„În lume trebuie să apară marea reacție spirituală împotriva puterii și hegemoniei politicii”

„În lume trebuie să apară marea reacție spirituală împotriva puterii și hegemoniei politicii, împotriva bunului plac al puterii politice, împotriva furiei pasiunilor politice. Politica va trebui să-și știe locul său de subordonare, loc de rândul doi, va trebui să înceteze a hotărî criteriile de bine și rău, va trebui să se supună spiritului și finalităților spirituale. Prioritatea politicii, ca și prioritatea economiei, înseamnă pervertirea temeiului ierarhic al vieții.

Oamenii pot fi buni sau răi, supuși adevărului divin sau rupți de el, dar asta nu pentru că ei sunt monarhiști sau republicani, aristocrați sau democrați, susținători ai sistemului burghez sau ai celui socialist. La suprafața vieții se desfășoară lupta de pasiuni și interese, apare pofta pentru primatul politicii și se stabilesc criterii exterioare de evaluare.

De aceea va trebui ca, într-adevăr, criteriile cu adevărat spirituale, profunde, să ocupe locul preponderent și să dea la o parte, în planul doi, criteriile politice de evaluare, să depășească dictatura politicii ce sugrumă lumea și o face să sângereze.

De aici, unirea lumii va trebui înfăptuită potrivit cu alt principiu, după alt principiu. Viața spirituală va trebui să ocupe iarăși locul ce i se cuvine, de preponderență ierarhică. Oamenii vor trebui să se unească, înainte de toate, după criterii spirituale, și după criterii și principii politice. Și numai atunci poate avea loc renașterea spirituală. Trebuie pus capăt puterii exterioare, de natură socială, asupra spiritului uman.

Nicolai Berdiaev, fragment din postfața la «Filosofia inegalității» (traducere), Andromeda Company, București, 2005, pp. 351-352.

Nikolai Alexandrovici Berdiaev (n. 1874, d. 1948) a fost un filosof rus care s-a ocupat, între altele, de filozofia religiei. Este un reprezentant al existențialismului.

S-a născut la Kiev într-o familie din aristocrația militară. La 14 ani citește «Critica rațiunii pure» a lui Kant și «Fenomenologia spiritului» a lui Hegel. Urmează școala de cadeți din Kiev și apoi Universitatea. Începând din 1894 se apropie de marxism. În 1901 este deportat la Vologda, în nord, împreună cu alți studenți social-democrați, dar perioada sa marxistă se apropie de sfârșit. În lucrarea sa «Cunoașterea de sine. Încercare de autobiografie filozofică» scrie: „Știu bine ce e marxismul, pentru că nu-l știu din afară, ci dinauntru, și îmi provoacă chinuri”.

Devine preocupat de filosofia religiei. În 1907 se mută la Moscova, unde înființează o «Societate filozofico-religioasă». În 1916 fondează revista «Puti» (Calea). Devine profesor de filosofie și istorie la Universitatea din Moscova, dar la scurt timp este arestat și anchetat de serviciile de securitate sovietice. În septembrie 1922 Berdiaev este exilat de regimul bolșevic, din motive ideologice. Se stabilește la Berlin, unde întemeiază o «Academie Rusă de Filosofie Religioasă».

Nikolai Berdiaev a făcut portretul omului contemporan, torturat fizic și psihic de dictaturi totalitare, revoluții și războaie, alienat de tehnică, măcinat de timp, de întrebări și dileme în raport cu Dumnezeu, cu societatea, cu staul și cu sine însuși.

Adevărul nu este, după Berdiaev, obiectiv, ci mai degrabă transsubiectiv. Apogeul cunoaşterii nu poate fi atins prin obiectivare, ci prin transcendere. Ceea ce numim noi în general „existenţă” nu reprezintă o realitate ultimă, pentru că existenţa este un produs al gândirii raţionale, dependentă de conştiinţă. Existența spirituală este cea care primează. Adevărul este întotdeauna victoria spiritului. Prin urmare, Adevărul integral, adevărul absolut nu poate fi decât Dumnezeu.

„În ce mă privește, întotdeauna am perceput viața religioasă drept creație, nu ca educație și nici ca proces judiciar. Renașterea creștină nu se va putea săvârși decât printr-un sentiment de tinerețe și creație. Venirea la Dumnezeu, întoarcerea la creștinism, nu înseamnă conservare, ci o revoluție spirituală”

„Formele cele mai redutabile ale ateismului nu se manifestă în opoziție militantă și pasionată față de ideea de Dumnezeu sau față de Dumnezeu Însuși, ci într-un fel de ateism existențial și practic: ateism ce se exprimă prin indiferență și necroză interioară. Acest tip de ateism e răspândit în mod inconștient la creștinii din categoria formalistă”

„Păcatul nu constă în nesupunerea la poruncile divine, ci în servilitate, în pierderea libertății, în supunerea față de o lume inferioară, altfel spus, în ruperea alianței teandrice”

„Tradiția este o comuniune cu misterul istoriei”

„Moartea este cel mai semnificativ și mai profund eveniment al vieții”

