Un șef de trib plin de încredere, și încă unul!

Am urmărit recent un colaj din declarațiile lui Donald Trump de-a lungul timpului în care sublinia apăsat că este cel mai bun cunoscător în domenii vaste precum finanțe-bănci, tehnologie, apărare, are comprehensiunea deplină a sistemului politic american, dar stăpânește mental tiranic și golful, armele nucleare sau comerțul. Fără îndoială că nu este așa pentru niciunul dintre aceste domenii în parte și cu atât mai puțin pentru toate la un loc.

Dar, de multe ori, până la a fi o regulă, trebuie să ai doar o enormă încredere în tine pentru ca cei slabi, sau oportuniști (deci tot slabi), să te urmeze negreșit. Este chiar precum în lumea animalelor, în care cel puternic se va găsi în frunte, privilegiat de propria poziție de putere, de data aceasta cu resort în plan strict fizic. Miile de ani de evoluție a omului nu ne-au depărtat prea mult de primitivul care își câștigă locul din vârful ierarhiei prin postura impunătoare, dominantă, și un comportament față de ceilalți derivat direct din alura sa. Doar măciuca a fost pusă deoparte de „ochii publici”, deveniți mult mai sensibili în percepții și interpretări senzoriale. Și atât!

Și așa îmi amintesc de una dintre primele mele experiențe ca ziarist local: de abia revenit în orașul natal merg pentru a scrie un reportaj la școala în care învățasem și în care primăria inaugura niște dotări. În fața foștilor mei dascăli, primarul (care a stat 16 ani în funcție fără să realizeze mai nimic pentru oraș), ține cu emfază un discurs dezlânat și incoerent, cum rar mi-a fost dat să ascult. Cuvintele zburdau libere fără nicio obligație morfologică sau sintactică unele față de altele, dezacordurile făceau tumbe zglobii. Era o completă nebunie, nimic nu avea vreun sens (omul era și un consumator înrăit de lichide tari…), iar eu priveam înmărmurit blestemând ceasurile în care m-a pus dracu’ să iau în serios o asemenea materie de studiu precum „Comunicarea politică” și mai ales o astfel de temă precum „Discursul” (și de atunci am tot făcut-o!). Profesoarele mele aprobau însă dând din cap grav, căzute într-o admirație vecină cu adorația. Femei altfel inteligente își cedaseră mintea, își vânduseră ocazional gândirea critică în schimbul unor avantaje imediate, fără îndoială. La sfârșit, aplauzele furtunoase m-au trezit și adus brusc înapoi din lumea absurdului burlesc. Dar mi-am spus: Ia uite cum interesul poate să ia locul inteligenței, s-o exileze fără drept de apel!

Dar mai este. Ajuns la redacția ziarului, am scris și predat articolul, așa cum îl „văzusem”, cum se întâmplase evenimentul. Redactorul șef mă cheamă alarmat și îmi reproșează că …nu l-am înțeles pe „domnul primar”: „Dar iată ce a spus, DE FAPT, domnul primar aici!”. „- O fi voit el poate, dar nu a spus asta”, îngânam eu într-o dispută pe care o știam din start pierdută.

Inutil să mai adaug că a doua zi „domnul primar”, răsfoind presa, a avut confirmarea măreției sale intelectuale constatând că ziua precedentă spusese niște lucruri absolut fenomenale, de o profunzime pe care umilii ziariști, cu posibilitățile lor limitate de înțelegere, nu o putuseră reda exact. Asta pentru că, dacă trei ziare existau în oraș, în niciunul o declarație a primarului nu semăna cu cealaltă. Ca să fiu și mai clar: fiecare ziarist a scris ce a crezut el că a dorit să spună primarul printre ale sale bâiguieli inepte. Era absurdul ajuns la paroxism!

Dar începea să mi se deschidă atunci un întreg univers elucubrant: am mers mai departe în sensul …non-sensului și m-am întrebat: E posibil ca toată lumea să fi înțeles de-a lungul timpului ce a vrut sau i-a folosit de la acest om, în vreme ce nu era nimic de înțeles și nici el nu știa prea bine ce spunea?! …O, Doamne, cred că da!, mi-am răspuns.

Iar astăzi încă pot să merg și mai departe: E oare posibil ca în fruntea țării să avem un om care, asemenea, nu știe prea bine ce face și ce spune, dar a fost „umflat” de încrederea în sine pe care o afișează inconștient, în spatele căreia își găsesc locul cei slabi sau oportuniști, în nevoia lor instinctuală de securitate, de conservare sau de creștere? Și mai departe: E oare posibil ca cei despre care se spune că ar conduce lumea, precum Trump, să blufeze doar cunoașterea unor noțiuni elementare despre lume, stat și societate, indispensabile pentru un lider politic chiar mediu, acoperind totul cu o încredere în sine debordantă în fața căreia se închină instinctiv ceilalți membri, mai slabi, ai „triburilor”? …Da! Cu atât mai mult cu cât lumea aceasta animală, instinctuală, a dominării și supunerii, de care oamenii nu s-au depărtat deloc, a fost acoperită între timp de efectele unei alte discipline la care am fost atent, „Marketingul politic”, devenită o adevărată știință subterană azi, care prin „consiliere de imagine”, face din primitivii și simplii „șefi de trib” plini de încredere lideri politici de anvergură națională și chiar internațională.

Așa a putut fi umflat un personaj precum Iohannis, despre care nimeni nu știa și nu știe nimic, pentru că nu e nimic de știut. Omul e lipsit de substanță, de personalitate, de orice, nu există decât la nivelul manipulării unor prejudecăți româneșți devenite tradiționale, precum „caracterul german”, „străinii pot conduce mai bine”, „lucru bine făcut german”, frăția cu străinii binefăcători, „o țară ca afară”… Personajul nu există în sine, astfel încât niciun român nu poate vorbi astăzi despre președintele său decât făcând apel la propriile lui credințe iraționale, pe care le lipește de o formă fără fond, la nevoile sale. Pentru că „personalitatea” lui Iohannis a fost construită mai ales din manipularea sondajelor și a altor prejudecăți românești și omenești… A fost o uriașă operațiune de manipulare și un test pentru viitor cărora românii le-au căzut pradă ușoară!

Prin urmare, concluzionez că de multe ori, până la a fi o regulă, trebuie să ai doar o enormă încredere în tine pentru ca cei slabi, sau oportuniști, deci tot slabi, să te urmeze negreșit. Și așa se dezvăluie singură o lume primejdioasă și nesigură a instinctelor, a dominării și supunerii, pe care, în realitate, noi, oamenii, „încununarea Creației”, „măsura tuturor lucrurilor”, nu am părăsit-o niciodată.

„Problema omenirii este că oamenii inteligenţi sunt plini de îndoieli, în timp ce oamenii proşti sunt plini de încredere” – Charles Bukowski

Loading...
loading...

4 COMENTARII

  1. Doi maimuțoi imbecilizați de funcțiile in care au ajuns fără să vrea…!
    Doi papițoi fără minte, inimă și caracter…!
    Doi schizoizi emblematici pentru secolul XXI…!
    Două hahalere ordinare…!
    Kaka si Maka ai politicii…!
    Doi haștagieni retardați, plini de bube…!
    La Bălăceanca…!!!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.