„E important să ne păstrăm identitatea, să nu ne uităm rădăcinile, credinţă, limba”

O tânără româncă de valoare din diaspora, cu rezultate excepționale, care a plecat dintr-un sat sărac din județul Vaslui a răspuns unui interviu exclusiv pentru Sputnik.

În interviu povestește de unde a plecat și cum a ajuns să aibă o carieră de invidiat într-o instituție europeană. Care este mesajul ei pentru românii de acasă și pentru românii stabiliți în străinătate.

A plecat dintr-un sat sărac din județul Vaslui (considerat cel mai sărac județ din România), a fost admisă la o școală de elită din Iași – Colegiul Naţional «Costache Negruzzi», iar după o perioadă s-a mutat în Spania, în Valencia, împreună cu părinții, care au fost nevoiți, asemeni multor alți români, să plece acolo la muncă.

A terminat liceul în Spania ca șefă de promoție – profilul științe sociale, a ajuns în mai multe țări cu bursele obținute și cu studiile. Datorită rezultatelor excelente a fost admisă la un program special de studii la două universități – universitatea din Valencia și cea din Nantes -, obținând o diplomă dublă în economie. A primit oferte de la mari instituții europene, iar acum lucrează la una dintre acestea, în Luxemburg. Dar nu a uitat de unde a plecat. Oana Picincu este tânăra cu rezultate remarcabile.

Ai obținut o diplomă dublă în economie după ce ai urmat un program de studii la două universități universitatea din Valencia și cea din Nantes.

– Aşa este. Când m-am înscris la universitate, am fost informată că au un program special la facultatea de economie şi că, în cursul facultăţii, care era de 5 ani, dacă rezultatele mele erau bune, Universitatea din Valencia îmi va finanţa doi ani de studii în Franţa (anul 3 şi anul 4), în colaborare cu Universitatea din Nantes, aşa că nu am ezitat să mă înscriu la această specializare.

„Liceul «Negruzzi» a fost ca un fel de armată care m-a instruit pentru viitor

Când ai ajuns în Spania, ce ți s-a părut diferit în sistemul de învățământ de acolo față de cel din România, din care tocmai plecaseși?

– Am ajuns în Spania la vârstă de doisprezece ani. Terminasem clasa a V-a la liceul «Costache Negruzzi» din Iaşi şi, după câteva luni, părinţii ne-au dat, mie şi fratelui meu, marea veste, că doresc să se stabilească definitiv în Spania. Iniţial, că orice copil, am fost cam speriată de această decizie, fiindcă nu ştiam ce mă aşteaptă, dar nu prea aveam de ales. Când am ajuns în Valencia, părinţii m-au înscris la şcoală şi, spre norocul meu, am fost trecută direct în clasa a VII-a, mulţumită notelor bune pe care le aveam în România şi, în special, datorită nivelului avansat la matematică. Limba spaniolă nu a fost o problemă, a fost greu în primele şase luni, am învăţat-o destul de rapid.

Sistemul de învăţământ din Spania mi s-a părut mult mai liberal, mai tolerant cu elevii şi cu o structură mai puţin ierahică decât în România, şi în liceu, şi în facultate. Elevii aveau o relaţie aproape de prietenie cu profesorii, care nu impuneau reguli de comportament strict, de genul să stai în picioare drept când le vorbeşti (cum era în România) sau să le ceri permisiunea pentru orice faci în clasa, nu te obligau să ieşi la tablă, ieşeam doar dacă voiam şi dacă ne simţeam pregătiţi. Elevii erau liberi să vorbească în clasă, să întrerupă profesorul dacă aveau întrebări. Unii profesori ne dădeau adresa lor de email şi numărul de telefon ca să îi sunăm în cazul în care aveam întrebări când ne pregăteam înainte de un examen.

În România mergeam la ore aproape cu frică, să nu cumva să mă asculte un profesor şi să nu ştiu, trebuia să învăţ mereu, să memorizez foarte mult. «Negruzzi» era o școală elitistă şi trebuia să învăţ foarte mult în fiecare zi. Nu aveam timp de nimic altceva, după ore.

