„Istoria noastră nu trebuie regândită în funcție de viitor, ci de onestitate, de corectitudine și profesionalism”

Născut la 1 ianuarie 1955, în satul Sântioana, judeţul Cluj, Ioan-Aurel Pop este istoric, academician, profesor universitar, din anul 2012 rector al Universităţii «Babeş-Bolyai», iar din anul 2018 președinte al Academiei Române. Din 1989 este doctor în istorie, cu teza intitulată «Adunările cneziale din Transilvania în secolele XIV – XVI». Din 1993 deţine funcţia de director al Centrului de Studii Transilvane din Cluj. Între 1994 -1995 a fost director al Centrului Cultural Român din New York.
În anul 2010 a fost ales membru titular al Academiei Române. Specializat în istorie medievală, instituţii medievale, paleografie latină; Ioan Aurel-Pop a scris numeroase lucrări de istorie şi cultură: «Istoria Transilvaniei», «Istoria românilor», «Istoria, adevărul şi miturile», sunt lucrări de referinţă în domeniu.

SINTEZA: Gândindu-vă la istoria noastră, ce anume credeţi că putem prelua din ultima sută de ani pentru secolul următor românesc?

Ioan-Aurel Pop: Istoria este, între altele, experienţa de viaţă a colectivităţii în care trăim și a omenirii în ansamblu. Prin urmare, este capital pentru viitor să preluăm pilde, realităţi, bunuri, idei etc. din această experienţă. Altminteri, riscăm să o luăm mereu de la capăt, ca Sisif. Primul exemplu de urmat ar fi coeziunea naţională de la finele Primului Război Mondial, atunci când mobilizarea energiilor românilor a fost plină de roade. Altă învăţătură ar fi profesionalismul desăvârșit al celor mai mulţi dintre guvernaţii de până la perioada comunistă. Ţara a fost condusă bine – în ciuda unor acerbe critici și a unor răsunătoare eșecuri – pentru că în frunte s-au aflat mari personalităţi, în care majoritatea poporului a avut încredere. Pentru demonstraţie, este suficient să luăm o listă de nume de oameni politici de atunci (Ion I. C. Brătianu, Alexandru Vaida-Voevod, Alexandru Averescu, Take Ionescu, Iuliu Maniu, Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu și mulţi alţii) – care au rămas cu toţii în istorie – și s-o comparăm cu o listă de-acum. Rezultatul este descurajator și chiar năucitor. Până și sub regimul comunist, într-o anumită perioadă, oamenii care au slujit poporul român ca lideri se chemau Tudor Vianu, Grigore Moisil, Iorgu Iordan, Corneliu Mănescu, George Macovescu, Mircea Maliţa etc.

Este vorba și în acest caz despre mari personalităţi care, cu toate compromisurile făcute ideologiei din epocă și partidului unic, știau ce fac în domeniile lor și se bucurau de notorietate câștigată prin muncă, prin rezultate în cercetare, în creaţia de vârf etc.

Am mai putea prelua speranţa în binele ţării și chiar mai mult – încrederea în viitor. Oamenii aceia mari de la 1918 și de mai târziu nu urau sub niciun motiv ţara numită România, ci numai tarele ei, numai pe oamenii nepricepuţi și neperformanţi, numai instituţiile slabe și improvizate etc. Și încă ceva: niciun tânăr român nu pleca la studii în străinătate cu gândul preconceput să rămână cu orice preţ acolo, printre străini, și niciun student român nu cerea sprijin de la statul rămân ca să-l părăsească apoi cu prima ocazie. Nu era nevoie de legi în acest sens, pentru că exista un bun-simţ al datoriei faţă de comunitate. Azi, acestea s-au cam pierdut și nu ar fi rău să cugetăm un pic asuprea conduitelor celor care au reușit atunci să pună pe o traiectorie bună, prooccidentală, România. Evident, în acest mic excurs, eu am simplificat și, poate, am îndulcit un pic lucrurile revolute, dar perspectiva timpului trecut de atunci ne arată clar că binele a prevalat asupra răului…

Ce valoare credeţi că are trecutul pentru un popor și pentru o societate? Dar pentru individ în sine?

