Crucea de plastic, fariseii și irozii I

«Hristos purtând Crucea», Tițian, circa 1560

Ziua de 14 septembrie marchează Înălţarea Sfintei Cruci și putem să ne gândim că, dacă crucea pe care a purtat-o Hristos era din lemn, epoca lemnului fiind contemporană tuturor celorlalte epoci, astăzi o asemenea cruce ar putea fi fabricată din platină, cel mai greu material, dar și… din plastic, cel mai ușor.

În istoria omului au fost Epoca pietrei, a bronzului, a fierului, epoci de aur, iar acum mulți au căzut de acord că trăim Epoca plasticului. Adică a acelui material ușor de modelat care poate înlocui aproape orice, ușor se topește și la fel de ușor devine solid, cel mai rece, cel mai impersonal. Astăzi ne îmbrăcăm cu plastic, bem și mâncăm din plastic, ne așezăm pe plastic și facem dragoste sau sex prin plastic. Tot ce este important pentru noi este din, lângă sau a trecut prin plastic. Iar plasticul este cel mai ușor de procurat și cel mai ușor renunțăm la el.

Expresia „a purta Crucea” este, fără îndoială, cea care marchează cel mai mult existența creștinului în această lume („Zis-a Domnul: Cel ce voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia Crucea sa şi să-Mi urmeze Mie…”). Iar Crucea trebuie să fie grea, cum simbolic o asociem cu cea de lemn purtată de Mântuitor pe Drumul Golgotei, Drumul Durerii. Viața unui creștin veritabil este, așadar, osândire. Prin raportare la lumea exterioară, creștinul nu poate decât să sufere. Și suferă, fără să-și aleagă cum și când să o facă. Creștinul suferă pentru că așa i-a fost hărăzit și pentru a se mântui, aici, pe pământ. Își poartă crucea. Dogma în care crezi ca și creștin nu îți dă posibilitatea să îți alegi crucea, o porți pe cea care ți-a fost destinată. Dacă ai fost făcut sau ți s-a întâmplat să percepi și să conștientizezi cât mai multe dintre relele lumii prezente, trebuie să le porți în spate, aplecat de propria povară pe care ai adunat-o, pentru că asta este crucea ta. („…Că cine va voi să-şi mântuiască sufletul său îl perde-l-va pe el; iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va mântui pe el. Că ce va folosi omului de ar dobândi lumea toată, și-şi pierde sufletul său? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Că de cine se va rușina de Mine şi de cuvintele Mele întru acest neam preacurvar și păcătos şi Fiul Omului se va rușina de el când va veni în slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri”).

Între crucea de platină și cea de plastic

Crucea îți este pusă înainte de Dumnezeu și nu poți să o refuzi. A purta crucea ține, așadar, de conștiința lucidă a fiecăruia dintre cei care aleg să nu se amestece cu lumea, „neam preacurvar și păcătos”, dar, în același timp, nu lasă loc de alte alegeri mai departe, legate de crucea din spatele tău, nu lasă loc de renunțare, de manifestarea liberului arbitru. Crucea ți se va încărca, i se adaugă greutate până acolo unde ajunge conștiința ta.

Poate că este una dintre cele mai neobișnuite alegorii istorice, dar nu poate fi și o blasfemie: spre deosebire de crucea purtată de Hristos, asamblată din lemnul acelui habitat uman pe care Mântuitorul nu l-a părăsit niciodată, crucea creștinului contemporan se poate încărca cu platina cea grea adusă de aiurea, din lumea întreagă, de abundența de informații, de concepția pe care și-o poate construi despre modul greșit în care este construită lumea de azi, spre condamnarea și durerea celor mărunți, de suferința, dar și de păcatele umane de azi, nemărginite. Și nu poate refuza această încărcare, din simplu motiv că nu își poate alege crucea. Iar atunci el trebuie să lupte pentru a răzbi curat, cu condiția de a nu reteza din greutatea și consistența crucii. A purta crucea înseamnă, așadar, luptă cu viața, fără niciun alt scop decât cel de a ajunge la moarte, dar demn și onorabil, fără a te eschiva de la nimic din ceea ce se constuituie în greutățile sale. Fără conveniențe!

