Distrugerea culturii ancorate în adevăr II

Un fenomen îngrijorător, specific lumii noastre actuale, asupra căruia ar trebui să reflectăm mai mult, este maniera în care pseudocultura rezultată din simbioza între cultura consumeristă și neomarxism – care au căpătat supremație prin intermediul celui mai puternic instrument de promovare și de inoculare a acestora, și anume mașinăria mediatică – a modificat în profunzime modul nostru de a gândi și de a simți, alterând și redefinind valorile noastre fundamentale. Printre aceste valori esențiale, căsătoria și familia ocupă locul cel mai de preț, fiindcă de ele (mai exact, de efortul de a păstra nealterate aceste valori) depinde existența și continuitatea noastră ca societate și neam. În acest articol vom detalia modul în care căsătoria și familia au fost redefinite pentru a fi transformate în „bunuri de consum” și pentru a le aduce în concordanță cu pseudovalorile noii culturi.

Potrivit lui Jean-François Lyotard [1], în societatea postmodernă, cel care produce și deține cel mai mare surplus de informație – pe care o manipulează pentru a obține controlul asupra contextului și, drept urmare, puterea – are mereu dreptate și legitimitate. Controlul asupra realității se realizează prin mijloace tehnice (informatizarea este un astfel de mijloc) și, cu cât aceste mijloace sunt mai performante, „cu atât ‘realitatea’ produce mai multe probe științifice, și deci cresc șansele de a avea dreptate”.

Este lesne de observat cum puterea corporațiilor este dată tocmai de monopolul pe care l-au instaurat asupra informațiilor, ceea ce le permite să-și extindă controlul asupra realității, a societăților, a statelor și, în același timp, să modeleze mentalitățile și realitățile în funcție de agenda globalistă. Prin urmare, puterea nu mai este deținută de statele naționale, ci de corporații, care dispun de mijloacele cele mai performante prin care produc și propagă informațiile.

Corporațiile sunt, în fond, bune aliate ale neomarxiștilor, întrucât tipul de individ produs de marxismul cultural – dezrădăcinat, lipsit de identitate, masificat, rupt de familie și de comunitățile organice – este pe deplin deschis influențelor culturii corporatiste și perfect integrabil în noua economie globală. Un exemplu grăitor în acest sens este susținerea de care beneficiază homosexualii din partea corporațiilor [2].

Redefinirea căsătoriei în acord cu pseudovalorile noii culturi

Cu alte cuvinte, cultura consumeristă – ca produs al dominației corporatiste – a fuzionat în mod firesc cu cea neomarxistă, infestând societatea, contaminând și modelând mintea și sufletele oamenilor prin intermediul celor mai eficiente mijloace mediatice. Rezultatul evident este distrugerea culturilor tradiționale, locale și, implicit, redefinirea familiei și a căsătoriei pentru a le face să corespundă noii viziuni asupra omului: omul-emblemă al vremurilor noastre este omul-consumator, individul dezrădăcinat, trăitor într-o societate cu desăvârșire mobilă, care situează mai presus de orice aspirații umane satisfacerea propriilor dorințe subiective și egoiste ale indivizilor. Unica realitate devine cea construită de mijloacele de propagare și inoculare a noii culturi, astfel că istoria și locul comunității din care provine, generațiile trecute și cele viitoare nu mai prezintă interes pentru individul dedicat trup și suflet consumului.

Și asta fiindcă, așa cum arată Christopher Lasch în cartea sa «Cultura narcisismului» [3], „tendinţa dominantă este de a trăi prezentul – a trăi pentru tine însuţi, nu pentru predecesori sau pentru posteritate. Ne pierdem rapid simţul continuităţii istorice, sentimentul că aparţinem unei succesiuni de generaţii ce-şi au originea în trecut şi se îndreaptă spre viitor”. Or, acest simț al continuității istorice, atașamentul puternic față de comunitate și față de generații, precum și spiritul de sacrificiu (opus înclinațiilor individualiste și egoiste stimulate excesiv de cultura de consum), de devotament și fidelitate (față de soț sau soție, față de neam și strămoși) sunt cultivate, în mod firesc, numai în cadrul familiei tradiționale. Dacă familia este supusă disoluției, urmarea ineluctabilă este destrămarea și dispariția comunității al cărei temei este.

