Experimentul Pitești: Blasfemia

Credinţa în Dumnezeu şi creştinismul era ţinta loviturilor în închisoarea Piteşti. Aici trebuia să se producă fisura!
Îmi este groază să repet blasfemiile aduse la adresa Sfintei Fecioare Maria şi a lui Iisus Hristos. Dacă vocabularul de ultimă categorie şi cel mai murdar cu putinţă ar putea fi categorisit pe regiuni, ţări sau continente, atunci cu siguranţă închisoarea Piteşti s-ar găsi pe primul loc, mult mai detaşat de toate celelalte. La închisoarea Piteşti blasfemia împotriva lui Hristos a atins culmea incredibilului.
Sistemul a fost diabolic. Cu tot curajul victimelor, acestea nu i-au putut rezista. Cred că nici în Uniunea Sovietică, unde s-au experimentat pentru prima dată şi de unde a fost importat, n-a putut avea o aplicaţie atât de feroce ca în România. Ruşii n-au avut o «Legiune a Arhanghelului Mihail» pe care să trebuiască să o distrugă. Deci le-a lipsit obiectul asupra căruia trebuiau să acţioneze.

A venit şi Săptămâna Mare a anului 1951. Duminica următoare urma sărbătoarea Învierii Domnului Iisus Hristos. Ţurcanu ne-a pregătit un program special pentru toată Săptămâna Mare, un program ce trebuia să ne zdruncune definitiv credinţa în Dumnezeu.
Începând de luni, ne-a dezbrăcat pe noi, cei consideraţi „bandiţi”, în pielea goală. Ne-a obligat să mergem în patru labe, în cerc şi să ne lingem în dos reciproc. El stătea în mijloc, cu un ciomag în mână şi lovea crunt pe cel care nu executa corect această blasfemie. Ceilalţi „reeducaţi” dezumanizaţi stăteau pe margini râzând, bătând din palme şi strigând: „Hop-hop! Hop-hop! Hop-hop!”.

Executam infiorat şi plin de groază, rugându-mă:
„Doamne, Dumnezeule, ajută-mă să nu-mi pierd credinţa în Tine! Hristoase Dumnezeule, ajută-mă să nu mi se tulbure conştiinţa aşa cum s-a tulburat conştiinţa celor ce-l aplaudă pe Ţurcanu”.
Îmi dădeam seama că mâine, când se va scrie istoria, când se va pomeni despre aceste fapte, nimeni nu-şi va pune întrebarea cum s-a ajuns la o asemenea situaţie. Se va spune doar ce ai făcut. Aceasta va însemna a doua moarte. O dată ai murit prin „spălarea creierului”, ca urmare a torturilor, şi a doua oară ai murit în urma aprecierii urmaşilor, care nu vor avea capacitatea de a pricepe.
Acest ritual drăcesc era supravegheat şi urmărit de către ofiţerul politic Iţicovici Marina, pe care l-am observat pe coridor în prejma uşii, când s-a introdus hârdăul cu mâncare înăuntru.
În mod special, pentru această ocazie, ofiţerul politic i-a procurat lui Ţurcanu măciuci din lemn verde şi noduros, bastoane de cauciuc şi cabluri de cauciuc flexibile cu miez metalic.

Tomuţă Octavian, din Făgăraş, flăcău brav oarecând, dar acum dezumanizat prin tortură neîntreruptă de către Ţurcanu, a fost pus să confecţioneze din săpun organe genitale bărbăteşti şi organe genitale femeieşti. Acestea au fost aşezate pe hârdăul cu murdărie. Noi, „bandiţii”, dezbrăcaţi în pielea goală şi sub crunte lovituri de ciomag, aplicate de Ţurcanu şi ceilalţi reeducaţi, am fost obligaţi să trecem prin faţa hârdăului, să îngenunchem, să ne închinăm şi să sărutăm acele obiecte. Ele imaginau pe Iisus Hristos şi pe Fecioara Maria.
Pentru a avea şi mai mare efect această blasfemie, Ţurcanu a organizat şi potrivit astfel programul ca moment culminant al batjocorii să se desfăşoare tocmai în timpul când se servea masa. „Reeducaţii” mâncau luându-şi suplimentul şi râzând de supliciul la care eram supuşi. Noi, ceilalţi, sub crunte lovituri date de Ţurcanu, ne roteam mereu îngenunchind în faţa hârdăului cu fecale şi sărutând cele două obiecte de blasfemie.
N-a fost de ajuns atât. Ţurcanu a pus pe unul, pe nume Oancea Miron, să stea în pielea goală lângă perete în formă de crucificat. Noi ceilalţi, tot în pielea goală, a trebuit să îngenunchem în faţa lui şi să-l pupăm în dos şi pe organele genitale. În culmea batjocorii, Ţurcanu a numit această fază a blasfemiei „Momentul dragostei şi pioşeniei creştineşti”.

În timp ce toate acestea se petreceau în camera „4 spital”, am văzut umbrele celor care supravegheau şi se delectau de toată grozăvia, în dosul uşii, pe coridor.
Simţeam cum ne apropiam de momentul limită al rezistenţei. Tocmai atunci au încetat torturile în închisoarea Piteşti.

Extras din cartea «Mărturii… Mărturii… din iadul temnițelor comuniste» de Gheorghe Andreica

CUVÂNT ÎNAINTE

Viitorii cercetători ai istoriei nu vor găsi, în zecile de mii de dosare ticluite de securitatea comunistă, mărturiile care sunt scrise în prezentul volum, deoarece acestea sunt scrise în afara valurilor de minciuni comuniste.

Oculta comunistă a mizat pe dispariţia victimelor şi astfel să rămână pentru istorie doar “adevărurile” ticluite de securişti. Dar socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg.

Din oceanul de lacrimi şi sânge care a curs în cele patru decenii de teroare roşie, doar câteva cupe s-au putut colecta. Din ce a rămas, câteva picături amare cu mărturii se cuprind şi în acest volum. Puhoiul cel mare de suferinţă şi de mărturii ale suferinţei au dispărut în morminte odată cu victimele..

Mărturiile sunt aranjate pe închisori , având în faţă şi câte un scurt comentariu pentru a pune în temă pe cititorul neavizat.

Martorii prezentelor episoade, la data arestării – în majoritatea lor – au avut vârsta între 17 şi 23 de ani, deci, tineri şi foarte tineri, de aceea şi mărturiile conţin în ele vibraţia tinereţii. Nu sunt tânguitoare, cu tot tragismul lor.

Gheorghe Andreica

_________________________________________

Vai vouă mişeilor !

Priviţi în dreapta şi veţi vedea cum sute de aştri fierbinţi apar pe cerul însângerat de voi.

Sunt duhurile eroilor şi martirilor ce nu au lăsat armele din mână.

Priviţi şi în urma voastră.

Veţi vedea cum cei ce s-au predat vouă, lăsând armele jos, acum le ridică din nou.

Zadarnic tremuraţi !

Singura voastră şansă este să vă ascundeţi în lada de gunoi.

Fiţi siguri că acolo nu o să vă caute nimeni .

Gheorghe Andreica

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.