,,Să deschidem o fereastră largă, spre o lume care să ne înţeleagă şi să înceapă să ne iubească”

Stimată doamnă Zoe Dumitrescu-Buşulenga, ne aflăm la Văratec, într-un mic rai, care era şi locul de odihnă şi popas al Valeriei Sadoveanu. Mi se pare că dumneavoastră l-aţi descoperit prin prietenia ce v-a legat de această aleasă fiinţă?

– Suntem aici pe un picior de plai, pe o gură de rai, dar de-adevăratelea, într-adevăr. E o imagine a unui loc absolut de excepţie pe care Valeria Sadoveanu, draga, foarte draga mea prietenă, mi l-a descoperit şi cumva mi l-a lăsat într-o moştenire spirituală, fiindcă aici era un loc de mulţi ani, un loc de întâlnire a atâtor prieteni dragi, unii mai sunt, alţii nu mai sunt. Doamna Lili Teodoreanu, Ştefana Velisar, părintele Anania, care stă mai sus, Profira Sadoveanu, Didica Sadoveanu. Eram aici o mână de prieteni care trăiam într-un fel de paradis, dublat de o mică societate literară. Fireşte, lucrurile acelea s-au dus de mult şi noi trăim astăzi în alte împrejurări, dar locul a rămas tot atât de frumos, tot atât de binecuvîntat, ca un loc sacru ce se află.

De altfel aşa s-a temeinicit pentru dumneavoastră legătura cu acest topos al sacrului românesc.

– Ştiţi că acum mulţi ani noi am scris o carte. Un colectiv. Maica stareţă Nazaria Niţă, cu părintele Scarlat Porcescu, cu părintele Ioan Ivan şi cu părintele Anania. Eu am fost singurul adaos mirean, ca să zic aşa, la carte. Ne-am străduit cât am putut, unii cu istoria, alţii cu arta, alţii cu un pic de literatură, să spunem câte ceva despre minunea asta de Văratec, care trebuie descoperită. Le spun străinilor, cu care mă întâlnesc din ce în ce mai des datorită soartei care m-a purtat înspre apus, că a nu cunoaşte monahismul românesc, viaţa monastică de la noi, şi mai cu seamă a nu cunoaşte Văratecul înseamnă a nu şti nimic din România. Am făcut o legătură, probabil pentru viaţă, cu această minune, pentru că eu o socotesc o adevărată minune, una ce continuă sub ochii noştri. De obicei minunile sunt socotite trecătoare, un fel de produse meteorice. Aşa se crede. Pentru mine, Văratecul continuă să rămână o minune vie, pe care oricine doreşte să intre în sufletul românesc nu are cum să o ignore. Trebuie să intri aci ca să iei pulsul vieţii spirituale româneşti dintotdeauna.

Aţi venit aici nu pentru a vă tămădui, deoarece nu se poate, ci pentru a stinge o durere, că încă n-aţi reuşit ceea ce v-aţi propus, ca Academia di Romania de la Roma, al cărei director sunteţi, să fie ceea ce era în perioada interbelică. Ce obstacole sunt, doamnă Zoe?

