Viaţa în distragere, „păcatul original al minții”

Promițându-ne o realizare tehnologică, atotrăspândita și intruziva noastră cultură cibernetică (cyberculture) a precipitat, în schimb, o criză spirituală, în care experiența omenească este sistematic fragmentată și unde coerența eului este amenințată tot mai mult. Trăind într-o cultură a distragerii sistematice, gândurile noastre sunt izolate și deconectate, împiedicându-ne să vedem și să experimentăm viața în întregimea ei. Distragerea și fragmentarea au consecințe nefaste pentru capacitatea de înțelegere organizată (coerentă); ne împiedică să ne orientăm către profunzimea noastră spirituală și ne face incapabili să percepem dimensiunea spirituală a celor din jur, pentru că, pierzând legătura cu ființa noastră veritabilă, nu putem primi nici manifestările spiritului aproapelui nostru și nici pe cele ale lui Dumnezeu.

Începând din anul 2009, publicația «New York Times» a prezentat o serie de articole având tematica «Mânați spre distragere», insistând pe accidente și cazuri mortale ce au implicat șoferi distrași (neatenți). Seria s-a îmbogăţit incluzând «Medicina distrasă», care a făcut o evaluare a numărului mare de chirurgi care dau telefoane private în timpul operațiilor; a tehnicienilor de laborator medical care scriu mesaje pe telefon în timpul folosirii aparatelor pentru suport cardio-pulmonar; și anesteziști care-și cumpără pe internet bilete de călătorie cu avionul.

Distragerile cauzate de rețelele sociale în mediile de lucru costă economia americană 680 de miliarde de dolari pe an, provocând întreruperi la fiecare zece minute și angajații petrecându-și 41% din timpul lor pe Facebook. Doar în SUA se pierd zilnic în total 12 miliarde de ore pentru navigarea pe rețelele de socializare. Un student obișnuit petrece în medie 3 ore pe zi verificând site-urile de socializare, şi doar 2 ore cu studiul.

Pe lângă datele raportate oficial, mai există o abundență de dovezi informale, precum raportul din septembrie 2013 privind pasagerii de tren din San Francisco, care erau prea distrași de smartphone-urile și de tabletele lor ca să ia seama la prezența unui individ armat, care și-a manevrat arma în văzul lor minute întregi înainte de a împușca și omorî un angajat în vârstă de 20 de ani (întregul eveniment fiind înregistrat de camera de supraveghere din tren).

Pe lângă pierderile de vieți omenești și pe lângă costurile financiare, mai sunt pierderile spirituale pe care nici «New York Times», nici CDC-ul (Centrul pentru prevenirea și combaterea bolilor) nu au competența de a le diagnostica, şi anume, pierderea autonomiei personale, fragmentarea prezenței conștiente a omului și creșterea incoerenței de sine.

În cartea sa «The World Behind Your Head» (Lumea din spatele capului tău), Matthew Crawford s-a referit la această situație ca fiind o „criză a apartenenței de sine”, argumentând că acum trăim într-o „economie bazată pe (captarea) atenție(i)” în care „atenția noastră nu ne mai aparține pentru a o orienta înspre ce vrem” făcând din „efortul de a fi total prezenți (treji)” o luptă dificilă. Crawford susține că dorința noastră de distracții nelimitate implică un conținut al acestora care a devenit în mare irelevant, indicând o și mai mare criză a valorilor. Potrivit lui Crawford, am devenit agnostici în ce privește răspunsul la întrebarea care sunt lucrurile și aspectele la care suntem atenți (ce ne captează atenția), ceea ce înseamnă că nu mai știm pe ce să punem accentual, ce are valoare. Rezultatul este că viețile noastre ajung fără contur, iar noi devenim influențați de ce ni se aduce înaintea ochilor (pe ecranele telefoanelor) de către marile puteri comerciale, care au înlocuit autoritatea culturală tradițională.

Pe de altă parte, însă, a fi atent este primul pas în a ne redobândi umanitatea, prezența conștientă și auto-determinarea de ființe umane. Alegem la ce să fim atenți și, într-un mod cât se poate de viu, aceasta determină ce este real(itatea) pentru noi; ce trăim conștient efectiv. În contrast, distragerile și fragmentarea arată un vid etic în centrul existenței noastre, determinându-l pe Crawford să îndemne la o „etică” și o „asceză” a atenției în timpurile noastre, bazate pe o luare în considerare lucidă a minții umane.

