„Morala publică” și incestul, devenit „o poveste de dragoste”

Exista înainte vreme în țara noastră, demult, în vremuri imemoriale, pare-se, o noțiune cu totul aparte: „morala publică”. Ea se exprima în limbaj popular prin a te comporta „frumos”, „cumsecade”, „bine”, „normal” sau „adecvat”, sau chiar „civilizat”, sau prin dihotomia fără drept de apel: „asta se face!” și „asta nu se face!”.

„Morala publică” trescedea morala individului, care nu devenea în acest plan irelevantă, ci trebuia să se adapteze celei a „tuturora”, cum spunea Nicolae Ceaușescu. Pentru că „morala publică” a sucombat odată cu regimul comunist. Ba chiar a fost confundată la un moment dat și pentru o perioadă de timp după 1989 cu a te comporta „ca un comunist”. Era perioada în care „morala publică” se destructura și în țara noastră, după ce ea a murit demult în individualistul Occident. Cel care se comporta într-o situație dată (care îi chema pe ceilalți la manifestarea libertății fără limite) după reguli, ale bunului simț, de multe ori, care măsura înainte de înfăptui un gest ce îi afecta pe ceilalți era în mod automat ostracizat, numit „comunist”, iar comportamentul său echivalat cu a fi cumva „înapoiat”, „încuiat”, a nu fi în „ton cu timpurile”, „la modă”, a avea „prejudecăți”, a nu-și manifesta „libertatea”. Asta în vreme ce ceilalți, care practicau lucruri „deosebite”, „noi”, „nu respectau canoanele”, erau „originali” și „dezinhibați”, „lipsiți de prejudecăți” și mai ales „liberi”, uneori, de multe ori, „să facă ce vor”, aveau un singur pretext foarte personal, individual: „E democrație!”.

Acest val de „libertate” și „democrație” nemăsurate s-a pierdut de atunci, dar nu înainte de a fi dus la fund „morala publică”, o noțiune care a căzut în desuetitudine. Astăzi, dacă vorbești despre „morală publică”, pari mai degrabă ridicol.

Dar, dacă ar mai fi „trăit” printre noi, „morala publică” l-ar fi împiedicat pe ziaristul de la «Can Can» să scrie un articol despre incest așa cum l-a scris. I-ar fi spus, chiar dictat, că un incest este un fapt abominabil, și nu poate fi „o poveste interesantă” (cum l-a descris) în niciun univers posibil, l-ar fi cenzurat să vorbească, cu pretinsă echidistanță probabil, despre o „relație de dragoste de natură sexuală” și să arate că cei doi „fac parte dintr-o anume minoritate sexuală, GSA, membrii săi practicând relaţiile dintre rudele apropiate” (prin urmare, ca minoritari au și drepturi, cel la existență fiind, evident, primul).

Este vorba despre articolul «Monica face amor în fiecare seară cu fiul ei. Povestea interzisă: “Este dragostea vieții mele”», pe care „morala publică” l-ar fi făcut imposibil sub forma în care a fost redactat. „Amorezii” sunt din statul New Mexico (SUA), Monica are 36 de ani, fiul său 20 de ani, iar faptul că Monica este cel puțin iresponsabilă este dovedit de afirmația cum că „ar fi dispusă să renunţe la dreptul de a-şi vedea ceilalţi copii, daca ar trebui sa aleaga între ei şi Caleb”.

Punctul central al articolului este justificarea oferită de femeia de 36 de ani, capul „cuplului”, fără îndoială, care spune, în pledoaria sa pentru a nu petrece 18 ani în închisoare, că „nu fac rău nimănui”. Și Monica are perfectă dreptate: nu fac rău cuiva anume, ci fac rău tuturor! „Deosebirea”, „noutatea”, „nerespectarea canoanelor”, „originalitatea”, „dezinhibarea”, „lipsa de prejudecăți” și mai ales „libertatea”, toate aceste „calități” individuale care se regăsesc în acest „cuplu” afectează „morala publică”, cea responsabilă de însăși conservarea speciei noastre de-a lungul istoriei.

Pentru că morala unei societăţi cuprinde acele valori, obiceiuri, idealuri și norme pe care grupul și le formează în timp, prin acordul tacit al majorităţii relevante a membrilor ei, și care reglementează comportamentul lor (de grup sau individual), în scopul bunei convieţuiri.

Numai buna convieţuire întreține și propulsează interesul general, aspiraţiile firești spre autoconservare, autodezvoltare și de echilibru. Dacă o comunitate își periclitează buna convieţuire, ei nu îi mai rămâne decât să se destrame prin răsturnarea orânduirii.

Regulile morale nu sunt scrise, nici nu ar putea fi scrise, ci sunt de la sine înțelese. Nu poți să reglementezi legal ca tinerii să acorde locurile lor în mijloacele de transport public bătrânilor, gravidelor sau celor cu dizabilități. Dar noi știm că acest lucru trebuie să se întâmple.

Nu există și nici nu poate exista o demonstrație matematică sau științifică pentru a înfățișa clar cum această „morală publică” afectată duce inevitabil în viitor la destrămarea societății, dar în schimb există demonstrația istorică care ne arată fără putință de tăgadă că atunci când societățile și-au pierdut bunul simț comun, regulile de conviețuire armonioasă, când s-au lăsat pradă viciilor și poftelor, când au alunecat în viziuni strâmbe și părtinitoare, aceste lucruri nu le-au dus decât la ruină, suferință și, în cazul unora, anihilare, în fața celor sănătoase și viguroase. Iar această demonstrație e mai științifică decât știința…

Loading...
loading...

1 COMENTARIU

  1. O societate bazata pe principii si morala astazi numai exista. Nu este cool!
    Cu cat societatea se afunda in promiscuitate, cu atat e mai “valoroasa”!
    Traim vremuri de mizerie, cand vom scapa de cosmarul asta?!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.