Libertatea de expresie în Globalistan: jurnalismul profesionist a murit. Trăiască nucleele de rezistență!

După ”Revoluție” românii devorau „presa liberă”

În 2018 guvernele (vezi Germania etc.) caută să cenzureze sau să suprime acele segmente ale „alternative media” care sunt considerate „ostile”, „vulnerabilități la siguranța națională”, diseminatoare de „fake news”. Adică tot ceea ce așa-zisa „elită” globalistă este incapabilă să controleze într-un fel sau altul. Adică tot ceea ce are ca numitor comun punerea sub semnul întrebării a versiunilor oficiale ale informațiilor din spațiul public.

La Davos, George Soros s-a plâns de Google și Facebook, chiar dacă ambele se pliază pe agenda așa-zisei „elite”. Dar, dincolo de media care este cenzurată, principala problemă o reprezintă negarea accesului la informație a cetățeanului. Necesară pentru constituirea „Globalistanului”, după cum enunța termenul Pepe Escobar. Îl împrumut. Hai să notăm doar că Globalistanul este jumătatea mai micuță a lumii, dar care conține, afară de Wall Street, serviciile și aproximativ întreaga presă mainstream și televiziunile. În cadrul acestui joc, țările și politicienii, fie ei și șefi de stat, reprezintă doar pionii, fețele vizibile. Adevărații păpușari sunt mai la umbră.

În teorie, rolul presei ar fi acela de a înfățișa realitatea, nicidecum o imagine ideală și convenabilă. Corecta informare a cetățeanului este intrinsec legată de participarea acestuia la viața publică, așa cum necesită democrația. Vorbim despre o participare în deplină cunoștință de cauză. Doar că, în zilele noastre, această deplină cunoștință de cauză devine un deziderat tot mai complicat de obținut din cele mai diverse motive, ce baleiază de la precaritatea învățământului la imposibilitatea de a prelucra cantitățile enorme de informație ce se generează permanent și mergând până la informațiile false, partizane, trunchiate puse în circulație de diverse entități, uneori, tot mai des, chiar de oficialități. Aici ar trebui să intervină însă mass-media! Cu o selecție riguroasă, cu o explicare imparțială și transparentă a motivelor, contextului și cu prezentarea informațiilor în formă „brută”. Ceea ce, desigur, nu se întâmplă. Adică se întâmplă dacă ne gândim la WikiLeaks, dar cu certitudine nu atunci când vorbim despre presa tradițională.

Doar ce am pomenit de WikiLeaks și deja trebuie să adăugăm definiția formulată de Mike Pompeo, șeful CIA: „non-state hostile intelligence service”. Adică nicidecum „presă” sau „alternative media” sau orice. Sigur că, într-un mod la fel de excesiv, se poate utiliza și reciproca: „illegitimate governance”. Și avem deja imaginea clară a conflictului dintre „puterile” dintr-un stat democratic.

Întorcându-ne la cetățean, ca democrația să fie funcțională, ca cetățeanul să fie cu adevărat reprezentat de politicianul ales și de guvernul țării sale, în mod necesar trebuie să cunoască măsurile întreprinse de cei aleși, iar la nevoie să îi tragă la răspundere. Cunoașterea, însă, este mijlocită de presă, care în ultimii ani dovedește că și-a trădat copios misiunea de a fi „câinele de pază” al societății, devenind un instrument ca oricare altul din panoplia celor care doresc să mistifice realitatea în scop privat.

Edward. L. Bernays, în «Propaganda», notează că „manipularea conștientă și inteligentă a obiceiurilor și opiniilor maselor reprezintă un element important al societății democratice”. Ca atare, spunea Bernays, democrația trebuie controlată! Mai exact, rolul principal îi revine presei să facă această lucrare în folosul guvernării, chiar dacă în detrimentul cetățeanului obișnuit. Și ce s-a întâmplat în secolul care ne desparte de această aserțiune? Păi, în esență, doar că presa și-a construit niște percepții dominante, funcție de “necesitățile” celor aflați la putere. De exemplu, dacă armata a fost îndelung prezentată ca fiind instituția care ne apără granițele, Constituția etc., când, în decembrie 1989, „patria” a scos armata să își împuște propriii cetățeni, multă lume a considerat că armata și-a făcut datoria, apărând țara de elemente periculoase, huliganice. Chiar și după Revoluție, Călin Nemeș, de exemplu, apărea în presă ca fiind vinovatul principal pentru ceea ce s-a întâmplat pe străzile din Cluj pe 21 decembrie 1989.