Cartea scrisă anterior de Crawford a fost un eseu despre importanța muncii, deplângând pierderea de competențe manuale în culturile digitale, ceea ce, crede el, i-a înstrăinat pe oameni de ustensilele autentice și de lumea fizică asupra căreia acele ustensile erau menite să fie folosite. Similar, propunerea lui pentru o „etică” și o „asceză” a atenției orientează și spre practicarea unui meșteșug ori ocupație bazate pe aptitudini, o activitate care îl face pe practicant să lucreze direct și atent – și deci să fie cu totul prezent – în realitatea obiectivă.

Păstrându-ți atenția trează

Fără a minimaliza importanța meseriilor artizanale, ne vom concentra în continuare asupra momentului logic al „atenției” (trezviei) însăși, independent de orice activitate (logic secvențială) pentru care atenția ar fi putut fi considerată necesară sau utilă. Așa cum vom vedea, atenția ne oferă un răspuns profund și eficient la cultura noastră modernă cu distrageri continue. Mai exact, „etica și ascetica atenției” pe care Crawford le caută sunt esențiale în antropologia ortodoxă și pentru psihologia morală, și anume: practicarea „atenției” (trezviei) sau „luarea aminte la sine”.

Această frază – care este doar superficial legată de porunca socratică „cunoaște-te pe ține însuți” – apare în diferite forme în Noul Testament, dar este de fapt derivată din Deuteronom 4:9: „Ia aminte la tine însuți și păzește-ți sufletul cu strășnicie” sau, alternativ, din Deuteronom 15:9: „Ia aminte la tine însuți, ca să nu fie niciun cuvânt ascuns nelegiuit în inima ta”. Expresia, care este un imperativ etic, are o istorie lungă și bogată, din care doar câteva exemple pot fi citate aici.

În scrierea din secolul al IV-lea «Viața Sfântului Antonie», ni se spune că prima practică ascetică a lui Antonie, pe care a îndeplinit-o înainte de a intra în deșert, a fost aceea de a „fi atent la el însuși”. Mai tânărul contemporan al lui Antonie, Vasile din Cezareea, a scris ceea ce pare a fi prima sa omilie dedicată exclusiv Deuteronomului 15:9 („Despre Cuvinte, Fii atent la tine însuți”).

Deși «Viata lui Antonie» nu descrie practica trezviei în vreun detaliu, Vasile o dezvoltă pe larg. Departe de a fi o simplă „observație asupra sinelui” din exterior și care nu are nimic de-a face cu niciun fel de auto-absorbție solipsistică, „atenția” (trezvia) este cuprinzătoare în sfera de aplicare, fiind în același timp:

(1) trezirea principiilor raționale pe care Dumnezeu le-a plasat în suflet;
(2) supravegherea vigilentă asupra mișcărilor conștiinței, care guvernează mișcările trupului și ale societății în ansamblu;

(3) conștientizarea întâietății conștiinței (sau a sufletului) asupra trupului și a frumuseții lui Dumnezeu în fața plăcerilor senzoriale;

(4) un angajament față de realitate și o respingere a imaginației minții;

(5) auto-examinare și refuzul de a se amesteca în treburile altora; și

(6) nu în ultimul rând, cunoașterea Însuși a Lui Dumnezeu, în măsura în care sinele este imaginea lui Dumnezeu, o legătură cu care Vasile încheie întreaga predică: „Ia aminte la tine, ca să iei aminte la Dumnezeu”.

Practica de a lua seama la sine, stabilită cu fermitate în secolul al IV-lea, a rămas o temă centrală în antropologia și etica creștină. Generațiile următoare de scriitori și practicanți-trăitori au dezvoltat conceptul, în general aliniind trezvia cu practicile înrudite, cum ar fi „liniștirea”/isihia și „trezvia”. În această formă, mai cuprinzătoare – sugerată deja de Vasile – i s-a dat un rol central în cadrul vieții creștine și a fost în cele din urmă considerată o precondiție sau o condiție prealabilă pentru mântuire.