– Trecutul este pentru orice individ suma amintirilor sale, prin care conștientizează mereu viaţa sa de odinioară, viaţa scursă, cu toate câte au fost. Evident, sunt și oameni care vor să scape de amintiri, numai că dorinţa asta nu se împlinește și nici nu trebuie să se împlinească vreodată. Dacă li se întâmplă unora – foarte puţini – să-și piardă memoria, adică amintirile, atunci este grav, pentru că sunt declaraţi bolnavi și trebuie trataţi medical. Dacă nu se vindecă, atunci ei sunt excluși din societatea activă, eliminaţi, internaţi în clinici sau alte așezăminte speciale. Păstrând proporţiile și evitând vulgarizările, la fel este și cu popoarele. Un popor fără trecut, adică fără istorie (în sensul că își ignoră cu bună știinţă viaţa sa de altădată), ajunge să moară încet, dacă nu este deja un popor mort. Despre importanţa cunoașterii vieţii trecute au scris și au vorbit atâţia oameni importanţi de pe Terra, încât este de prisos orice comentariu. Totuși, îngăduiţi-mi să vă reamintesc câteva fraze ale unei Doamne a spiritului universal, anume Marguerite Yourcenar (1903-1987), prima femeie devenită membră a Academiei Franceze: „Când pomenim despre dragostea pentru trecut, trebuie să luăm seama că, în fapt, este vorba de dragostea de viaţă; viaţa aparţine mai mult trecutului decât prezentului. Prezentul e întotdeauna un moment prea scurt, chiar când plenitudinea lui face să ni se pară etern. Când iubești viaţa, iubești trecutul, fiindcă acesta este prezentul așa cum a supravieţuit el în amintirile oamenilor. Ceea ce nu înseamnă că trecutul ar fi o vârstă de aur: ca și prezentul, el este deopotrivă neîndurător, superb sau brutal, ori pur și simplu oarecare” (Marguerite Yourcenar, Les yeux ouverts, Paris, 1980). Sunt judecăţi de valoare spuse cu atâta bun-simţ, încât nu mai necesită comentarii.

Trecutul este fundamental, fiindcă el este însăși viaţa noastră și a rudelor noastre, a comunităţii noastre (inclusiv a poporului, a naţiunii în cadrul căreia trăim). Asta nu înseamnă că trebuie să ne cantonăm în trecut ori să ne ocupăm cu toţii de trecut, dar trebuie să știm în fiecare clipă – înainte de a-l dispreţui sau repudia – că el a fost viitor și prezent pentru oamenii care au trăit înaintea noastră. Pe de altă parte, excluderea studiului trecutului din școlile primare, gimnaziale și liceale din România (inclusiv a istoriei știinţelor și disciplinelor de studiu din facultăţi) este o eroare impardonabilă, care dă deja rezultate: tinerii sunt tot mai puţin preocupaţi de cultură, nu mai deosebesc o biserică gotică de una bizantină, nu mai știu ce sunt piramidele Egiptului, nici ce sunt scripetele și planul înclinat și nici dacă Leonardo da Vinci a trăit la 1500 sau la 1800! Nu mai vorbesc aici de valorile românești, care sunt tot mai mult ignorate și dispreţuite. La o întrebare a mea recentă, într-un grup de tineri, nimeni nu a știut (nici nu a crezut că s-ar fi putut așa ceva!) că motorul cu reacţie a fost inventat de un român. Atenţie! Nu le-am cerut să știe numele acelui mare român, Henri Coandă!

Identitatea unui popor bazată pe istorie este una bună sau rea?