– Sigur că lucrurile pot fi privite din multe puncte de vedere, ca orice lucru pe lume. Dar ceea ce se petrece la Roma se petrece şi din puncte de vedere obiective, dar şi din altele mai subiective. Ce vreau să spun? Anume că e foarte greu să modifici nişte situaţii care au durat 45 de ani. E foarte greu să readuci la lumină un model care a fost cumva îngropat. Poate nu exagerez? Eu am un imens respect pentru modele şi socotesc că o lume fără de modele nu poate exista. Adică o lume fără modele îşi pierde identitatea. Şi, pentru mine, când am acceptat într-un târziu, foarte târziu, să plec acolo, refacerea modelului Pîrvan-Iorga era, cum să vă spun?, ţinta mea principală. Foarte mulţi tineri au fost împotriva acestei ţinte pe care eu mi-o fixasem. Tineri scriitori, oameni de cultură, care spuneau: „Sunteţi depăşită, doamnă Zoe. Pîrvan, Iorga! Ne mai întoarcem înapoi cu 70 de ani. Ce rost are? Noi trebuie să facem altceva acolo, noi trebuie să procedăm altfel”. Eu am ţinut-o sus şi tare că acolo mi se pare că nu se poate face decât asta. Adică te întorci la ceea ce ţi-a dat prestigiul şi, cum să zic, forţa prezenţei într-un loc ca Roma. Cu Roma nu se joacă, Cu orice capitală din lume poate te poţi juca. Poate chiar cu Parisul, sub raport cultural. Cu Roma e mult mai greu. Acolo te privesc mileniile. Nu? De la Forul Traian până la Eur şi până mai încoa, eşti privit de istoria mileniilor. Arheologie, istorie, filologie clasică şi arhitectură şi belle arte, aceste mari discipline umanistice nu pot fi făcute bine în România dacă nu vom avea specialişti cum am avut între cele două războaie, ieşiţi din această şcoală Pîrvan-Iorga. Ştiţi că în noiembrie împlinim 70 de ani de la fundare. Pîrvan a fundat în ’22 această mare şcoală, care a produs crema, fără exagerare, crema arheologiei româneşti, istoriei româneşti, arhitecturii româneşti şi belle artelor de la noi. Mă întâlnesc încă cu puţinii care au rămas, care au supravieţuit din această faimoasă şcoală, celebră şcoală, binecuvântată şcoală şi aceştia lăcrimează. Mă refer, când spun asta, la Dinu Adameşteanu, la cel mai mare arheolog italian, care de fapt e şi cel mai mare arheolog român, şi pe care îl vom face membru al Academiei, mă refer la Eugen Drăguţescu, acel artist fermecător, care-şi păstrează după peste jumătate de secol de Italie intactă rădăcina românească. I-am vernisat expoziţia acum o lună şi jumătate, aniversându-l pentru 78 de ani şi l-am interpretat din nou în lumina rădăcinilor. Pentru că toţi marii critici ai Italiei au vorbit despre el şi l-au înălţat pe culmile interpretărilor, dar despre marile lui rădăcini nu amintise încă nimeni şi am încercat să interpretez nişte lucruri. A rămas şi el uimit de câtă românitate e încă în sufletul lui, de câtă nostalgie şi de câtă românitate respiră opera lui. L-am pus pe undeva pe un mioritism al dulceţii colinelor, l-am pus pe o linie mitică asemănătoare cu cea pe care se găsesc Sadoveanu şi Eminescu. E, fără îndoială, fiindcă, la un moment dat, cel mai mare dintre criticii italieni, Carlo Giulio Argan, a zis în faţa unui lac elveţian, pe care îl pictase Drăguţescu: „Ce-i cu pictorul astă. Are în el un aer mitic”. Atunci eu am încercat să spun, să explic, de unde vine acest aer mitic, acesta care ne exprimă încă şi ne păstrează tinereţea veşnică, cum spunea pe de o parte Brîncuşi, dintre artişti, pe de altă parte Eliade, dintre teoreticieni. Deci, când mă întâlnesc cu ei, îmi face o plăcere enormă.

A murit recent Grigore Ionescu, marele arhitect, tot produs al şcolii de la Roma. Vroiam să-l aduc şi pe el în noiembrie, să serbăm împreună această mare aniversare. Dar s-a dus. De câte ori mă întâlnesc cu ei, resimt ascuţindu-se în mine lama asta teribilă, sabia durerii de a nu putea reface şcoala atât de repede cât aş fi vrut. Sigur nu avem mijloacele materiale necesare. S-ar fi cerut să avem şi noi ca celelalte mari Academii, Vila Medicis, care e Academia franceză de la Roma, sau Vila Massimo, care e Academia germană de la Roma, şi aşa mai departe. Dar, sigur, astea sunt cumva motivele obiective. Imposibilitatea de a face repede, de a reface repede ceea ce s-a pierdut în 45 de ani. Unii spun că nu s-a pierdut, fiindcă am avut programe culturale. Eu însămi am făcut o groază de lucruri foarte frumoase acolo. Dar n-am refăcut încă ceea ce trebuia să fim, adică şcoala.

Dumneavoastră credeţi cu tărie că Academia de la Roma trebuie să fie ceea ce a fost, o şcoală?

