Orientări printre ruinile societăţii moderne

Julius Evola

Este inutil să ne creăm iluzii cu himerele unui oarecare optimism: noi ne aflăm astăzi la sfârșitul unui ciclu. Deja de secole, la început în mod insensibil, apoi asemănător cu mișcarea unei mase care se surpă, procese multiple au demolat în Occident [Europa] orice orânduire normală și legitimă a oamenilor, au deformat orice concepție înaltă a trăirii, a acțiunii, a cunoașterii și a luptei. Și miscarea acestei căderi, viteza ei, rotirea ei amețitoare au fost numite „progres”. Și „progresului” i-au fost înălțate imnuri și noi ne-am iluzionat că această civilizație – civilizația materiei și mașinii – ar fi civilizația prin excelență, aceea căreia întreaga istorie a lumii îi era predestinată până ce ultimile consecințe ale acestui întreg proces au fost astfel încât au produs în unii, o trezire. […]

Ceea ce contează este doar acest lucru: noi ne aflăm astăzi în mijlocul unei lumi de ruine. Și problema pe care trebuie să ne-o punem este aceasta: mai există încă oameni rămași în picioare în mijlocul acestor ruine? Și ce trebuie, ce pot ei să mai facă?

Și o astfel de problemă trebuie pusă dincolo de alianțele de ieri; este clar că învingători și învinși se găsesc acum pe același plan și că unicul rezultat al celui de-Al Doilea Război Mondial a fost să reducă Europa la un obiect de dispută al puterilor și intereselor extraeuropene. Trebuie să recunoaștem, așadar, că devastarea care există în jurul nostru are un caracter mai curând moral.

Există un climat general de anestezie morală, de profundă dezorientare, în ciuda tuturor sloganurilor într-o societate de consum și democratică, în care asistăm la o degradare a caracterului și a oricărei autentice demnități, la un marasm biologic, la prioritatea celor mai josnice interese, la supraviețuirea de azi pe mâine: acestea sunt trăsături care, mai mult sau mai puțin pronunțate, îl caracterizează în general, pe omul postbelic. A recunoaște aceasta înseamnă a recunoaște că primă problemă, baza oricărei alteia, are caracter intern: a te ridica din nou, a renaște din interior, a te forma, a crea în tine însuți o ordine și o rectitudine.

Nimic nu a învățat din lecțiile trecutului recent cel care se iluzionează astăzi cu privire la posibilitățile unei lupte pur politice și a puterii uneia sau alteia dintre formele sau sistemele cărora nu li se opune o nouă calitate umană.

Iată un principiu care azi ar trebui mai mult ca niciodată să aibă evidență absolută: dacă un stat ar poseda un sistem politic sau social care, în teorie, ar conta ca fiind perfect, dar substanța umană ar fi tarată, atunci acest stat ar coborî mai devreme sau mai târziu la nivelul societăților celor mai joase, în timp ce un popor, o rasă capabilă să producă oameni de adevărată simțire și instinct sigur, ar dobândi un înalt nivel de civilizație și ar rămâne în picioare chiar și la încercările cele mai dure, chiar dacă sistemul său politic ar fi defectuos și imperfect.

Să se ia deci poziție precisă împotriva acestui fals „realism politic”, care raționează doar în termeni de programare, de probleme organizatorice de partid, de rețete sociale și economice. Toate acestea aparțin contingentului, nu esențialului. Măsura a ceea ce mai poate fi salvat depinde, în schimb, de existența, sau mai puțin, de oameni care să ne stea în față nu pentru a predica formule, ci pentru a fi exemple, nu mergând în întâmpinarea demagogiei și a materialismului maselor, ci pentru a trezi forme diferite de sensibilitate și interes. Plecând de la ceea ce poate încă să mai reziste printre ruine, să se reconstruiască cu încetul un om nou care să fie animat printr-un spirit determinat și o adecvată concepție de viață, să fie călit prin adeziunea riguroasă la principii date – iată adevărata problemă.

Ca spirit, există ceva ce poate servi deja drept fir conducător forțelor rezistenței și ale redresării: este spiritul legionar. Este atitudinea celui care a știut să aleagă drumul cel mai dur, a celui care a continuat să lupte chiar știind că, material, bătălia era pierdută, a celui care a știut să confirme cuvintele sagăi antice: „Fidelitatea este mai puternică decât focul” prin intermediul căruia s-a afirmat ideea tradițională, ca sensul onoarei și al dezonoarei – nu mici măsuri scoase din morale mici – sunt cele care creează o diferență substanțială, existențială între ființe, aproape ca între o rasă și o altă rasă. […]

„Stilul” care trebuie să câștige relief este acela al celui care se menține pe poziții de fidelitate față de sine însuși și față de o idee, într-o demnă intensitate, într-o repulsie față de orice compromis, într-o angajare totală care trebuie să se manifeste nu doar în lupta politică, ci în orice expresie a existenței: în fabrici, în ateliere, în universități, pe străzi, în însăși viața personală și afectivă.

Din «Orientari”, de Julius Evola

Julius Evola (n. 1898 – d. 1974) a fost un publicist și filosof politic italian, apropiat de dreapta radicală europeană. A fost un autor pe cât de prolific și strălucit pe atât de controversat. Principalele sale lucrări: «Revolta contra lumii moderne» (Rivolta contro il mondo moderno, 1934), «Oamenii printre ruine» (Gli uomini e le rovine, 1953), «Fascismul» (Il Fascismo, 1964).

Loading...
loading...

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.