupta pentru drepturile sociale a fost abandonată pentru a fi înlocuită cu o luptă pentru drepturile minorităților. Această trecere a fost urmată de erupția corectitudinii politice. Am văzut asta cu ochii mei, am trăit această transformare, căci pe atunci predam în Statele Unite. Îmi amintesc cum mi s-au explicat noile reguli de urmat în universitate: cum să mă port cu studentele, pe care nu trebuia să le privesc în ochi, cărora nu trebuia să le fac complimente, nu trebuia să vorbesc cu ele într-un birou cu ușa închisă decât dacă discuția era înregistrată pe reportofon. Mi s-a mai spus că e de evitat să iau liftul cu o femeie singură și că orice relație cu o studentă, chiar dacă majoră și chiar dacă a consimțit, era pasibilă de un proces în instanță. Ei, începând din acel moment, preceptele corectitudinii politice s-au extins la toate minoritățile, astfel încât astăzi totul a culminat cu un sistem care sugrumă orice reflecție, orice gândire. Un sistem care, după părerea mea, a contribuit în mare măsură la victoria lui Donald Trump în Statele Unite. Asta, pentru că dreapta devenise exasperată de această modă nouă, a corectitudinii politice, venită, evident, dinspre stânga.

– E diferită situația din Europa Occidentală de ce se petrece în Statele Unite? Cultural, social, politic?

– Da, e diferit, pentru că avem alte tradiții și alte moravuri. Dar suntem influențați de Statele Unite și tindem și noi, din ce în ce mai mult, să ne închipuim lumea în termeni de majoritate oprimantă versus minorități oprimate. Riscul e deci că ne americanizăm încetul cu încetul, pierzând, în același timp, ceea ce reprezintă specificitatea culturii europene. E un risc politic foarte puternic. Dar totul e la nivel de limbaj. Corectitudinea politică e poliția limbajului. Dacă, de pildă, apropo de atentatele teroriste, spui că există o legătură cu islamul și că poate e o problemă cu islamul, atunci ești imediat acuzat de rasism, de generalizări… Și imediat vei fi arătat cu degetul.

– Cum de vă preocupă islamul și rasismul în relația cu islamul?

– Vine de la faptul că am avut două sute patruzeci și șapte de morți în ultimii trei ani… Ultimele victime au fost în această primăvară, la Paris, în apropiere de Operă, când un extremist a ucis cu cuțitul trecători, strigând „Allah Akbar!”. În fine… E o problemă pe care eu o tot semnalez din 1983, în cartea «Lacrimile omului alb. Lumea a treia, culpabilitate și ură de sine». Și problema nu încetează să se agraveze. În Franța am avut foarte multe atentate și, prin urmare, e normal să ne preocupe aceste chestiuni. Și cei care sunt cei mai preocupați sunt chiar musulmanii, căci ei sunt primele victime ale propriilor teroriști. Eu cred că dintre intelectualii musulmani trebuie să-i susținem pe cei luminați, liberali, moderniști, și nu pe fanatici, nu pe retrograzi, nu pe cei care n-ar schimba nimic în religia lor.

– Dar cum se face că tocmai corectitudinea politică împiedcă o dezbatere autentică despre raporturile dintre Occident și islam?

– Asta se întâmplă mereu. Stânga și extrema stângă nu contenesc să ne explice că atentatele n-au nimic de a face cu islamul, că unele atacuri sunt din vina noastră… ni se amintește că Franța a colonizat, că-și tratează rău imigranții, că îi trimite în cartierele cele mai sărace și că, de fapt, Franța ar trebui să fie supărată pe ea însăși din toate aceste motive. Ecuația pe care acești stângiști vor să ne-o servească e următoarea: victimele sunt făptașii, iar făptașii sunt, de fapt, victimele. Și asta e de nesuportat. E o atitudine pe care o largă majoritate în Franța nu o mai admite. E o negare a realității. Corectitudinea politică e, de fapt, o negare a realității. Nu vrem să vedem ceea ce vedem; vedem, în schimb, altceva, o grilă politică anterioară evenimentului. Deci nu mai putem nici să vedem, nici să auzim, nici să înțelegem.