– Da, o şcoală de specialişti. Noi avem în momentul de faţă pete albe. Unde mai este şcoala posibilă pentru arheologi? Pentru tinerii noştri arheologi. Italia rămâne, totuşi, patria arheologiei, a săpăturilor. Încă sunt în curs. Adameşteanu este încă supraintendent, deşi a ieşit la pensie, dar mai lucrează. În Sicilia, la Gela, în sudul Italiei. Pretutindeni el e cu instrumentaj nou, cu celebra lui metodă de fotografiere din avion, şi aşa mai departe, pentru descoperirea locurilor marcate de vechime. Ei, bine, lucrurile astea în arheologie în Italia se pot învăţa cel mai bine. Filologia clasică unde o s-o poţi învăţa cel mai bine decît în Italia? Şi aşa mai departe. Până şi arhitectura şi belle artele. Şi atunci, nu cumva, şcoala rămâne, totuşi, sensul? Bursierii aceia pe care trebuie să-i am. Încă n-a apărut o lege a burselor. Acum e, plângându-mă mereu şi la Ministerul de Externe, şi la Academie, s-au hotărât să facă un fel de gentleman agreements, un fel de convenţie. Asta până la aprobarea legii burselor. Să aveam măcar patru, cum spunea Adameşteanu, sau şase bursieri, dar să începem. Am avut bursieri Tempus, dar aceia nu sunt ai noştri.

– Care credeţi că ar trebui să fie rolul centrelor culturale, cele puţine pe care le avem în lume, al bibliotecilor româneşti deschise pe ici, pe colo?

– Vedeţi, lucrurile sunt puţin diverse. În parte, avem aceeaşi misiune toţi, adică să facem posibilă comunicarea între România şi Europa. Mie îmi vine să râd când spun România şi Europa, pentru că mi se pare complet absurdă distincţia asta. De altfel, i-am auzit pe italieni, şi poate asta în oarecare măsură m-a consolat, spunând şi ei: „Trebuie să intrăm în Europa”. Italienii să intre în Europa, ei care au gândit conceptul de Europa în Renaştere, ei care sunt autorii Republicii literarum. Din unghiul lor şi ei acum cer intrarea în Europa! Atunci sigur m-am mai consolat. Dar zic, ca să putem comunica între noi şi în special cu Vestul, care am impresia că nu ne mai cunoaşte, se cere să îndeplinim şi nişte programe culturale, adică schimburi. Şi facem destule, să ştiţi, de tot soiul, mostre, expoziţii permanente, de pictură românească şi de pictură italiană. Am deschis chiar Academia la 5 decembrie cu o superbă expoziţie de icoane pe sticlă ardeleneşti. O frumuseţe. Din secolul al XIX-lea. Ni le-a încredinţat Horia Bernea de la Muzeul Ţăranului Român şi a fost un succes. A fost Madrigalul. O eclatantă prezenţă. Aţi auzit că acum Madrigalul a primit un premiu cu totul special la UNESCO, la Paris, şi Marin Constantin a fost declarat de către Frederico Major, Directorul UNESCO, Ambasador al Culturii, ceea ce este un lucru extraordinar. Ambasador itinerant, evident. Deci facem concerte, facem expoziţii, facem conferinţe, gale de film. Dar n-avem încă utilajul necesar. Vreau să vă spun că eu n-am încă epidiascop. Eu nu pot să dau nişte diapozitive. Şi ce splendori am putea arăta! Aparatele de proiecţie merg ca vai de lume. Pianul meu e cu placa de bronz spartă. Cam aşa stau, în vreme ce ceilalţi, Academiile vecinilor noştri, nu vreau să pomenesc nume, sunt computerizaţi, sunt încărcaţi de materiale, nu vreau să zic propagandă, că nu asta e cuvântul, de materiale de cultură, cu care să te poţi face cunoscut şi cu care să şi primeşti pe alţii. Tot ce-am făcut împreună cu alţii am făcut excelent.