În România mi se părea că învăţatul era considerat egal cu puterea elevului de a acumula informaţii, de a memora şi se aştepta de la elev să îşi dedice tot timpul şi energia lui pentru şcoală. În Spania, învăţatul mi s-a părut un proces, o colaborare între elev şi profesor, iar elevii erau încurajaţi să facă activităţi extraşcolare sportive sau culturale. Pe lângă aceasta, în România aveam foarte multe teme de făcut acasă, stăteam ore întregi cu culegerea în faţă şi învăţam până noaptea târziu. În Spania, temele erau limitate, astfel că elevul le putea face într-o ora acasă, aşa că era mult mai puţină presiune şi elevii aveau timp şi de alte lucruri.

Ai spus că la şcoala Negruzzi din Iaşi aveai foarte mult de învăţat şi trebuia să munceşti asiduu. Nu crezi că anii de studiu la şcoala din România te-au ajutat mult, în sensul că te-au format pentru a fi mai perseverentă, mai dedicată, mai disciplinată? Şi faptul că ai plecat dintr-o şcoală românească cu cerinţe mari te-a ajutat să te ridici la nivelul avansat la care ai ajuns apoi în Spania?

– Sigur ca da, chiar așa este! Pentru mine «Negruzzi» a fost ca un fel de armată care m-a instruit pentru viitor, fără nicio îndoială!

Și cum ți s-a părut sistemul universitar în țările unde ai ajuns cu studiile?

– Cum spuneam, am avut oportunitatea să studiez şi în Valencia, şi în Nantes, am obţinut o diplomă dublă în economie la ambele universităţi. Sunt două sisteme complet diferite. În Spania, profesorii erau foarte înţelegători cu studenţii, amabili, aveau răbdare să explice ceva de zece ori, nu forţau elevii cu întrebări la cursuri, nu era o ruşine să admiţi că nu ştii ceva. Profesorii făceau eforul să vină la sălile unde se ţineau cursurile, împrăştiate prin tot campusul universitar, ei alergau după elevi. Pe lângă asta, aveam un orar foare bun la cursuri, având cursuri doar dimineaţa, mulţi studenţi lucrau după amiază sau la sfârşitul săptămânii, mai toţi eram implicaţi cumva în piaţă muncii. În Spania, vârsta minimă la care poți avea dreptul la lucru e de 16 ani, şi eu lucram de la 16 ani, vara şi la sfârşit de săptămână, la o înghețătărie şi la un restaurant. Nu este o ruşine să lucrezi cu normă parţială în timpul facultăţii.

În Nantes, la universitate, erau mii de reguli de respectat, îţi cereau certificat de la medic dacă cumva lipseai la un curs, trebuia să justifici orice. Ţin minte că unei colege îi decedase tatăl, a lipsit de la cursuri vreo două zile şi o profesoară i-a cerut să justifice în scris motivul lipsei de la cursuri. Erau văzuţi că nişte zei greu de atins, era un sistem foarte ierarhic. Profesorul venea la curs, îşi recită cursul şi pleca, fără comentarii. Pe lângă aceasta, noi, studenţii, trebuia să alergăm după profesori prin campus dacă aveam nevoie de informaţii. În plus, orarul cursurilor era foarte greu de suportat. Aveai cursuri împrăştiate toată ziua, de la 9 dimneaţa până pe la 7 seara, aşa că un puteai să înveţi decât noaptea sau la sfârşitul săptămânii. Când aveam sesiune, în Spania aveam maximum două examene pe zi, cu pauză de câteva ore între examene, în Franţa am avut şi câte 3 sau 4 examene pe zi, un examen avea în medie 2 ore, era foare epuizant, foarte stresant.

Mă bucur că am avut şansa să experimentez ambele sisteme. Din Spania am învăţat să fiu mai tolerantă cu cei din jur, că fiecare are alt ritm să înveţe, să înţeleagă şi că respectul se câştigă, nu se impune. Din Franţa am învăţat că trebuie să munceşti mult singur, să fii autonom şi să nu aştepţi ca alţii să te ajute.

„Bursele pe care le-am obținut au însemnat o deschidere către lume

Vorbește puțin despre impresiile tale în urma schimburilor școlare de experiență și în timpul participării la școlile de vară în țările unde ai mers cu bursă. Ce te-a impresionat cel mai mult si ce ai învățat?