„Prin natura sa lăuntrică, orice om este o lume – un microcosmos unde se reflectă și ființează întreaga lume reală și toate epocile istoriei; omul nu este o fracțiune din univers, în care s-ar include un fragment din acesta, el reprezintă o întreagă lume care, datorită stării în care se află conștiința omului respectiv, poate fi închisă, dar care se deschide dinăuntru pe măsură ce această conștiință se extinde și se luminează”

„Când citești o carte științifică de istorie, de pildă despre istoria popoarelor antice, simți clar că din istoria acestor popoare a fost definitiv eliminat sufletul, a fost expulzată viața interioară, ai impresia că ți se oferă o fotografie exterioară, un desen exterior”

„Cred că făurirea și consolidarea personalității umane s-au realizat în acea perioadă a istoriei, care, din punct de vedere umanist, a fost considerată neprielnică pentru personalitate: în Evul Mediu”

„Dacă omul european iese astăzi din noua istorie secătuit, cu forțe istovite, el a ieșit din istoria medievală cu forțele acumulate, virginale și disciplinate la școala ascetismului”

„Dostoievski este cel mai caracteristic și cel mai important pentru conștientizarea crahului intern al umanismului. La Dostoievski, umanismul trece prin cea mai mare criză. Tocmai Dostoievski a făcut aici mari descoperiri. Dostoievski, pe care l-a durut inima de om, de soarta omului, care a făcut din om unicul subiect al operei sale, tocmai el divulgă inconsistența lăuntrică a umanismului, tragedia umanismului. Propriul său umanism dialectic este în profundă opoziție cu acel umanism istoric pe care a fost fundamentată istoria renascentistă, cu umanismul pe care-l împărtășeau marii umaniști ai Europei. Aceste particularități ale Răsăritului rus marchează misiunea lui originală în cunoaștera sfârșitului Renașterii și a sfârșitului umanismului.Tocmai Rusiei îi este dat să descopere și să scoată ceva la iveală și tocmai în Rusia este rostită o idee deosebit de stringentă privitoare la destinele istorice finale. Nu întâmplător, pe culmile filozofiei religioase ruse gândirea a fost întotdeauna îndreptată spre Apocalipsă. Începând cu Ceaadaev și cu slavofilii, continuând cu Vladimir Soloviov, K. Leontiev și Dostoievski, gândirea rusă a fost ocupată cu teme de filozofie a istoriei, și această filozofie rusă a istoriei a fost apocaliptică. Și revoluția rusă, prin esența sa metafizică, reprezintă crahul umanismului, prin aceasta conducând la tema apocalipsei”

„Întreaga conștiință slavofilă n-a fost cuprinsă de vrajbă față de cultura europeană, ci față de civilizația europeană. Teza conform căreia Occidentul este în putrefacție însemna tocmai faptul că moare marea cultură europeană și triumfă civilizația europeană, fără suflet și fără Dumnezeu. Homiakov, Dostoievski și Konstantin Leontiev se raportau cu entuziasm la trecutul măreț al Europei, la această ‘țară a miracolelor sacre’, la sfintele ei monumente, la pietrele ei vechi. Însă bătrâna Europă și-a trădat trecutul, s-a lepădat de el. Civilizația burgheză fără Dumnezeu a biruit vechea cultură sacră. Lupta Rusiei cu Europa, a Răsăritului cu Apusul, era reprezentată ca luptă a spiritului cu uscăciunea sufletească, a culturii religioase cu civilizația nereligioasă”

„Religia progresului, fundamentată pe un asemenea tip de divinizare a generației viitoare a fericiților, este necruțătoare cu trecutul și prezentul și îmbină optimismul nelimitat în raport cu viitorul cu pesimismul nelimitat în raport cu trecutul. Ea e situată profund antagonic față de speranța creștină a învierii tuturor generațiilor, a tuturor celor morți, a tuturor moșilor și strămoșilor. Ideea creștină se bazează pe speranța că istoria se va încheia prin ieșirea din tragediile istorice, din toate contradicțiile acesteia, iar la acestă ieșire vor lua parte toate generațiile umane. Ideea progresului secolului XIX admite la acest ospăț mesianic numai neștiuta generație a fericiților, care este devoratoare în relație cu generațiile precedente”

„S-a arătat și s-a demonstrat că ateismul umanist duce la autonegarea umanismului, la degenerarea umanismului în antiumanism. La transformarea libertății în constrângere. Astfel se încheie noua istorie și începe o altă istorie, pe care eu, prin analogie, am numit-o noul Ev Mediu. În această istorie, omul trebuie să se adune iarăși pe sine, să se lege și să se subordoneze la instanța superioară, pentru a nu se pierde definitiv. Pentru ca personalitatea umană să se regăsească pe sine, pentru ca lucrarea creștinească asupra chipului omului, care a fost un moment esențial din destinul său, să continue și mai departe este absolut necesară o întoarcere, nouă, la unele elemente ale ascetismului medieval. Ceea ce veacurile de mijloc au trăit ascendent trebuie să fie trăit imanent”.

Loading...
loading...

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.