Tradiția creștină asigură trăinicia și unitatea familiei

Bărbatul și femeia care se unesc în Taina Căsătoriei contribuie la viitorul unui neam generând noi vieți și „asumându-și cu jertfelnicie datoria față de trecut și responsabilitatea față de viitor” (Patrick J. Deneen). Însă, cum arată Părintele Ilie Moldovan [4], ceea ce susține cu adevărat familia, asigurându-i trăinicia și unitatea, este Tradiția creștină – la noi, familia având ca fundament Ortodoxia.

Iată de ce, cu ajutorul noii culturi dominante – nihilistă, disolutivă – , care este cultura mediatică, o cultură a patimilor, fiind cea mai puternică armă mânuită cu abilitate atât de elitele corporatiste, cât și de marxiștii culturali, se țintește către redefinirea familiei și a căsătoriei pentru a le desacraliza și a le devaloriza. Astfel, familia redefinită în acord cu pseudovalorile noii culturi îşi pierde ancora în Biserică şi, odată cu ea, şi fundamentul moral, fiindcă, de vreme ce viața familială nu mai este impregnată de harul credinţei și nu mai este susținută și regenerată prin legătura cu Dumnezeu, devine vulnerabilă în fața oricăror inginerii sociale și ideologice menite să o denatureze și să o dezintegreze. Șubrezirea acestei temelii fără de care întregul edificiu social se năruie – familia – este, prin urmare, o consecință a slăbirii credinței. Unitatea familiei și, implicit, a unui neam, nu este vie și durabilă fără credință, singura care împiedică regresul unui popor în starea depersonalizantă de masă.

Familia firească, tradițională se fundamentează pe o cultură solidă a virtuții, care este ancorată în valorile creștine. Subminarea valorilor creștine ale familiei echivalează cu anihilarea virtuților care mențin stabilitatea și coeziunea familiei: fidelitatea, respectul, spiritul jertfelnic, devotamentul, castitatea (nu numai cea trupească, a tinerilor care urmează să-și întemeieze o familie, dar și curăția inimii). Părintele Ilie Moldovan descrie pe larg aceste valori morale și dovedește importanța lor crucială, arătând, după cum convin și istoricii, că „epocile de prosperitate şi de putere a popoarelor coincid întotdeauna cu cele de puritate şi solidaritate a vieţii familiale” întemeiate pe aceste virtuți. Iar decăderea morală a familiei are efecte devastatoare asupra vieții sociale, conducând la degradarea și destabilizarea acesteia. În acest context, prioritatea zero a celor ce pretind că reprezintă societatea și se află la conducerea ei ar trebui să fie promovarea unei culturi a familiei prin cultivarea și apărarea acestor virtuți. Iar dacă principiul fidelității conjugale este temeiul fundamental al unei vieţi de familie sănătoase, atunci acesta ar trebui să fie printre cele mai importante valori insuflate tinerilor.

Devalorizarea familiei și transformarea ei într-un „bun de consum”

Putem înțelege și mai clar de ce corporațiile moderne devin aliatele cele mai de nădejde ale homosexualilor, favorizând (printr-un substanțial sprijin financiar și mediatic) „căsătoriile” între persoanele de același sex, dacă reflectăm la rădăcinile filosofice comune ale corporației moderne și căsătoriei moderne: „Corporațiile moderne și căsătoriile gay au, în fond, la bază aceeași filosofie: suntem indivizi, consumatori, și nu ar trebui să întâmpinăm nicio opreliște – fie naturală (biologică sau ținând de mediul ecologic), fie morală (norme prin care sunt condamnate desfrâul sau lăcomia) – în obținerea satisfacției personale. Atât în economia modernă, cât și în căsătoria modernă, tipul de individ dezirabil este cel dedicat consumului fără limite”[5].