– În Spania limba engleză era prima limbă străină învăţată în şcoli, iar nivelul meu la limba engleză era foarte prost când am ajuns acolo. În România învăţasem franceza timp de patru ani, dar am făcut doar un an de engleză, aşa că trebuia să mă pun pe muncă. A fost greu în primele luni, apoi chiar am învăţat foarte bine, aveam o profesoară foarte drăguţă, o chema Reme, avea multă răbdare cu mine. În 2004, în liceu, m-a oprit un profesor pe hol şi mi-a zis că a aflat de nişte burse de la guvern pentru şcoli de vară în Anglia şi m-a încurajat să aplic pentru o bursă, a zis că şi străinii pot aplica, nu doar spaniolii. Am aplicat şi guvernul local mi-a finanţat un curs intensiv de engleză în Norwich. Stăteam la o familie de englezi. În câteva săptămâni mi-am îmbunătăţit foarte mult nivelul de engleză. În anii următori, am solicitat şi alte burse şi am ajuns şi în Dublin şi în Malta, la cursuri de vară.

Au fost experienţe minunate. Am călătorit, am cunoscut oameni minunaţi de peste tot în lume şi am experimentat cultura engleză, irlandeză şi malteză, mâncarea şi tradiţiile lor. Pentru mine, aceste burse au însemnat o deschidere către lume, mi-am dat seama cât de uşor este pentru generaţia mea să studieze sau să lucreze în străinătate şi cât de important este să cunoşti alte culturi, să ai mintea şi spiritul deschise.

„Nu aveam nevoie de vacanță, voiam să lucrez, să pun în practică ceea ce învățasem atâția ani

Ai făcut stagiu la Comisia Europeană, la Banca Centrală Europeană și din iulie 2013 lucrezi la Mecanismul European de Stabilitate. Povestește puțin cum ai ajuns să lucrezi aici.

– Când eram în anul IV de falcultate trebuia să fac practică cel puţin 3 luni ca să îmi validez diploma din Nantes. Am încercat să obțin stagiu în Nantes, dar a fost un mare eşec, nu conta că aveam note foarte bune şi că vorbeam patru limbi străine sau că scrisesem două lucrări de licenţă în franceză, mergeam la interviuri şi mereu primeam un răspuns negativ. Apoi am încercat să aplic în alte locuri şi mi-a mers foarte bine. Am făcut o aplicaţie pentru un stagiu la Comisia Europeană şi după câteva zile m-au sunat pentru interviu de la Direcţia Generală Concurenţă, în Bruxelles. Totul a decurs foarte bine şi am făcut un stagiu acolo timp de aproape şase luni.

A fost prima mea experienţă practică în domeniul academic în care studiasem atâţia ani, se încheia etapa job-urilor de studentă în restaurante, înghețătării, baby sitting şi era începutul unui nou capitol din viaţa mea. Practic, munca mea de atâţia ani se materializa, aveam un birou, lucram la cazuri interesante şi eram înconjurată de oameni foarte bine pregătiţi. Eram în culmea împlinirii după facultate.

După acest stagiu m-am întors în Spania să termin anul V de facultate. În timpul anului universitar, aplicam la locuri de muncă la firme, la instituţii, la orice găseam în domeniul meu, oriunde în Europa; nu îmi era frică să fiu departe de casă, dar mă speria ideea că se apropia luna iunie, că finalizăm cinci ani de facultate şi nu aveam de lucru. Am trimis CV-ul la BCE şi, după interviuri, mi-au oferit un stagiu în departamentul de operaţiuni de politică monetară, asta a fost cel de-al doilea mare pas în viaţa mea profesională. Eram foarte fericită. Terminam facultatea pe la sfâşitul lui iunie şi contractul meu începea pe 1 iulie, era exact cum îmi doream. Nu aveam nevoie de vacanţă, voiam să lucrez, să pun în practică ceea ce învăţasem atâţia ani. După stagiu am primit un contract de analist. Am lucrat acolo doi ani, după care am aplicat la MES în Luxemburg. Am primit o oferta să rămân la BCE, dar am decis să mă mut la MES.