– Nu este nici rea și nici bună, ci este una normală. Toate popoarele care au ajuns la un grad ridicat de coeziune și-au bazat identitatea și pe trecutul comun. Să luăm exemplul cel mai puţin elocvent și anume Statele Unite. Vă rog să urmăriţi cum se studiază istoria în SUA, cum sunt preamăriţi „Părinţii Patriei”, cum sunt valorificate muzeele care vorbesc despre independenţă, despre Războiul de Secesiune, cum se introduc în circuitele turistice casele memoriale etc. Am fost întrebat nu demult dacă Ștefan cel Mare știa că este român! Cum să nu fi știut, din moment ce el își numea Moldova sa „Ţara Românească”, iar Valahia de la sud de Carpaţi era (pentru el și pentru mulţi contemporani ai săi) „cealaltă Ţară Românească”? Lucrurile astea se știu demult, dar nu se mai studiază și atunci mulţi români cred că România s-a format la 1918 și că ceea ce numim conștiinţă de român (convingerea cuiva că este român) s-a format pe la 1800-1900, sub influenţa unei elite deștepte și naţionaliste (mulţi înţeleg azi prin naţionalism șovinism sau chiar xenofobie!), numai bună de hulit astăzi. Într-o (altminteri inspirată) reclamă recentă de la TV se vorbea despre cum s-a născut la 1918 o naţiune, cu referire la români și la România. Cine să mai știe că naţiunea modernă românească s-a format de-a lungul secolelor, prin acumulări succesive, mai vizibile de la Mihai Viteazul încoace și finalizate prin Secolul Luminilor (când s-au făcut zecile de memorii în numele naţiunii către împăraţi, când s-au afirmat reprezentanţii Școlii Ardelene, când s-a ridicat Horea în Ardeal ca „rege al Daciei” etc.)? Cine mai știe că la noi (ca și la nemţi, la unguri, la polonezi, la cehi, la slovaci, la lituanieni etc.) naţiunea nu se confundă cu statul? În consecinţă, identitatea oricărui popor se clădește și prin istorie, dar în mod cumpătat, cuminte, echilibrat și în cadru universal (popoarele nu trăiesc izolate, ci împreună).

Cum ar trebui să ne raportăm noi la istorie? Istoria este doar despre războaie sau și despre societate, în ansamblul ei, despre economie, de exemplu?

– Istoria este despre tot ceea ce a fost odinioară, numai că nu putem cuprinde acest tot în niciun fel global și integral. A. D. Xenopol spunea corect că istoria – ca formă de cunoaștere – nu este o „știinţă de repetiţie”, ci o „știinţă de succesiune”. De exemplu, dacă nu cred în legea gravitaţiei universale din fizică (descoperită de Isaac Newton) repet experienţa de atâtea ori în laborator până mă conving. În istorie, acest lucru este imposibil, fiindcă eu nu mai pot să-l învii pe împăratul Traian și să-l întreb de ce a cucerit Dacia și nici pe Alfred Nobel ca să-mi spună dacă a avut remușcări că a inventat dinamita! Cunoașterea trecutului devine aproape obiectivă și aproape globală numai prin munca istoricilor în ansamblu (fiecare pe „felia” lui de timp și pe fâșia lui din Terra) și numai prin respectarea regulilor de selectare a „faptelor istorice”. Trecutul este așa de bogat (fiind viaţa însăși), încât istoricul trebuie să selecteze ceea ce-l poate ajuta să facă fresca reconstituirii vieţii trecute. Altminteri se pierde în detalii și reface „petice” de lume complet nerelevante sau chiar false. Ca orice formă de cunoaștere, și istoria are metodele ei de studiu, unele foarte complicate și care presupun o pregătire îndelungată, laborioasă, grea. Dar nimic bun și durabil nu se poate obţine pe lumea asta fără stăruinţă, fără efort, fără sudoare.

Ce valoare are istoria noastră pentru viitorul României?

– Ar trebui să aibă valoarea pe care o are istoria pentru orice popor dinamic, de succes, pentru orice popor care se gândește la viitor. Din păcate, noi nu ne prea gândim ori ne gândim greșit la viitor. „Gândul” la viitor presupune existenţa unei responsabilităţi a elitelor, de toate felurile, faţă de ţară, faţă de copiii și nepoţii noștri. Cunoașterea istoriei nu ne poate ajuta să ghicim viitorul, dar ne poate ajuta să gestionăm mai bine prezentul și să pregătim viitorul. Or noi lăsăm de izbeliște viitorul, iar prezentul îl „cârpim” ca să nu crape așa cum crapă un cazan sub presiune. Se poate spune că trecutul are valoare mai mică pentru viitor decât prezentul, dar să nu uităm că prezentul se transformă iremediabil în trecut și că, pe nesimţite, și viitorul devine prezent și apoi trecut. Dacă nu dăm valoare trecutului – doar atâta câtă se cuvine – atunci nu dăm valoare vieţii care va să vină după noi, ceea ce este foarte grav.

Ce valori ale moștenirii noastre culturale ne pot inspira pentru viitor?