Se explică astfel accentul extraordinar acordat atenției (trezviei), nu doar pentru că mintea umană este predispusă la distracții (distrageri), ci și pentru că dezintegrarea vieții noastre interioare a început tocmai de la cădere, când omenirea s-a despărțit de Dumnezeu. „Distragerea” (neatenția), din acest punct de vedere, a fost numită pe bună dreptate „păcatul original al minții”.

Noțiunea de păcat primordial, ca o cădere din trezvie în neatenție, este un element central în teologia scriitorului din secolul al V-lea, Sf. Diadoh al Foticeii: „Cunoașterea dumnezeiască ne învață că facultatea noastră naturală perceptivă este una singură, dar aceasta s-a separat în două moduri diferite de funcționare, ca rezultat al neascultării lui Adam”. Creat cu o conștiință unică, simplă și nedivizată, căderea a spulberat integritatea sinelui în două activități conflictuale, una atrasă spre realitățile Dumnezeiești și cealaltă târâtă spre în afară, către aparențele de suprafaţă ale lumii vizibile prin percepție senzorială, și subiect al unui proces de fragmentare continuă.

Regăsim opinii similare în scrierile Sfântului Grigorie din Sinai (1346), care susține că mintea umană, creată într-o stare de odihnă, a devenit agitată și distrasă atunci când a căzut din Har prin alegerea senzațiilor trupești în locul lui Dumnezeu și, ulterior, s-a aflat pierdută și rătăcind printre aspectele lumești. Sfântul Grigorie Palama, care se referă probabil la învățătura Sfântului Grigorie de Sinai, afirmă: „Un mare învățător a spus că, după cădere, ființa noastră interioară se adaptează în mod natural la formele exterioare” și îndeamnă cititorul să „ia seama la el însuși”, citând direct din Deuteronom 15:9.

Uitându-L pe Dumnezeu și alipindu-ne de lume, devenim supuși unor dorințe nesănătoase și unor comportamente de dependență, conduse de o preocupare continuă de urmărire a nimicului, a deșertăciunilor. Fiind fixați în aparențele superficiale ale lucrurilor, nu avem cunoştinţă de semnificațiile lor profunde sau de relaționarea lor reciprocă, ci căutăm doar acea parte a unui obiect sau persoană care poate satisface temporar dorința noastră de plăcere. Cedând mereu în fața mișcărilor și impulsurilor noastre iraționale, conștiința noastră devine înrobită de senzații (fizice sau psihologice); noi ne rupem în fragmente izolate, ducând vieți duble și triple, fiind împărțiti în nenumărate acțiuni fără legătură una cu alta, astfel încât urmărirea plăcerilor contribuie nu la unitatea sinelui și a lumii, ci la dezintegrarea și dezorganizarea acestora. Divizată între acte senzoriale iraționale, conștiința primește numai senzația trecătoare a ceva finit și izolat de orice altceva.

Această condiție a fost diagnosticată și descrisă de către scriitori duhovnicești și de asceții ortodocși, aceștia numind-o „împrăștiere” sau „dispersare” a minții. De exemplu, Niceta Stithatul, ucenicul Sfântului Simeon Noul Teolog, susține că: „În măsura în care viața noastră interioară este într-o stare de împărțire și dispersare între multe aspecte contrarii, nu putem să participăm la viața lui Dumnezeu. Ne dorim aspecte opuse și contradictorii, suntem frământați de războiul neobosit dintre acestea, iar aceasta se numește ‘dezbinarea’ minții, o condiție care divide și distruge sufletul. Atâta timp cât suntem afectați de tulburarea gândurilor noastre și atât timp cât suntem stăpâniți și constrânși de patimile noastre, suntem într-o stare de auto-fragmentare și decuplați de la Unitatea Dumnezeiască”.

Cu toate acestea, dacă trezvia este răspunsul la dilema fragmentării și dezintegrării umane, scopul nu este o întoarcere la o presupusă formă de conștiință paradisiacă, ci mai degrabă la harul Duhului Sfânt, plasat în inimile noastre din momentul botezului nostru. Acest accent Dumnezeiesc este central în teologia spirituală a lui Diadoh, pentru care vindecarea începe cu darul Duhului Sfânt, în timp ce dualitatea sinelui căzut este unificată prin invocarea rugăciunii lui Iisus. Prin urmare, motivația primară pentru practicarea trezviei interioare, scopul întoarcerii spre interior și a coborârii în inimă, este acela de a se întâlni cu Duhul Sfânt, un principiu care a fost reafirmat în mod sistematic și consecvent de către isihaștii bizantini.

