Stupidul intelectualism

Există o boală grea în România de azi, dar și în lume, și nu e alta decât intelectualismul, o hipercomplexitate păguboasă cu care se afișează ostentativ intelectualul bolnav de el însuși, de propria gândire. Iar pacientul e cu atât mai bolnav, cu cât e mai fericit și mulțumit de sine.

Acești bolnavi, intelectualiștii, sunt peste tot, comentaci și analiști, pe televizoare, prin ziare și umplu cărți și biblioteci cu bâiguielile și aiurelile lor abstracte. Ce reușesc cel mai mult, performanța lor notabilă este să-i bulverseze pe cei care îi urmează, să denatureze și să debusoleze gândirea sănătoasă. Prin transformarea proceselor mentale în scopuri în sine, de unde trebuie să fie și să rămână mijloace, așa cum e natural și firesc, mijloace pentru înțelegea și descrierea realității și a vieții.

Și sunt atâtea lucruri neînțelese sau greșit înțelese, atâtea erori, atâta complexitate în viața naturală care ne înconjoară și în civilizația artificială a oamenilor care ne și angajează!

Iar tocmai aici ar trebui să fie și provocarea reală pentru o inteligență vie: să le pătrundă, să le înțeleagă și să le explice pentru ceilalți. Sau măcar să încerce. În loc de asta, ai să-l vezi pe intelectualistul bolnav de propria inteligență, un personaj ridicol, cum perorează grav la nesfârșit pe autostrada de la abstract la absurd, și înapoi, cu campare obligatorie în aberant, pentru odihnă și recuperare. În loc de asta ai să-l vezi cum se dedă unor abstractizări care capătă sens tot mai mult doar prin legături unele cu altele și tot mai mult prin pierderea legăturii lor cu realitatea. El doar spune lucruri, fără premize și fără concluzii, fără cap și fără coadă, lucruri a căror valoare de adevăr nu poate fi stabilită decât în sinea lor, mai exact prin același fapt că le-a produs „gânditorul”.

O invitație permanentă pentru acești „deștepti” ar trebui să fie să-și explice propria realitate și viață, procesele complexe, cât se poate de imediate și directe, care le dau și le fac așa cum sunt: politice, sociale, economice, financiare, culturale. Să expliciteze realitățile ocultate ale funcționării sistemului financiar, să deslușească, și pentru noi, mecanismele sinuoase și corupte ale economiei de piață, și să le ofere rezolvare, evident, să scoată din penumbră laboratoarele politice. Iar atunci când vor fi reușit să-și ducă gândirea analitică pânâ într-acolo, când vor fi izbutit să ne lumineze astfel pe toți, să ne înfățișeze pârghiile lor și realitatea și viața, deci să-și îndeplinescă un rol social care să îi califice spre a afirma pentru alții, să purceadă în timpul liber și la masturbarea intelectuală publică pe care o practică, adică să dea lecții de gândire a gândirii gânditoare…

Pentru că intelectualismul este ideologizarea gândirii, gândire de dragul gândirii, în sine și pentru sine, rațiunea nascisistă, amorezată de ea însăși până la autosatisfacere, onanie intelectuală și jalnic masochism de unul singur. Totul pentru satisfacție personală, fără nimic care să-i privească pe ceilalți. Pentru că ce face intelectualistul este să practice un voyorism într-o oglindă transparentă: în timp ce se admiră și se dezinhibă, trebuie să se asigure că e admirat și de alții. Dacă ar avea simțul penibilului sau ridicolului, eternul „bun simț”, s-ar rușina. Dar nu se întâmplă, pentru că mândria trufașă a gândirii de dragul gândirii, „gândirea pură”, obiectivul său, s-a dezvoltat înlăuntrul personalității sale tocmai în detrimentul sensibilității, a echilibrului interior care trebuie să existe între rațiune și simțire.

Pentru că el dezvăluie și un infantilism perpetuu: sunt oameni insuficient dezvoltați emoțional, retardați afectiv, rămași sub puternica impresie de a putea gândi, sub efectul bucuriei neroade a pubelului care face primele legături cauzale, ajungând astfel la fericirea foarte personală, egoistă, de a stăpâni ”adevărul” său.

Singura întrebare pe care intelectualistul nu și-o pune e tocmai cea mai potrivită: Qui prodest? (Cui folosește?). Cui folosesc echilibristicile, artificiile, abstractizările și elucubrațiile sale, adică, pe scurt, manifestarea acestei „libidinoșenii” și „narcisism” intelectual? Nimănui, dimpotrivă.

Nu e nicio întâmplare că tot mai mulți oameni trăiesc astăzi cu senzația de necunoscut, cu sentimentul de înstrăinare față de lumea lor, abstractizată de intelectualiști sau cei care le-au cunoscut influența. Sunt efectele directe sau ascunse ale stupidului intelectualism.

Loading...
loading...

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.