Dar „creștinul” contemporan își poate oferi oricând, „din comerț”, de pe tarabele lumii moderne, crucea din consumeristul plastic. Făcută pentru el, la comandă, pe măsura sa, încărcată atât cât trebuie pentru a nu-l stânjeni câtuși de puțin, șlefuită pe margini pentru a nu-l incomoda, fără asperități măcar, poleită poate cu sminteala la fel de modernă a „gândirii pozitive” sau a altor curente sau precepte în vogă menite să aducă „împăcarea cu sine” și „fericirea”. Crucea de plastic este tocmai aceea comoditate și surogat pe care o aleg mulți dintre cei care se numesc astăzi „creștini”.

Creștinul comod, tânăr, mai ales, contopit cu lumea modernă mai mult decât ar fi dispus să recunoască, în care se regăsește individualismul și egoismul specifice epocii, plin de sine, alege uneori crucea, pentru a se căi, pentru a încerca să scape sau să stea departe de păcate evidente sau doar pentru a o folosi în procurarea unor stări sufletești de dorit. Iar de multe ori o alege pe cea de plastic.

Îl recunoști după ușurința cu care o afișează, cu ostentație, cum saltă cu ea zglobiu prin viață, cum și-o aruncă deasupra capului exchibiționând, cum o jonglează de pe un umăr pe altul dehinhibat, sau în același mod în ochii celorlalți. I se mai întâmplă să o și abandoneze sau să o scape pe jos, pentru că mai mereu acest ”creștin” este în realitate de o moralitate îndoielnică. Dar o ridică cu dezinvoltură de unde a lăsat-o, fără ca măcar să o șteargă de praf. Pentru asta există ritualurile, pe care le îndeplinește formal. Crucea sa de plastic este, astfel, în realitate, un obiect de mândrie, un subiect de conversații, o ocazie de a fi „altfel”, „diferit”, „original”, un prilej de manifestare a orgoliului de a fi parte a unei înțelepciuni superioare oferită de o dogma multiseculară, care păstrează „adevărul”, „firescul”, „datul”.

Însă adevărul adevărat este că acest creștin cu a sa cruce de plastic oferă una dintre cele mai deplorabile imagini ale lumii noastre de astăzi, cu giumbușlucurile pe care le face cu a sa cruce, așa zisă ”credință”, care, cel mai adesea și cel mai mult îl ajută să separe pentru sine a fi „creștin” de a fi „moral”. Același compromis comod pe care îl face în alegerea crucii îl va practica și cu preceptele fundamentale, mergând până la jumătatea curățeniei, dar și a păcatului: el nu minte, ci ascunde adevărul; el nu preacurvește, ci are numeroase „prietenii”; el nu înșeală, ci este „isteț”; el nu păcătuiește, ci e obligat să se adapteze, totuși, lumii moderne…

Crucea de plastic, fariseii și irozii II

În locul tuturor acestor suferinți apăsătoare mărturisite de creștinul veritabil, ”creștinul” cel cu crucea de plastic va refuza să privească și să cuprindă aceste realități și altele, chiar dacă „îl duce mintea” și chiar dacă îl confruntă și îi contrazic și chiar denaturează religia, pentru a nu se „încărca negativ”, pentru a nu se indispune, pentru a nu-i afecta viața personală, pe scurt, din comoditate. Va pretinde, însă, în continuare, cu ipocrizie, că este un creștin. Ba chiar va da lecții și va încerca să-i „salveze” pe alții. Pe când el e primul care trebuie salvat. De a fi un fariseu și un irod (Citește mai departe…)

Loading...
loading...

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.