Marxismul cultural – o introducere sintetică

§ 1. Ce este marxismul cultural?

Istoria marxismului începe dinainte de Marx, mai precis din capitolul «Stăpân şi sclav» al «Fenomenologiei Spiritului». Opera a lui Marx poate fi considerată un vast comentariu polemic al problemei inegalităţii. „Socialism” a existat şi în China antică, şi în sectele milenariste medievale. Dar abia când socialismul este articulat dialectic avem marxism. Pentru Hegel dialectica „stăpânului şi sclavului” este o constantă a istoriei, deşi el acceptă niveluri superioare ale manifestării eliberatoare a spiritului care au autonomie logică faţă de sfera puterii.

Simplificarea binară procesului dialecticii recunoaşterii fixează morfologia standard a tuturor cazurilor ulterioare de „marxism cultural” (inclusiv atunci când, ca şi în cazul lui Derrida sau Deleuze, se camuflează sub prestigiul retoricii anti-binare para-hegeliene: opoziţia dintre deconstruibil şi indeconstruibil sau opoziţia dintre arborescent şi rizomatic rămân dogmatic asigurate). Schema inegalitară „stăpân şi sclav (servitor)” (Herr und Knecht) suferă la Marx prima reducţie sub forma dialecticii burghezului şi proletarului: (1) o relaţie ierarhică, (2) stabilirea unei categorii asupritoare şi a unei categorii asuprite (3) o revoluţie chemată să răstoarne actuala formă a relaţiei. În toate cazurile cerinţa teoretică este egalitară, dar rezolvarea practică este inegalitară (compensarea discriminării negative printr-o discriminare pozitivă şi refacerea inversată a raportului stăpân/sclav).

§ 2. Aporiile egalitarismului

Pe de altă parte, odată pusă problema inegalităţii economice este pusă implicit şi problema inegalităţii transcendentale, adică a tuturor inegalităţilor posibile. Dar totul în univers implică o structură ierarhică, negentropia fiind condiţia de posibilitate a cosmosului însuşi. Conservarea diferenţei include diferenţa verticală care este inegalitatea. Astfel că abolirea cu adevărat radicală (real-ontologică, nu proiectiv-socială) a inegalităţii reclamă revocarea diferenţei prin nivelarea haoidă a cosmosului. Doar haosul este egalitate pură. Dar toate formele derivate de „luptă de clasă” (Klassenkampf) subsumabile conceptului de marxism cultural refac cu alţi actori problema hegeliană şi soluţia marxistă adică „vânătoarea” fantomelor (Derrida). Impunerea egalităţii abstracte (ca dizolvare a diferenţelor) declanşează aporetica egalitarismului: a) putem identifica exact câte inegalităţi dorim să găsim; b) fiecare critică inegalitatea pe care o vrea; c) nu toate inegalităţile imputate chiar există; d) nu toate inegalităţile sunt inechităţi; e) nu toate inegalităţile pot fi abolite; f) egalitatea înseamnă tratarea inegală a lucrurilor inegale; g) egalitatea procedurală este diferită de egalitatea substanţială; h) avocaţii egalităţii acţionează ca o elită supraordonată inegalitar maselor etc.

§ 3. De la revoluţia economică la revoluţia culturală

Rezultatul anticipat în fiecare stadiul al analizei, este că marxismul cultural este (printr-o mişcare retrogradă) convergent cu marxismul economic. Coimplicarea este complicitate iar dezbaterea între adepţii marxismului economic („ortodox”) şi marxismul cultural („heterodox”) este doar o divergenţă tactică în condiţiile unui consens strategic. Dacă marxismul economic rezolvă lumea prin controlul statal al infrastructurii (al mijloacelor de producţie economică), marxismul cultural rezolvă lumea prin controlul statal al suprastructurii (al mijloacelor de producţie culturală). Revoluţia culturală este deci analogon-ul suprastructural al revoluţiei economice infrastructurale. Absorbţia politică a culturii este complementul recursiv al absorbţiei politice a economiei, fiecare membru producându-l în cerc vicios pe altul. Doar că revoluţia economică asigură „Partidului” controlul materiei, pe când revoluţia culturală asigură „Partidului” controlul spiritului. Prima suprimă libertatea exterioară (sfera proprietăţii), a doua suprimă libertatea interioară (sfera auto-proprietăţii). Împreună ele culminează cu instituirea ca „stăpâni” a celor ce s-au definit ca „sclavi”.