Cartea începe cu un motto, un scurt citat din romanul autobiografic al lui Salman Rushdie Joseph Anton: „Un nou cuvânt a fost inventat pentru a permite orbilor să rămână orbi: islamofobia. Să critici violența militantă a acestei religii în incarnarea sa contemporană era considerat drept fanatism”.

Salman Rushdie e un om exemplar, a fost persecutat de islamiști pentru cartea sa «Versetele satanice», e în continuare urmărit printr-o fatwa. Pe capul său a fost pusă o recompensă de câteva milioane de dolari. Salman Rushdie s-a bătut pentru libertate și a fost, el însuși, acuzat de islamofobie. Nu e doar o victimă. Pe deasupra, mai e și acuzat de rasism pentru că și-a permis să interpreteze în felul său Coranul. Asta, în vreme ce dacă mâine un creștin s-ar apuca să scrie un text despre Biblie, dacă s-ar apuca să ia peste picior cutare sau cutare pasaj din Evanghelia după Marcu sau după Luca, nimeni n-ar spune nimic. De altfel, ne petrecem timpul criticându-ne propria religie sau Vaticanul sau clerul, iar episcopii nu dau edicte ucigașe pentru a se răzbuna. E un drept pe care l-am câștigat, acela de a lua distanță față de religiile noastre de origine. Când însă Salman Rushdie face asta apropo de islam, e condamnat la moarte. Și mii de oameni îi ard cărțile în Anglia, exact ca la Nürnberg în 1933. Și dacă denunți toate astea, ești acuzat de rasism. Cred că suntem cu toții căzuți în cap, s-a întors lumea pe dos.

– Totuși, rasismul, xenofobia sunt realități în Europa. Cum mai poate fi combătut rasismul real și, în același timp, denunțat rasismul imaginar?

– Tocmai. Există destul rasism în lumea reală pentru a nu mai adăuga încă unul, cel pe care eu îl numesc rasism imaginar – adică exact această libertate pe care o avem de a critica religia. Un lucru e interzis și așa trebuie să și rămână: e interzis să persecuți credincioșii. Dar, în același timp, trebuie remarcat că, dacă există o minoritate persecutată în lumea întreagă, inclusiv în lumea musulmană, aceasta e constituită din creștini. Țin să vă reamintesc că recent, în Indonezia, la Surabaya, zeci de creștini au fost uciși de un grup de jihadiști care au intrat într-o biserică și s-au detonat. În Irak, în Siria, în Liban, în Egipt, în Yemen, în Libia, peste tot creștinii sunt persecutați de musulmani. Or, despre christianofobie nu se vorbește. Se vorbește doar de islamofobie. De ce această dublă măsură? Nu fac decât să pun o întrebare… De ce ar avea cineva dreptul să-i persecute sau să-i extermine pe creștini, de oricare ar fi, ortodocși, catolici, protestanți, armeni, și de ce vorbim de rasism imediat ce încercăm să aducem în discuție anumite dogme ale islamului radical, care, din ce s-a văzut recent, e un islam care ucide. Ceea ce s-a întâmplat recent în Indonezia și la Paris demonstrează că în numele lui Dumnezeu și al unei interpretări maximaliste a religiei sunt uciși oameni nevinovați. Și asta e insuportabil. Și, încă o dată, musulmanii progresiști sunt primele victime ale acestor crime în serie.

– Sunteți de acord deci că și musulmanii sunt victime, că există și această dimensiune de victimă…