Redefinirea căsătoriei după tiparele acestei noi realități fabricate de cultura mediatică are tocmai scopul de a-l „elibera” pe individ de orice angajamente puternice față de comunitate, chiar față de oamenii lângă care trăiește, de a-l desprinde de strămoși și de generațiile de care este legat în cadrul familiei extinse. Pentru acești indivizi „liberi”, al căror unic ideal este atingerea satisfacției personale, căsătoria nu mai este o datorie, un angajament asumat în scopul menținerii unei rânduieli morale și naturale pe care Biserica și comunitatea o apără și o cultivă ca fiind „cheia de boltă” a existenței noastre ca societate și neam, ci ajunge să facă parte „din piața bunurilor de consum aflate la alegerea noastră” (Patrick J. Deneen). Devine unul din „drepturile” individului, un „bun de consum” care trebuie să-l satisfacă. De aici, ajunge să fie lesne transformată într-un „drept” al homosexualilor. Principiile care stau la baza „căsătoriei” astfel reinterpretate sunt „libertatea de alegere”, autoîmplinirea, plăcerea egoistă, dorințele subiective pervertite, înrobirea față de patimi și descătușarea acestora, precum și dreptul de a desface oricând o asfel de uniune atunci când așteptările – create și alimentate de cultura media care fabrică și ne inoculează un model senzațional, dar pur fictiv, de „om fericit” – nu sunt îndeplinite.

Efectele distructive ale culturii imaginii asupra familiei

Un factor care contribuie decisiv la subminarea familiei și la degradarea relațiilor din cadrul ei este imaginea, care, având o uriașă putere hipnotică, este cea mai eficientă armă de manipulare astăzi. Imaginea „este aproape tot ce contează, ceea ce se vinde, se caută, şi faţă de care există grija cea mai mare” (Christopher Lasch), omul tinzând să se identifice cu aceasta sau să interiorizeze, de multe ori inconștient, ceea ce transmite aceasta. Întrucât „imaginea este perisabilă”, cum arată Lasch, omul condiționat de imagine este dominat de dorința puternică de a trăi doar în prezent, concepția care i se inculcă fiind aceea că „oamenii sunt valabili şi sunt vii atâta vreme cât sunt tineri şi atractivi”. De aici, fetișizarea tinereții și pierderea simțului continuității istorice. Oamenii nu mai sunt interesați să învețe din trecut și nu mai sunt preocupați de modul cum vor fi judecați de posteritate.

Bărbatul sau femeia aspiră să-și creeze o imagine (sau să aibă un partener) care să coincidă imaginii ideale fabricate de cultura media – imagine care este, în fond, un „bun de consum”, ce trebuie să atragă și să se vândă cât mai bine. Femeii i se inoculează obsesia pentru frumusețe – nu o frumusețe naturală, ci una care este produsă, ca orice alt bun de consum, și care transformă femeia într-un obiect sexual. Cultura media promovează modelul unei femei sexualizate, dar și masculinizate (femeia obsedată de carieră, femeia dominatoare), care se situează la antipodul adevăratei feminități – delicate, sfioase, jertfitoare, smerite, apărătoare a valorilor vieţii. Astfel, femeia este ruptă de menirea ei firească, de cămin, de maternitate, de viaţa spirituală şi de tradiţie, iar o societate care nu mai prețuiește femeia, ci permite înjosirea ei în acest mod devine o societate degenerată și își pierde stabilitatea, coeziunea şi puterea morală de a rezista în fața forţelor exterioare dizolvante. Marii duhovnici au avertizat că distrugerea unei societăţi începe cu decăderea femeii.