§ 4. Negaţie dialectică şi negaţie abstractă

În ambele cazuri este vorba despre o „revoluţie gnostică” (Eric Voegelin) animată de o ură bivalentă faţă de ordinea existentă: a) negaţia dialectică, pasiune faustică a „distrugerii creatoare” şi b) negaţia abstractă, pasiune nihilistă a „distrugerii pure”. Momentele principale subsumate conceptului de marxism cultural cuprind: Linkshegelianismus (hegelianismul de stânga), Marxismul pur (Diamat), Şcoala de la Frankfurt (Teoria critică), Postmodernismul (Neostructuralismul). În fond acestea sunt avataruri ale aceluiaşi spirit gnostic, în ciuda efortului fastidios bilateral de a distinge total neostructuralismul de marxism în cadrul disputelor sectare interne. Efortul dizolvării identităţii şi opoziţia faţă de recuperarea dialectică a diferenţei la Derrida sau Deleuze sunt ontologic reductibile la dialectica negativă a lui Adorno (până la punctul de a fi considerate schematizări ale aceleiaşi categorii). Iar teoria critică şi derivatele neostructuraliste sunt recuperate în praxis-ul revoluţionar ca momente logice destructiv-negative preliminare marxismului teleologic-afirmativ. În ansamblu însă marxismul teleologic şi teoria critică exprimă alternanţa momentului dialectic pozitiv cu momentul dialectic negativ, adică accentele epocale distincte puse pe (ca să îl combinăm pe Hegel cu Goethe) negaţia dialectică (faustică), respectiv pe negaţia abstractă (mefistofelică) astfel încât însăşi ideea regulativă a egalităţii abstracte orizontale să fie vertical impusă în toate sferele tocmai prin elitismul ideocratic al marxismului cultural. În acest sens, marxismul cultural şi marxismul economic reprezintă faţa şi contrafaţa aceleiaşi metafizici isocratice totalitar-entropice.

§ 5. Marxismul cultural ca gnoză politică polimorfă

Fascismul cultural are în comun cu marxismul cultural aceeaşi axiomă: totul este politic. Atât fascismul cultural („paranoic”) cât şi marxismul cultural („schizofrenic”, cf. G. Deleuze) autorizează deci, fie pozitiv, fie negativ, incluziunea totalitară prin ontologizarea politicului. Dar a accepta că totul este politic implică legitimarea comportamentului autoritar al statului împotriva societăţii adică ideea că nu există nicio sferă privată exceptată de la discursul omnipotent al statului logocentric şi ideocratic. Socialismul şi fascismul „fierbinţi” şi sufocate emoţional diferă deci (termic) atât de liberalismul „rece”, cât şi de conservatorismul „cald”. „Temperatura” ideologică este doar un indicator al gnozelor politice.

Liberalismul sau conservatorismul admit criteriul transcendenţei faţă de colectivitate fie sub forma negativ-individuală (atomară), fie sub forma pozitiv-comunitară (moleculară). Dar ambele au în comun „castrarea” statului predatorial (economic) şi inchizitorial (cultural). Invers, marxismul cultural este o gnoză politică milenaristă. Marxismul cultural nu este „ştiinţific”, ci „gnostic”. El este sociologia militans, o revelaţie dualistă (binară) care cere distrugerea şi purificarea lumii alienate, murdărite de păcatul libertăţii şi dominate de demiurgul cel rău al „capitalismului” sau al „sistemului”. Această revoluţie evocă totalizarea emancipator-titanică a lumii sub controlul charismatic al unei elite gnostice salvatoare văzută ca avangarda progresistă a umanităţii. Şefii diverselor şcoli ale gnozei politice jocă rolul „şefilor paracletici” (Eric Voegelin) ai sectelor gnostice milenariste care organizează comunităţi puritane teroriste (cultural warriors): „sfinţii” gnozei care judecă în ură. Statul este denunţat doar în măsura în care el nu este încă un stat terapeutic supus controlului vizionar al unor comisari iluminaţi. Dar odată cucerit statul, inchizitorii teologico-politici predestinaţi ai marxismului cultural folosesc forţa lui de constrângere pentru a realiza revoluţia culturală împotriva „poporului” prin „smulgerea prejudecăţilor” lui retrograde (Rousseau). Idealul revoluţionarului de profesie este purificarea lumii prin războiul de anihilare a lumii vechi. „Pasiunea panthoclastică” (Luciano Pellicani) animă revoluţia gnostică: destrucţia definitivă a vechii lumi prin terorism ideologic şi inaugurarea violent-palingenezică a „minunatei lumi noi”, împărăţia lui Dumnezeu fără Dumnezeu – o egalitate spectrală inaccesibilă pe care resentimentul o foloseşte ca negativitate dizolvantă anti-mundană.

§ 6. Prioritatea abordării filosofice faţă de cea politică

Degradarea rezultă din contragerea formei teoretice a filosofiei la forma practică a ideologiei. Orice conversie practic-politică a problemelor teoretic-filosofice reclamă o reducţie prin care, doar, conceptul filosofic (multi-dimensional) poate deveni imperativ politic (bi-dimensional). Altfel spus, transcripţia politică este naturaliter contracţie cognitivă, „animalul politic” fiind o specie sub-filosofică.

Rolul filosofiei însă este să înţeleagă lumea, nu să o distrugă. Astfel, de fiecare dată când negaţia solicită apocalitic abolirea unei determinaţii, filosofia are sarcina de a sesiza conceptul acestei determinaţii prin circumscrierea conţinutului ei pozitiv şi a limitelor ei negative, precum şi de a stabili locul ei în ansamblul conexiunii lucrurilor pentru a verifica atât gradul de necesitate, cât şi gradul ei de contingenţă. Aceasta este diferenţa dintre gândirea concretă a filosofiei (critica ce concepe) şi gândirea abstractă a ideologiei (critica ce atacă).

Preluare: Academia privată / Lector: Vlad Mureșan

Loading...
loading...

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.