– Care? Haideți să vedem cine sunt victimele. Unul dintre principiile extremei stângi e să afirme că toți musulmanii sunt victime. Și că islamul e o religie oprimată. Întâi de toate, e fals. Apoi, dacă musulmanii sunt victime, e din cauza propriilor conducători, din cauza propriilor extremiști, din cauza orbirii unor teologi și imami care sunt incapabili să reformeze sau să modernizeze religia. Da, sunt victime. Sunt propriile victime. Și ale extremiștilor. Nu cred însă că musulmanii din Franța sunt victime. Drept dovadă, ei rămân în Franța. Avem peste cinci milioane de musulmani în Franța. Și nu doar că rămân, ci vin în masă, din tot felul de țări, pentru a trăi la noi. De ce? Pentru că Franța îi emancipează pe musulmani, le permite să se elibereze de propria religie sau să trăiască credința într-un mod mai relaxat… Motiv pentru care francezii de religie musulmană sunt în general fericiți să trăiască în Franța, mai degrabă decât să fi rămas în țările maghrebine sau în Orientul Mijlociu, acolo unde, de altfel, sunt războaie civile, atentate și alte fenomene destul de violente.

– Dar este islamul compatibil cu democrația, cu libertățile civile?

– Nu se pune problema dacă e sau nu compatibil. El trebuie să devină compatibil. A priori, nicio religie nu e compatibilă cu democrația. Nici creștinismul, nici iudaismul, nici islamul. Doar că, după niște secole, cu timpul, au început să devină. Ideea e că și islamul trebuie să devină compatibil cu legea republicană, cu această orânduire. Oricum, aici nu avem de ales. Nu putem face o excepție pentru musulmani. Nu putem face excepție pentru islam, în vreme ce catolicii, ortodocșii, mozaicii, budiștii, confucianiștii s-au conformat legilor comune în Europa. Musulmanii trebuie să se înscrie și ei pe acest curs. Nu e de acceptat nicio excepție de la această regulă.

– Dar de ce e atât de importantă religia în acest proces al integrării?

– Pentru că mulți oameni au venit la noi din state africane întâi de toate ca musulmani și abia în al doilea rând ca algerieni, ivorieni sau tunisieni. Religia a fost numitorul comun, un substitut de identitate. Dincolo de aceste mase de imigranți sunt toate noile ideologii: wahabismul din Arabia Saudită, ideologia Fraților Musulmani, foarte activă, și aceasta – vă amintesc că marele vostru vecin la Marea Neagră, Turcia, e un fief al Fraților Musulmani și că Recep Erdogan e unul dintre marii apărători ai Fraților Musulmani. Mai sunt salafiștii, takfiriștii… Toți aceștia încearcă să-i asmută pe musulmani împotriva orânduirii occidentale. Trebuie să rezistăm și să facem din acești musulmani, francezi, români, unguri, germani, englezi la fel ca ceilalți. E o misiune de lungă durată și foarte dificilă.

– Avem nevoie, deci, de un nou mod de întrebuințare pentru multiculturalism. De unde ar trebui început?

– Nu, ceea ce nu-mi place la multiculturalismul de tip anglo-saxon e că îl menține pe fiecare în cultura de origine. Și că, prin urmare, evită să construiască o bază comună. Faimosul „melting-pot” anglo-saxon nu mai funcționează în Anglia, de pildă. Trebuie să fim toleranți, bineînțeles, și fiecare trebuie să poată să-și exercite drepturile religioase, trebuie să existe locuri de cult și institute religioase musulmane, fără îndoială. Doar că nu trebuie să arătăm niciun fel de toleranță față de cei care nu sunt toleranți în ceea ce ne privește. Și mai e ceva – și aici, nu trebuie să avem nicio toleranță, aici nu e loc de negociere: moravurile occidentale, egalitatea dintre femei și bărbați, dreptul fiecăruia de a crede sau de a nu crede, libertatea de conștiință, libertatea femeilor de a se îmbrăca cum vor, toate acestea nu sunt negociabile. Aici e după cum spune o maximă latină: „La Roma fă ca romanii!”. Cine nu e de acord cu aceste principii nu poate rămâne în spațiul european. Și asta, fără excepții.

– S-a văzut, într-adevăr, că multiculturalismul poate produce anumite conflicte culturale. Dar credeți mai degrabă în ideea franceză a asimilării? E „asimilaționismul” preferabil multiculturalismului?