Pe de altă parte, modelul „ideal” de bărbat, inculcat prin intermediul acaparatoarei culturi mediatice, este unul infantilizat, lipsit de autoritate și de capacitatea de a-și asuma responsabilități, fără stăpânire de sine (o calitate esențială a bărbăției), obișnuit să vadă în femeie un obiect sexual. Diminuarea interesului de a mai întemeia familii, a dorinței de a mai naște prunci, slăbirea fidelității, alienarea produsă între membrii familiei, obsesia pentru satisfacerea plăcerilor egoiste sunt alte „roade” care cresc din semnințele otrăvite sădite de universul ficțional mediatic. Întrucât omul real și modul în care decurge o viață normală de familie nu au cum să corespundă modelelor mediatice – care nu sunt decât fantasme -, urmările inevitabile sunt erodarea comuniunii din cadrul familiei, conflictele, nemulțumirile.

Cultura pornografiei

Cum reușește imaginea – această chintesență a culturii media și a lumii virtuale – să aibă un impact atât de vătămător asupra familiei? În primul rând, imaginea constituie instrumentul cel mai puternic prin care se propagă cultura pornografiei, iar mediul virtual, cadrul prielnic pentru proliferarea acestei culturi. Teologul ortodox american David Bentley Hart atrăgea atenția, în articolul său «Cultura pornografiei» [6], cu privire la „cât de rapid și de insidios poate un astfel de mediu să modifice cultura care ne înconjoară. Fie ocazional, fie cronic, suntem deja o societate pornografică”. El arată că societatea actuală le îmbracă pe fetele tinere atât de sumar și de indecent, încât prostituatele de profesie nu au o metodă prin care să se deosebească de ele pentru a-și atrage posibilii clienți, și că muzica și spectacolele la modă astăzi, care atrag tinerii, au transformat multe forme clasice de divertisment specifice altădată bordelului în forme de divertisment „soft” care, în vremea noastră, au devenit o obișnuință.

Hart evidențiază dimensiunile (în general neconștientizate) ale acestui „cataclism” moral (provocat de această cultură), ce spulberă orice rânduială firească întemeiată pe virtuțile despre care vorbeam la început, lăsându-i mai ales pe tineri pradă unei derive morale fără precedent. „Mai ales în epoca noastră modernă, caracterizată de entertainment-ul pasiv, saturați precum suntem de o nesfârșită furtună de zgomote și imagini și vorbărie deșartă, înfãțișarea violenței sau a degradării sexuale posedă o remarcabilă putere de a penetra, forma și deprava imaginația; iar imaginația este, la urma urmei, izvorul dorinței, al personalității, al caracterului. Oricine susține că expunerea constantă sau chiar regulată la pornografie nu afectează o persoană la nivelul cel mai profund al conștiinței este fie de o prostie ieșită din comun, fie de o degenerare ieșită din comun. Nici nu există vreun precedent istoric care să egaleze cultura Occidentului modern la capitolul abundență și accesibilitate a pornografiei” [7].

Absența unei culturi comune a virtuții și statul polițienesc

După cum explică Hart, în absența unei culturi comune a virtuții – societatea ajungând într-un stadiu avansat de disoluție și decădere morală, tocmai fiindcă structurile subsidiare de autoritate care o guvernau altădată (Biserica, familia, comunitatea) au fost atacate și șubrezite -, „statul liberal modern este nevoit să funcționeze (chiar dacă în formă benignă) ca un stat polițienesc”. Individul „eliberat” este nevoit să apeleze la această autoritate abstractă, care pretinde că-i asigură toate drepturile, dar care poate ajunge lesne să capete o putere totalitară.

De aceea, nu e de mirare că poate adopta legi care contravin valorilor culturii majoritare, iar lupta pentru apărarea acestora – în fond, a unor adevăruri firești – devine o adevărată provocare pentru poporul majoritar, într-o societate caracterizată de relativism valoric și dezorientare axiologică. Însă o dovadă că societatea românească nu și-a pierdut cu totul puterea de reacție sunt cele trei milioane de semnături strânse pentru apărarea familiei tradiționale și pentru afirmarea unui adevăr care altădată, fiind de la sine înțeles, nici nu mai avea nevoie să fie afirmat sau apărat.