Am organizat o sesiune interacademică care a fost de ţinută. Care într-adevăr a uimit, fiindcă unii îşi închipuiau că noi suntem aşa o ţară a lumii a treia şi când au venit acolo şi Hăulică, şi Adameşteanu şi am deschis o expoziţie cu secolul al XX-lea, era vorba de relaţiile italo-române, şi când au văzut chiar italienii ce relaţii avem! (Ha! Ha! Ha!), şi nu numai în trecut, dar şi în ultimii douăzeci, treizeci de ani, au rămas cu totul uimiţi. Şi atunci nu e bine să ne agităm puţin mai mult, să eliberăm Academia de ceea ce a fost până acum, adică aşa un fel de adăpost pentru diplomaţi, pentru ataşaţi militari. Acolo trebuie să fie exclusiv un templu al culturii. Acolo să stea tinerii care au reală vocaţie pentru meseria lor. Să facem o selecţie foarte bună şi să deschidem o fereastră mare, largă, şi cu foarte multe faţete, spre o lume care să ne înţeleagă şi să înceapă să ne iubească. Pentru că, trebuie să spun, că aţi vorbit de tămăduiri, e adevărat că am venit aici şi să mă tămăduiesc, una dintre durerile mele este şi lipsa de iubire cu care ne întâlnim în Occident.

Doamnă Buşulenga, care ar fi explicaţiile acestei absenţe a iubirii pentru noi şi pe un alt plan al lipsei de iubire între noi?

– E una din durerile şi ale mele, şi ale noastre, ale celor care ne iubim şi neamul, şi cultura, ne iubim rădăcinile. În primul rând, am fost absenţi. Acesta-i adevărul. Am fost absenţi timp de 45 de ani, în vreme ce ceilalţi, toţi vecinii noştri, toţi, au fost prezenţi. Deci noi suntem priviţi aşa, ca un fel de, de departe, de noutate. Pe de altă parte, foarte mulţi dintre oamenii care au plecat după revoluţie nu ne fac de fel cinste. Ştiţi foarte bine cum se vorbeşte despre mâncătorii de lebede, ştiţi foarte bine cum se înghesuie prin gările marilor oraşe, inclusiv prin gările Romei, unii dintre concetăţenii noştri. Românii plecaţi nu se ocupă întotdeauna cu lucruri, să zic aşa, foarte mărturisibile. Nu ştiu cum să vă spun, libertatea repede câştigată cu sacrificiul copiilor acelora extraordinari e înţeleasă divers de oameni. Şi atunci fiecare îşi imaginează că libertatea e numai a lui şi că opinia lui, bună, rea, trebuie să prevaleze oricum asupra tuturor celorlalte opinii. Aici mi se pare mie că este unul dintre cusururile grave ale vieţii noastre contemporane. Sadoveanu avea o vorbă. „Libertatea, zicea el, pentru omul puţin evoluat însemnă libertatea de a ieşi cu bâta la drum. Pentru omul foarte evoluat, libertatea este numai interioară”.

Pe de altă parte, îmi place întotdeauna să citez o vorbă a unui om politic, care afirma: „Am să lupt toată viaţa mea pentru ca tu să poţi avea altă părere decât mine”. Mi se pare un fel de crez politic pe care ar trebui să-l adopte orice om de pe lume şi mai cu seamă noi, românii. Nu-i obligatoriu ca doi oameni care au o altă părere să se ia neapărat de păr. Nu-i obligatoriu ca cineva care crede altceva decât altcineva să fie agresiv şi să rupă relaţiile cu acel om, să-l atace, să-l injurieze. În fond, românul spunea, nu?, „câte bordeie, atâtea obiceie”, „câte capete, atâtea păreri” şi aşa mai departe. Adică toleranţa, îngăduinţa noastră omenească şi, mai cu seamă, românească, venind din ortodoxia noastră, că şi aici suntem într-un moment de cumpănă, toate acestea au fost uitate.

Şi ortodoxia noastră atât de tolerantă se vede brusc confruntată acum cu nenumărate atacuri, dinafară şi dinăuntru, tocmai pentru că a fost o biserică, cum am spus odată, şi părintele Stăniloaie s-a arătat bucuros de ce-am zis, a fost o biserică rugătoare. Şi n-a fost o biserică militantă. Monahismul nostru, pe care toţi românii ar trebui să-l cunoască, pentru că ar fi, mi se pare mie, unul din leacurile posibile pentru tensiunea şi crisparea în care trăim, monahismul şi chinoviile au fost nişte lăcaşuri de rugăciune caldă pentru oameni, pentru ţară, pentru creaţie. Şi călugării noştri şi călugăriţele noastre şi-au făcut datoria către ţară şi către Dumnezeu într-un chip tăcut. Şi închişi în chiliile lor. Ei, acum li se reproşează lipsa capacităţii de a ieşi în afară. Poate o să se înveţe şi asta. O să se înveţe sigur, pentru că românii, cum zicea atât de frumos Petre Ţuţea, „…doar nu suntem nişte debili mintali”. Hî! Hî! Hî!