– De exemplu, ce bine ar fi să ne gândim din când în când – mă refer aici mai ales la cei care ar trebui să servească naţiunea ca guvernanţi – cum a reușit România, la scurt timp după unirea cu ea a Dobrogei (1878), să construiască (prin inginerul de capacitate extraordinară Anghel Saligny) unul dintre cele mai spectaculoase, mai mari și mai trainice poduri din lume, anume podul de la Cernavodă (1895)? Ca valori culturale propriu-zise ne pot inspira oricând creaţiile literare românești, de la textele rotacizante până la Blaga, Nichita Stănescu sau Marin Sorescu, bisericile de piatră din Ţara Haţegului, bisericile de lemn din Maramureș, frescele mănăstirilor din Moldova, Biblia de la București, Hronicul lui Cantemir, peisajele lui Grigorescu, Balada lui Ciprian Porumbescu, Coloana Recunoștinţei fără Sfârșit a lui Brâncuși și câte altele! Avem atâtea creaţii culturale perene, încât nici nu le putem percepe și valoriza, ca indivizi, pe toate pe parcursul câte unei vieţi de om.

Cum am putea să îi facem pe cei tineri să se aplece asupra trecutului și cum ar trebui să îl explicăm pentru ca ei să îi perceapă semnificaţia și să se raporteze la trecut ca la o referinţă?

– Secretul este simplu: educaţie bine așezată și dascăli foarte buni. La noi, educaţia (școala) este o veșnică cenușăreasă, iar învăţătorii și profesorii par să fie o povară prea grea pentru buget. Cine să se mai facă dascăl, din moment ce dascălii sunt ultimii dintre servitorii statului, cei mai umili și umiliţi, toleraţi nu ca să educe, ci ca să aibă grijă de copii, cât timp părinţii sunt ocupaţi cu joburile lor care le mănâncă toată ziua? Ca să avem profesori buni, ar trebui să-i facem – măcar pentru o vreme din viaţa lor – pe cei mai buni absolvenţi din toate domeniile profesori. Din profesori buni nu pot ieși decât absolvenţi bine instruiţi și bine educaţi. Dacă permitem ca cei mai slabi specialiști să se facă profesori, de unde să avem performanţă? Dar, la noi, în domeniul studiului istoriei, răul este mai adânc. Cei care chivernisesc educaţia de vreo trei decenii încoace au ajuns la concluzia eronată că, din moment ce unii istorici și disciplina numită „Istoria României” au contribuit la formarea „omului nou” sub Ceaușescu, aceasta ar trebui distrusă, eliminată, pedepsită! Vreau să le reamintesc acestor „lideri” că și anumiţi matematicieni, și anumiţi arhitecţi, și anumiţi literaţi, și anumiţi informaticieni etc. au lucrat atunci pentru regimul comunist și, totuși, nu pot și nu trebuie distruse matematica, arhitectura, limba română, informatica etc.! Pentru ca tinerii să se apropie de istoria ca viaţă, ca experienţă umană, ca mijloc de formare a culturii generale, trebuie ca istoria să se predea în școli și nu să fie eliminată sau expediată într-o oră pe săptămână. Apoi, cei care se fac profesori de istorie trebuie să aibă vocaţie de dascăli și de istorici și nu să vină la această specialitate doar ca să aibă o diplomă. „Educatorii” șefi actuali nu au însă sensibilitate pentru viaţa omenirii văzută în ansamblu și nici pentru pregătirea unui viitor bun. Impresia publicului larg, dezorientat și manipulat, este că o lozincă politică rămasă, din păcate, actuală este „După noi, potopul!” („Après nous, le déluge!”), rostită prima oară de Madame de Pompadour, amanta lui Ludovic al XV-lea, și apoi însușită de regele însuși. Nu-i vorbă, după un asemenea principiu de guvernare, s-a ajuns repede la Marea Revoluţie Franceză și tot regimul Ludovicilor („Vechiul Regim”) a fost șters din realitate de naţiune, de popor… Dar pe cine mai interesează la noi asemenea „detalii plictisitoare”, extrase dintre-un „trecut mort”?

Ce șanse îi acordaţi tehnologiei pentru a ne ajuta să valorizăm trecutul?