În esență, descoperim aceeași învățătură în Sfânta Scriptură. Fiul risipitor și-a părăsit casa și a mers într-un loc îndepărtat, unde Evanghelia spune că „și-a risipit” (sau „și-a împrăștiat”) „substanța” (averea) lui (Luca 15:13). La un anumit nivel, aceasta înseamnă că și-a risipit toți banii, dar sensul mai profund este bogăția sufletului, moștenirea noastră spirituală, deoarece „substanța” noastră este spiritul pe care Dumnezeu l-a pus în noi și în care, prin Sfântul Botez, El și-a plantat propriul Har, ne-a îmbrăcat în „haina noastră originală de slavă” (cf. Luca15:22) și „a trimis Duhul Său în inimile noastre” (Galateni 4:6). Dar când ne separăm de acest Har, pierdem unitatea spirituală și devenim fragmentați.

Concluzie

Conștiința (și implicit mintea) omului căzut este fragmentată, supusă neîncetat distragerilor și împrăștiată într-o nefericită nesfârșire de gânduri și senzații deconectate. Conștiințele noastre sunt mereu în altă parte decât trupurile noastre. În loc să lucrăm la vindecarea acestei slăbiri ființiale, ne-am construit şi organizat o lume de distrageri, susținând și încurajând mintea înspre starea ei de cădere. Se poate argumenta că însuși calculatorul este o „minte” căzută, o puternică extensie a propriilor noastre dorințe dubioase, creată după asemănarea noastră. Întârziem neregenerativ într-un tărâm al iluziilor; captivați de imaginile efemere de pe ecranele computerelor noastre, devenim niște „muște prădătoare, fără noimă, bâzâind la fereastră”, disperate să consume întreaga deșertăciune a lumii.

Și totuși, noi nu suntem prădătorii, ci suntem prada. Nu suntem utilizatorii tehnologiei informației și ai rețelelor de socializare, ci mai degrabă suntem folosiți, manipulați și exploatați de către acestea. În cultura noastră a distragerilor, în care spațiile publice și private sunt saturate cu tehnologii menite să ne acapareze și să ne fure atenția, viața interioară a conștiinței noastre, precum și cea a trupului, nu sunt decât resurse exploatabile de către interese economice puternice. Crawford sugerează că distracția pentru conștiință este precum obezitatea pentru trup. Concentrarea noastră nu ar trebui, în acest caz, să fie doar asupra tehnologiei și culturii digitale, ci asupra intereselor și motivațiilor care le guvernează concepția și le promovează diseminarea în toate aspectele vieții noastre.

De-a lungul vastei sale istorii, Creștinismul a fost adesea subordonat de către puterile politice și economice dominante, uitându-se faptul că Evanghelia nu este un derivat al culturii omenești, ci un generator al unui nou mod de viață (nou fel de a trăi). Este necesar să redobândim puterea spirituală ca o pondere contra-culturală, nu spre destabilizarea societății, ci pentru a crea comunități vii. Avem de redescoperit nu doar faptul că manifestarea credinței și chemarea noastră la sfințenie ne așează aparte de lume, ci și că acestea ne deschid către o lume nouă, alternativă; nu o realitate virtuală, ci o realitate a virtuții.

Spre a ne realiza chemarea, atenția trează (trezvia) este necesar să ne fie atitudinea și etosul fundamentale. Fără trezvie nu este rugăciune, și fără rugăciune, nu este comuniune cu Dumnezeu, nu este participare la viața Dumnezeiască. Practica trezviei lăuntrice, a coborârii cu mintea în inimă, este deodată și o practică și un mod de viață care ne așează în existența autentică, adică într-o relație cu Dumnezeu. De aceea, se spune adesea că trezvia este aducerea aminte de Dumnezeu, înțelegerea conștientă a harului Duhului Sfânt prezent în noi. Luând seama la noi înșine și îngrijindu-ne de noi înșine (viața noastră lăuntrică) este metoda cea mai eficientă de a ne redobândi auto-determinarea de la cei care vor să ne-o fure. Transfigurați fiind prin har, atenția își va descoperi noi obiective, pentru că își va afla izvorul într-un subiect nou, unul nesupus formelor lumii, ci transformat prin înnoirea conștiinței sale.

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.