Cultura autentică se hrănește din Adevăr

Totuși, nu putem să nu ne întrebăm: de ce, în general, oamenii nu mai conștientizează gravitatea tuturor acestor probleme – sau, când se întâmpla aceasta, nu mai găsesc în ei suficientă putere să se opună acestor forțe disolutive? De ce societatea e tot mai dezbinată, debusolată și anesteziată? Un răspuns cert este acela că i-a fost confiscată cultura, acea cultură care îi înlesnea accesul la Adevăr, la înțelesurile perene și la valorile morale transmise, timp de generații, prin cei trei factori principali care au asigurat educația și au menținut coeziunea acestui neam: Biserica, familia și școala. Acea cultură menită să unifice și să dezvolte o conștiință a identității și a unui destin comun.

Suntem îndreptățiți să credem că disoluția culturii este probabil cel mai grav fenomen care caracterizează civilizația actuală. Cultura înseamnă libertate, identitate, memorie. Când unui popor i s-a furat cultura, acesta nu mai are conștiința propriei identități și decade în starea de masă, atunci nimic nu va mai sta în calea destabilizării sale pe toate planurile. Cultura autentică își trage seva din valorile spirituale, se hrănește din Adevăr. Valorile spirituale moștenite, alcătuind un tezaur de înțelepciune și adevăruri inalterabile, nu numai că dau fundament culturii, făcând posibilă transmiterea ei peste timp, dar asigură unitatea și trăinicia unui popor, păstrând identitatea lui culturală. Cum am văzut, scopul neomarxiștilor, și anume distrugerea culturii ancorate în Adevăr (așadar, în Tradiția creștină), converge pe deplin cu scopurile urmărite de promotorii agendei corporato-globaliste, consecința fiind instaurarea unei pseudoculturi cu efecte devastatoare asupra neamului, familiei și copiilor noștri. Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea trezvie pentru a ne putea păzi de roadele otrăvitoare ale acesteia!

Irina Bazon

Articol publicat în Revista Familia Ortodoxă, nr. 90/Iulie 2016

[1] Jean-François Lyotard, «Condiția postmodernă», Editura IDEA, Cluj, 2003.

[2] O listă cuprinzătoare incluzând corporațiile care sprijină „căsătoria” între homosexuali poate fi consultată la http://www.huffingtonpost.com/2015/03/05/marriage-equality-amicus_n_6808260.html.

[3] Christopher Lasch, «The Culture of Narcissism», W.W. Norton & Company, New York, 1979.

[4] Părintele Ilie Moldovan, «În Hristos şi în Biserică. Teologia iubirii», vol. I; Iubirea, Taina Căsătoriei», vol. II; «Adevărul şi frumuseţea Căsătoriei».

[5] Patrick J. Deneen, «Corporatism and Gay Marriage: Natural Bedfellows», http://www.theamericanconservative.com/2014/01/29/corporatism-and-gay-marriage-natural-bedfellows/

[6] David Bentley Hart, „«Cultura pornografiei»”, în Revista Rost, nr. 83-84, ianuarie-februarie 2010, pp. 41-46.

[7] Ibidem.

Distrugerea culturii ancorate în adevăr III

Dacă în cultura tradițională exista un adevăr transcendent și dimensiunea morală era esențială, cultura postmodernă consideră că adevărul este imanent și este stabilit doar prin „consensul experților”.

În cunoașterea postmodernă, factorii determinanți nu mai sunt valorile spirituale și morale, menite să orienteze omul spre un sens înalt al existenței, să formeze – acesta fiind rolul cunoașterii narative, cum o numește Lyotard, cunoaștere care este de tip formativ, desconsiderată în postmodernism, în epoca în care marile povestiri și miturile fondatoare sunt sortite disoluției. Criteriul operativ, al performanței și criteriul puterii ajung să dețină întâietatea (Citește mai departe…)

Loading...
loading...

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.