– Dacă receptarea trecutului de către tineri mai poate fi salvată, atunci un mijloc de a face acest lucru este, fără îndoială, tehnologia prezentului și viitorului. Prin noile tehnologii, viaţa de demult devine intuitivă și aproape că se poate „reproduce”, „repeta”, „reînvia”. Un motiv al neatractivităţii istoriei pentru unii elevi este și închistarea anumitor profesori în metodele secolului al XIX-lea. Elevii și tinerii de azi au o altă mentalitate, pentru că sunt formaţi în faţa tabletei și a telefonului mobil performant.

Credeţi că ar trebui rescrisă istoria noastră pentru a putea gândi viitorul?

– Istoria se rescrie mereu, din mai multe motive. Mai întâi, fiindcă apar mereu mărturii noi, care schimbă periodic perspectivele de abordare. Pe de altă parte, fiecare generaţie are propria sensibilitate despre trecut, în funcţie și prezentul trăit, de educaţie, de mode, de „comanda socială”, de ideologii, de interesele de grup etc. În epoca războaielor mondiale s-a scris mult despre conflictele armate, în epoca dictaturilor despre „binefacerile” regimurilor de mână forte din trecut, sub comunism, care fetișiza economia, s-a cultivat mult istoria economică, la apogeul globalizării s-a scris mult despre „alteritate”, apoi despre marginali etc. În epocile de avânt s-a vorbit prioritar despre gloria trecutului, pe când în perioadele de criză s-a preferat reconstituirea calamităţilor, a foametei, a cataclismelor sau a nimicniciei unor popoare. La noi, după 1989, ca reacţie la glorificarea trecutului românesc sub Ceaușescu, s-a trecut la denigrarea fără limite a tot ceea ce a fost. Din „popor genial”, românii au ajuns „gregari”, fără personalitate, lași, xenofobi, antisemiţi etc. Aceste extreme, generalizări și excese nu fac decât să îndepărteze reconstituirile de adevăr (de adevărul omenește posibil) și să erodeze încrederea publicului în cunoașterea și în experienţa istorică. Istoria noastră nu trebuie regândită în funcţie de viitor, ci în funcţie de onestitate, de corectitudine, de profesionalism. Dacă se va întâmpla așa, atunci și tinerii de azi au premise să construiască un viitor bun, realist, robust.

Cât de mult contează să cunoști trecutul în domeniul dumneavoastră de activitate ?

– Pentru mine, cunoașterea trecutului (a „feliei” mele de trecut) este o obligaţie profesională, deși iniţial a fost numai o pasiune. Astfel, trecutul este pentru mine capital, dar nu ca trecut, ci ca prezent al oamenilor care au trăit odinioară. Un profesionist nu poate cunoaște trecutul dacă se apropie de acesta cu toate ideile și prejudecăţile vremii sale. De exemplu, eu, când mă apropii de vremea lui Filip al IV-lea cel Frumos al Franţei sau a lui Basarab I al Ţării Românești, trebuie să las deoparte ideile de libertate, egalitate, democraţie, frăţie, constituţionalism etc. și să mă împărtășesc din valori precum ierarhie, supunere, credinţă, privilegiu etc. Dacă voi judeca Evul Mediu după criteriile vieţii de la 1800, atunci nu voi înţelege nimic…

Dincolo de evoluţia societăţii în general, cum anume credeţi că s-a schimbat domeniul dumneavoastră de activitate în ultimul secol?

– Deși istoria – ca disciplină de studiu și domeniu de cercetare – pare conservatoare (și este, într-un anume sens), dinamica ei a fost, mai ales în ultimul secol, foarte accentuată. Specialiștii nu mai pot „ancheta” trecutul „după ureche”, cu aproximaţia de acum câteva secole. Azi, după afirmarea interdisciplinarităţii, calupuri mari din trecut se studiază în echipe mixte, cu fizicieni, chimiști, biologi, geneticieni, informaticieni etc. Cu toate acestea, anumite constante rămân: de exemplu, istoria medievală presupune în continuare o erudiţie desăvârșită din partea istoricului, erudiţie bazată pe filologia clasică și modernă și pe știinţele auxiliare (paleografie, diplomatică, epigrafie, heraldică, genealogie, sigilografie, numismatică, cronologie etc.). Datorită specificului disciplinei, în ciuda acestei superspecializări a profesioniștilor, înflorește și amatorismul cel mai vulgar, înclinat spre „semne” și „simboluri” dacice, spre „centre energetice” mondiale în Carpaţi, spre tuneluri care duc spre secretele universului etc. Istoria este însă un domeniu de cercetare care nu se poate face fără pregătire de specialitate, organizată în universităţi, la zi și nu la fără frecvenţă, cu profesori și aparate deopotrivă, cu examene severe și cu eforturi extraordinare.