La fel s-a întâmplat și în Statele Unite! Când povestea dominantă era ocultată, aceea a războiului perpetuu din afara granițelor, faptul că WikiLeaks a prezentat o filmare brută „scursă” de Bradley Manning, în care militarii dintr-un elicopter Apache ucid cu sânge rece niște civili din Baghdad și doi jurnaliști Reuters (Saeed Chamagh și Namir Noor-Eldeen), putea trece drept un fapt obișnuit, dacă n-ar fi relevat opiniei publice o nouă percepție despre ceea ce face cu adevărat armata Statelor Unite în afara granițelor țării. Assange a numit asta „crimă colaterală” (Nozomi Hayase – WikiLeaks, the Global Fourth Estate – Libertarian Books – Sweden – p.15) și a oferit-o publicului, încălcând toate tabuurile societății. Mai mult, dincolo de imaginile terifiante în sine, WikiLeaks a adăugat și fotografiile celor doi jurnaliști împușcați, tocmai pentru a trezi în spectatori fărâma de umanitate care lipsea de prea multă vreme când receptau astfel de știri. Și, implicit, restabilind echilibrul de forțe între guvernanți și guvernați.

Numai că, „regula” a devenit ca publicațiile să decidă pe baza propriilor politici editoriale ce anume să aducă în fața publicului și ce informații să ascundă/să nu comunice, funcție de relația publicației cu puterea. Nu este o noutate! “Jurnaliști” ca Dan Tapalagă sau Mălin Bot par să fie cel puțin “jucători”/actori politici, iar când „echipa” lor se află la putere, chiar părți din această putere, manipulând robinetul informațiilor în funcție de nevoile echipei politice cu care se află în strânsă legătură. Dar asta a venit în paralel cu descurajarea cetățeanului obișnuit să gândească el însuși faptele prezentate de presă, cetățeanului fiindu-i oferită nu informația ca atare, ci o opinie despre informație, parțială, partizană, ce ocultează informația propriu-zisă. Ca să nu mai punem la socoteală noianul de comentarii care au rolul de a dirija în continuare consolidarea opiniei dorite.

Dincolo de inabilitatea cetățeanului de a (mai) gândi, mai avem și inabilitatea lui de a căuta furnizori de informație cu autoritate! Adică, dacă în discuție se află legi ale Justiției, poate că un jurist ar fi mai în temă decât un agricultor băgăcios și cu un limbaj violent sau un matematician. Atunci când presa preferă să prezinte, totuși, opiniile agricultorului sau matematicianului neavizat, în detrimentul juristului, se pune pur și simplu de-a curmezișul participării conștiente a cetățeanului la viața cetății. Propriu-zis, îi fură cetățeanului dreptul de a fi informat. Și, mult mai grav, îl privează pe cetățean de posibilitatea de a-l trage pe politicianul responsabil la rost pentru actele sale.

După ce televiziunile și presa mainstream au capitulat în brațele politicienilor, ultima redută a comunicării libere a devenit internetul. Dar și aici lupta este deja pe viață și pe moarte. Așa cum am mai arătat și în alte scrieri (când cetățeanul din România dorește să se informeze, presa este abia pe locul 4!), deci publicul demonstrează că nu este o masă ignorantă, căutându-și debușee comunicaționale inedite. Puterea politică încearcă să amenințe, să închidă conturi de Facebook, să arunce pe poziții imposibile pe motoarele de căutare informația (cazul Google), să șteargă fișiere video de pe YouTube sau să le clasifice improprii vizionării. Între timp, însă, puzderie de nuclee de rezistență continuă să fie active și tot mai imposibile de redus la tăcere. Nu mai este cazul unui ziar care poate fi închis, nu mai este vorba despre o licență ce poate fi suprimată. Să luăm cazul lui Alexandru Petria. Dacă un activist hașhtagist de la biroul Facebook din Germania a decis să îi suspende contul de pe Facebook, a scris în Știri pe surse, pe blog, pe Vkontakte sau a dat un interviu în Vișegrad Post. Deci, în loc să apară într-un singur loc, a apărut în alte patru locuri. La fel se întâmplă cu mii de jurnaliști care din varii motive au fost îndepărtați din presă, cu blogeri, cu cetățenii reali, cu șira spinării, care pur și simplu refuză să mai accepte pumnul în gură din partea corporațiilor, din partea lui Soros, din partea lui Merkel. Aceasta este adevărata mișcare „rezist“! Și nu are nevoie de niciun hașhtag.

Mulți dintre cei care se regăsesc astăzi în nucleele de rezistență nu sunt jurnaliști, nici n-au fost. Unii sunt doctori, alții artiști, lideri ai unor mișcări creștine, ingineri, agenți de pază, contabili, informaticieni, analiști, profesori de școală. Nu pot fi controlați. Nu au un numitor comun, propriu-zis. Nu activează pe o singură platformă. Sunt pretutindeni. Ei restituie societății ce este al societății: suveranitatea. Și, cum glăsuiește motto-ul celor de la WikiLeaks: „Courage is contagious”.

Preluare: Samizdatul

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.