Românii noştrii se adaptează foarte repede şi înţeleg foarte repede şi învaţă foarte repede şi o să fie în stare să iasă din acest impas, sunt convinsă, dar esenţial e să ştie nişte lucruri, pe care ori le-au uitat, ori nu le-au ştiut niciodată. Şi mă gândesc mai cu seamă la tineri, care au nevoie de ucenicii noi. Dar la cine ucenicii? La marile modele. Aveam atâtea modele. Nu e bine să dăm cu piciorul în modelele noastre.

Aţi atins o chestiune care are legătură tocmai cu ceea ce vroiam să vă întreb. Este vorba de recuperarea acestor modele, de atitudinea ce-o manifestăm azi faţă de acestea. Iată, suntem martorii, şi e vorba chiar de unii dintre dascălii dumneavoastră, Călinescu, de pildă…
– Şi Vianu.

– …Şi Vianu, suntem martorii tulburării amintirii lor, dacă acesta ar putea fi cuvântul potrivit să definească ceea ce se întâmplă?

– Şi acesta este un subiect al durerii mele. Mai cu seamă că eu am fost alături de amândoi şi mai cu seamă am fost devotată şi am să rămân devotată până la moarte Profesorului Vianu, care a reprezentat modelul meu suprem. Nu numai că li se face o nedreptate enormă, dar se calcă totul în picioare, şi nu numai lor. Am auzit, eu am stat mai puţin aici, am stat la Roma, am auzit că şi Eminescu e tratat în momentul de faţă cu oarecare superioritate şi cu oarecare distanţă. Am auzit pe unii spunând că a fost un poet ca oricare altul şi a fost mitizat într-un anume timp. Vai de mine! Cum poate cineva să spună un lucru ca ăsta. Iar cât despre ceilalţi! De altfel am făcut o sesiune la Academia Română de cum m-am întors, să-l recuperăm pe Arghezi, cumva. Adică nu e un act normal călcarea în picioare a valorilor noastre.

Să sperăm, doamnă Zoe Dumitrescu-Buşulenga, că acesta este un păcat trecător şi nu vom păşi pe căi greşite, cum s-a mai întâmplat cândva şi vom prelua nuanţat ceea ce s-a strâns în cultura românească de-a lungul timpului şi îndeosebi în ultimele aproape cinci decenii. Pentru că, trebuie să o spunem de-a dreptul chiar, un pustiu n-a fost.

– Ştiţi, eu n-aş vrea nicio clipă să vorbesc pro domo, dar, cum să vă spun, eu am asistat la drama lui Tudor Vianu, am fost martora zbaterilor lui teribile. L-am urmărit pe Călinescu. Oamenii aceştia au încercat să salveze nişte momente îngrozitoare. Oamenii aceştia au încercat să scoată la liman cu orice preţ cultura românească şi lumea valorilor. Vă daţi dumneavoastră seama, se trăia într-o lume, nu se mai vorbeşte despre lucrurile astea, fireşte, într-o lume în care Eminescu fusese înlocuit cu Neculuţă, cu Păun Pincio şi cu Beldiceanu, într-o lume în care se interziseseră Goga, Rebreanu, Blaga. Aduceţi-vă aminte! Copiii, tinerii nu ştiu lucrurile acestea. Atunci, pentru ei, o etichetă pusă acum de un răuvoitor sau de un mai puţin cunoscător este literă de evanghelie.