– Într-adevăr, există un conflict aici. Dar libertatea există. Femei care poartă văl sunt cu miile în Franța, doar că vălul e interzis la școală, la fel cum semnele religioase în general sunt interzise: crucea, chipa, vălul, toate. Franța a interzis burka, adică vălul integral, în 2010. Și a avut dreptate. Suntem în avangardă în Europa cu această măsură. Iar eu cred că burka trebuie să fie interzisă din rațiuni de securitate și de vizibilitate. Și vă amintesc că mai e o țară care tocmai a interzis burka: Marocul. Nu putem spune că e o țară antimusulmană, căci regele e descendent al profetului. Și Algeria a interzis burka la școală. Da, trebuie să fim toleranți, dar e nevoie și de limite. Există limite dincolo de care nu se poate trece. Când vezi fetițe de șapte ani purtând văl integral pentru că așa vor părinții lor, trebuie să intervină legea și să spună că nu e voie. Și asta trebuie să se întâmple și în Franța: faceți ce vreți, unde vreți, dar așa ceva, în Franța, e de netolerat.

– Putem înțelege această carte ca pe o continuare a «Tiraniei penitenței»?

– E în primul rând o continuare a cărții mele «Lacrima omului alb», e o reflecție despre conștiința încărcată a occidentalilor și despre concesiile pe care societățile noastre sunt dispuse să le facă în numele acestor învinovățiri pe care le adresează grupuri fanatice sau teroriste sau regimuri dictatoriale. Cultura occidentală e arătată cu degetul, i se spune că e cea mai rea cultură din lume, că a oprimat universul întreg – ceea ce nu e adevărat, evident. Și, în acest sens, e o continuare a «Tiraniei penitenței».

interviu difuzat la Radio România Cultural

Loading...
loading...

2 COMENTARII

  1. De la corectitudine politica am ajuns la obsesiva lupta anticoruptie,fredonata mereu de individul Klaus (cel cu 6 case,retrocedari de miliarde de eur la fratii lui sasi si nenumarate alte dosare penale ascunse de justitia sibiana)

    Deloc intamplator,cine nu e cu Klaus,se trezeste cu dosare penale,exact ca pe vremea lui Basescu.

    Justitia de tip bolsevic a renascut in DNA,ani de zile condusa de o individa bolnava,pe nume Kovesi
    Sute de achitari,oameni tarati in catuse in fata televiziunilor,deloc intamplator,95% din PSD,adica cei din partidul care nu e al lui Iohannis.

    Toata lupta anticoruptie s-a transformat intr-o lupta dementa a serviciilor,oamenilor lui Basescu si Iohannis,impotriva adversarilor politici.

    O nulitate profesionala precum Kovesi,tamaiata de toata Europa,pusa in functie de Basescu si Ponta,se viseaza procuror european.S-a propus singura in acest post iar manipulatii se uita la ea ca la Fat Frumos.
    Ti se face greata numai cand te uiti la aceasta individa,respingatoare fizic si care adevereste macar partial teoria lui Lombroso,daca arata ca o pocitanie,se si comporta ca o pocitanie.

    Monstrii justitiei basiste au devenit repere morale si ale luptei anticoruptie.

    Cine nu e cu noi,e impotriva noastra.
    Daca il criticai pe Basescu,erai un comunist imputit.
    Daca il critici pe Iohannis,esti un pesedist jegos.

    Nu-s deloc fanul lui Dragnea,dar am multe motive sa cred ca intre Dragnea,Basescu,Iohannis,Ponta,Orban,Ciolos,Nastase,nu e nici cea mai mica diferenta.
    Toti isi vad interesul.

    Ce apreciez la PSD e ca au mai facut lucrari pentru oamenii simpli,pentru prostimea dispretuita de Andrei Caramitru si Ciolos si reprezinta singurul partid nationalist din Romania.

    Mereu elitele ipocrite,cu venituri lunare de nababi,cu sinecuri,cu mosteniri de la tatici securisti,cu afaceri derulate cu statul,au timp de dezbateri,de analize politice,de sfaturi,discursuri,si de plans cu lacrimi de crocodil privind soarta prostimii.

    prostimea nu are timp de asa ceva,prostimea munceste si se chinuie.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.