Ce dinamică credeţi că va avea domeniul dumneavoastră de activitate pentru următorul secol?

– Îmi este greu să știu sigur! Din experienţă însă, vă pot spune că interesul pentru trecut este general uman, dincolo de spaţiu și de timp. În consecinţă, istoria se va studia și în secolul următor, poate cu alte metode. Dar publicul va cere „istorii” mereu, pentru că trecutul este și o posibilitate de evadare din cotidian. Evident, istoria nu trebuie scrisă numai după gustul publicului, ci după exigentele „meseriei de istoric”. În acest sens, istoricii profesioniști au și sarcina de a potoli și corecta excesele amatorilor, ale fantaștilor, ale celor cu imaginaţie debordantă. Aceștia trebuie îndrumaţi spre literatură, spre arte în general, unde imaginaţia poate să „zburde” în voie…

Dacă ar fi să vă gândiţi la domeniul dumneavoastră de activitate așa cum este el în prezent, puteţi să ne indicaţi trei persoane care credeţi că, peste 100 de ani, ar trebui evocate/consemnate în manualele de istorie?

– Evident, chiar și mai multe! Dintre cei în viaţă, dacă este să fie doar trei, i-aș consemna pe Dan Berindei, pe Răzvan Theodorescu și pe Alexandru Zub, patriarhii studiilor de istorie românească.

Care credeţi că este cel mai bun lucru care s-a întâmplat în România ultimului secol?

– După Marea Unire, care este evenimentul magistral al istoriei noastre moderne, cred că cel mai bun lucru este integrarea României în UE și în NATO, deși aceste structuri de securitate nu se află tocmai la apogeul lor. Integrarea aceasta ne scapă momentan de spectrul Răsăritului, de ameninţarea înghiţirii noastre de către structurile totalitare. Singurele provincii românești care nu pot să facă parte azi din România sunt încă sub călcâiul cuceritorului venit din Răsărit, pe tancurile sovietice. Cel mai potrivit model de civilizaţie pentru români este acela care ne-a venit odată cu numele nostru de romani, cu originea noastră de la Roma Eternă și cu limba noastră neolatină. Deocamdată, modelul de civilizaţie de succes din lume este cel occidental, concurenţial, bazat pe competiţie și născut pe temeliile clasicismului greco-latin și ale creștinismului. Acestea trebuie să fie și coordonatele noastre de viaţă, dacă vrem să fim băgaţi în seamă, să vieţuim (nu să supravieţuim) și să existăm cu demnitate. Experienţa comunistă de peste patru decenii nu trebuie neglijată, fiindcă face parte din istoria noastră, dar ea ne-a abătut de la sincronizarea noastră cu civilizaţia occidentală, ne-a orientat pe o cale nefirească, ne-a îndepărtat de esenţa noastră. Din păcate, lumea Occidentului nu este una ideală și pare că se îndreaptă spre o criză, dacă nu spre amurg. Faptul este însă implacabil și nu-l putem schimba noi. Arnold Toynbee – unul dintre cei mai mari istorici ai lumii – are o teorie ciclică asupra civilizaţiilor, evidenţiind nașterea, dezvoltarea, apogeul și decăderea lor. Dincolo de asta însă, într-un viitor previzibil, existenţa și, eventual, succesul României nu sunt garantate de niciun alt traiect de civilizaţie în afara civilizaţiei europene occidentale. Firește, asta se poate întâmpla cu o condiţie: să dorim și noi, românii, acest lucru și să ne integrăm în ritmurile efortului de muncă și de performanţă ale acestui model.

Loading...
loading...

2 COMENTARII

  1. Aveti dreptate D-le Academician dar nu ne putem opune la infinit in fata tavalugului globalizarii. De ce nu ne vorbiti si despre existenta si sfarsitul celor patru civilizatii anterioare pentru ca sunt suficiente documente in acest sens. Toate au sfarsit in lupta suprematiei pentru putere absoluta. “”..Precum in Cer asa si pe Pamant…””

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.