Discuţia trebuie să fie nuanţată, ca să putem ieşi din confuzia asta. O istorie contemporană, o istorie aşa de complicată, se cere nu doar explicată, dar şi văzută cu maximum de nuanţe, cu microscopul. Pentru că toată lumea a încercat, nu vorbesc de cei care n-au căutat decât glorie, onoruri, vorbesc de oamenii aceştia mari, care au încercat să salveze ce era de salvat. Şi tinerii trebuie să afle lucrurile acestea. Nu poţi trage cu bidineaua peste patruzeci şi cinci de ani. N-a fost, cum aţi spus, un pustiu. Şi, slavă Domnului!, măcar scriitori sunt destui. Vrem sau nu vrem noi să-i recunoaştem acum, vor fi recunoscuţi peste treizeci, patruzeci de ani. Vorba dumneavoastră, refacem erorile făcute de totalitarişti de stânga, când au venit la putere, când au şters cu linii negre tot ce era cultura românească. Aduceţi-vă aminte că Eminesu era înlocuit cu A. Toma şi aşa mai departe. Arghezi a fost scos de Sorin Toma din cultura românească. Sigur că ne dau acum mulţi lecţii, dar noi suntem mai bătrâni şi am trăit anii aceia cu luciditate şi cu un simţ al dramei, pe care mulţi l-au uitat. Ei, bine, nu poţi proceda din nou la fel, în sens invers. Eu zic că esenţial este să repunem pe tineri în faţa unei istorii adevărate a celor patruzeci şi cinci de ani.

Să arătăm în ce măsură, de pildă «Secolul 20» a fost o revistă admirabilă. Sau chiar «Revista de istorie şi teorie literară» a Institutului «Călinescu», pe care l-am condus. A fost o revistă foarte bună. Nu mai vorbesc de «România literară» sau de altele la fel de frumoase, «Echinox» de la Cluj, «Dialog» de la Iaşi şi atîtea altele. Toate reviste admirabile, cu condeie admirabile.

Oamenii aceia sunt încă, scriitorii aceia sunt încă între scriitorii de astăzi. Nu-i poţi arunca la coş. Nu mai vorbesc de şcoala noastră de muzică, care este una din cele mai strălucite din Europa. Şcoala noastră de plastică nu se compară cu nimic. Eu trăiesc în Italia şi văd ce înseamnă pictura italiană contemporană. Sunt nişte novici contemporanii italienii pe lângă marii pictori şi sculptori români. Atunci cum pot să fac praf, cu ce scop? Cui foloseşte? Asta mă întreb mereu. Cui prodest? Cui foloseşte această radere, această tabula rasa din cultura şi istoria românească? Cine doreşte să ne pierdem identitatea chiar în halul acesta? Ştiu ce mâini sunt aci, sunt mâini dinăuntru, dinafară. Dumnezeu ştie?! Dar noi oricum trebuie să încercăm să ne păstrăm identitatea şi să ne păstrăm valorile. Şi modelele. Un popor fără modele nu poate trăi, se prăbuşeşte.

Credeţi că o cunoaştere adevărată a istoriei noastre ne-ar îngădui să ne înţelegem mai bine unii pe alţii?

– Dacă stai şi explici tinerilor, că mi s-a întâmplat în numeroase rânduri asta, că au venit şi vin la mine tineri, se ridică o ceaţă. Chiar oamenii de 35, 40 de ani, nu înţeleg foarte bine, pentru că ei n-au trăit perioada de ocupaţie rusească, fiindcă eu aşa o numesc, ’44-’64. Primi douăzeci de ani ei nu-i ştiu. Ei nu ştiu decât ultima parte de dictatură. Ei trebuie să ştie şi lucrurile acelea şi să lege nişte explicaţii. Să ştie că ni se impuneau anumite lucruri, că se dădeau anumite ucazuri, că am trăit aşa douăzeci de ani şi că noi aşa ne învăţasem să umblăm, underground, ca nişte cârţiţe. Pe vremea aceea, când ruşii ne dictau.

Vă aduceţi aminte în lingvistică ce-a fost. Păi ce-a fost cu ortografia noastră. Toată lumea atacă acum Academia Română, pentru că vrea să reintroducă ortografia de până la comunism. Dar lumea nu-şi aduce aminte de cazul din 1953 care zicea că, dacă s-ar fi adoptat mai degrabă ortografia cea nouă, am fi avut cu un moment mai devreme exemplare mult mai bune din clasicii marxism-leninismului şi din minunata literatură sovietică. Ei, lumea nu ştie treburile astea. Acea ortografie a fost introdusă prin ucaz. Se împotrivesc revenirii la ortografia veche tinerii care nu cunosc cum au stat lucrurile. E un exemplu poate mărunt. Pentru mine nu-i mărunt. Dar trebuie să se înţeleagă foarte multe aspecte politice şi istorice, şi sociale, şi psihologice, care au influenţat enorm cultura. Şi totuşi, şi totuşi, s-a făcut cultură şi scriitorii aceia, cum spun, sunt nişte scriitori. Ce-i aia nişte colaboraţionişti. Ai trăit în epoca aceea şi ai făcut tot posibilul să-ţi păstrezi valorile şi să supravieţuieşti sau să faci să supravieţuiască acele valori. Dacă, aşa cum spun, n-ai fost, fireşte, o persoană care n-ai urmărit decât un oportunism ieftin. Deci tinerii trebuie învăţaţi, reînvăţaţi istorie. De aceea eu cer foarte insistent întotdeuna pentru tineri studiul istoriei adevărate, nu după manualele lui Roller, să se recapete educaţia religioasă, să se recufunde în fântânile de spiritualitate ale neamului nostru şi să dobândească apoi o oarecare educaţie civică şi politică. Lipsa de istorie a doctrinelor politice în lume duce şi ea la confuzia actuală. Dacă întrebi chiar pe unii şefi de partide politice, habar n-au de ce înseamnă o doctrină politică şi ce înseamnă o istorie a doctrinelor politice şi unde ajunsesem noi între cele două războaie mondiale. Ni se spune nouă, oamenilor bătrâni, nu?, că nu exista niciun fel de democraţie în ţara românească. Vai de mine! Vai de mine! Da’ cum se poate spune o prostie ca asta?! Sigur că cine n-a trăit între cele două războaie şi chiar înainte de Primul Război Mondial nu ştie ce-i aia. Dar noi am ştiut şi ce reprezenta votul universal, şi opţiunea pentru un partid sau altul. Adică nu suntem veniţi nici din lună, nici din lumea a treia. Am trăit sincronizaţi perfect cu Europa de la 1918 şi până în 1939. Am produs un Brîncuşi, un Enescu, un Blaga şi atâţia alţii. Ce să căutăm? Ni se spune mereu „România nu este vrednică să intre în Europa”. Ei, cum!? Ei, cum asta!? Lucrurile sunt foarte complicate şi puţin triste. Adică mult triste, de fapt. Dar nădăjduim ca timpul să lumineze şi Dumnezeu să lumineze poate minţile noastre, ca să putem învăţa pe alţii cum a fost şi cum revin întruna la aceeaşi obsesie a mea şi cum trebuie să reluăm şi să refacem modelele, cum trebuie să mergem pe urma modelelor. De asta vreau să fac un convenio internaţional în luna noiembrie, dacă am să pot, dacă am să am mijloacele necesare, dacă nu, nu, să aniversez fundarea Academiei di Romania de la Roma, tocmai pentru ca să aduc pe Pîrvan şi pe Iorga în atenţia românilor şi a lumii.

Doamnă Zoe, îmi mărturiseaţi ieri – astăzi suntem în ajunul sărbătorii Adormirea Maicii Domnului, care e hramul Mănăstirii Văratec – că vremurile nu sunt prielnice tipăririi cărţii. Cu toate acestea bănuiesc, cu tot vârtejul treburilor în care sunteţi prinsă, n-aţi părăsit scrisul?

– La Roma am făcut numai administraţie. Acesta-i adevărul. N-am avut o clipă liberă pentru scris. Dar intenţia de a scrie o carte nu m-a părăsit, nu fiindcă eu aş ţine la asta, dar pentru că iarăşi m-am întâlnit cu câţiva discipoli, care mi-au cerut acest lucru. Câţiva tineri din alte discipline decât cele filologice. M-au rugat să vorbesc despre aceste lucruri mai puţin ştiute de ei. Nu atât despre istoria contemporană, cât despre istoria monahismului românesc, ortodoxiei, rânduielilor noastre. Aceste lucruri sânt menite să ne scoată puţin din contingent şi să ne dăruiască o linişte de care avem nevoie adâncă, isihia aceea de care vorbesc bătrânii noştri călugări isihaşti. Isihia aceea a ortodoxiei trebuie să reintre în sufletele noastre. Pacea nu poate veni decât dinăuntru.

– Doamnă Zoe Dumitrescu-Buşulenga, vă mulţumesc şi vă doresc şi dumneavoastră şi celor care ne-au urmărit liniştea de care avem nevoie.

interviu cu Grigore Ilisei

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.