Care este mesajul tău pentru românii de acasă și, de asemenea, mesajul tău pentru românii stabiliți în străinătate?

– Mesajul pentru românii de acasă este să nu fie mulţumiţi cu ce le impune sistemul şi clasa politică, să protesteze pentru dreptate, să fie mai exigenţi şi cu munca lor şi cu ce le oferă sistemul. Românilor din străinătate le-aş spune să nu uite de unde au plecat şi, oriunde merg în lume, să dea mereu dovadă de integritate, de muncă cinstită şi înţelepciune, reputaţia contează foarte mult.

În acelaşi timp, e important să ne păstrăm identitatea, să nu ne uităm rădăcinile, credinţă, limba. Ce m-a impresionat la românii din Spania e că ei au plecat, practic, cu biserica după ei, există biserici ortodoxe în comunităţile de români de acolo. Deşi au fost alungaţi din ţară, deşi sunt şi mulţi care s-au dezrădăcinat, totuşi românii se chinuie acolo să nu uite că sunt români şi trăiesc mereu cu dorul de ţară în suflete.

Ce crezi că ar trebui să facă românii stabiliți în străinătate pentru România?

– Cred că este important să ne menţinem informaţi în legătură cu ceea ce se întâmplă în ţară, să mergem la vot, să ne implicăm, să arătăm că ne pasă chiar dacă nu locuim în ţară, deoarece mulţi dintre noi se vor întoarce, mai devreme sau mai târziu. Trebuie să venim în România în vacanţă sau în vizită la rude mai des, să nu uităm de unde am plecat.

Şi, bineînţeles, ţin să precizez că ar fi bine să cumpărăm produse româneşti, oricând putem, şi să „consumăm” cultură românească mereu când avem ocazia, chiar şi în străinătate.

Am devenit un popor emigrant după anii ’90”

– Cum îi consideră străinii pe români?

– Mulţi spun că românii sunt foarte muncitori şi modeşti şi că, din nefericire, se mulţumesc cu puţin, în sensul că dacă văd că ceva nu merge bine, îndură o vreme, apoi pleacă în altă parte ca să caute ceva mai bun, în loc să rămână unde sunt şi să încerce să îmbunătăţească situaţia. Cred că reputaţia asta o avem deoarece am devenit un popor emigrant în special după anii ’90 şi, în loc să rămânem în ţară să creăm condiţii mai bune, mulţi am plecat pe meleaguri străine ca să ne căutăm dreptatea şi ne facem un rost. Mulţi zic că românii sunt complici la situaţia de corupţie şi sărăcie din ţară, că nu ne implicăm destul în modul cum conduce clasa politică ţara şi că ar trebui să ne revoltam mai des. Străinii sunt impresionaţi de capacitatea noastră de a învaţă limbi străine.

„Tinerii cu realizări remarcabile, dezamăgiți că în țară nu li se recunosc meritele”

– Mai cunoști români în străinătate care au avut realizări remarcabile? cum se simt departe de casă?

– Cunosc mulţi tineri cu realizări remarcabile, unii lucrează în instituţii publice, alţii în firme din sectorul privat. Unii sunt dezamăgiţi că în România nu li s-au răsplătit realizările academice sau profesionale şi că au fost nevoiţi să plece. Mulţi îmi spun că dacă salariile şi condiţiile de lucru ar fi mai bune, s-ar întoarce fără ezitări, că în străinătate nu caută altceva decât un loc de muncă mai bun, o situaţia materială mai bună. Alţii sunt foarte uşor impresionaţi de ceea ce văd în străinătate şi își uită repede de ţară.

„Majoritatea românilor plecați au ramas atașați de valorile românești”

– Cum ți se par românii de acolo (inclusiv cei din Spania, care sunt acolo la muncă)? O duc greu, muncesc mult, sunt fericiți cu situația lor? Cum sunt tratați? Au rămas în general atașați de credința și de valorile românești sau sunt în mare măsură înstrăinați de țară, dezrădăcinați, din ce ai observat tu?

– Am avut ocazia să cunosc tot felul de oameni, unii care o duc foarte bine, alţii care o duc mai greu, în general depinde de nivelul lor de educaţie şi în ce domeniu lucrează. Mulţi sunt mulţumiţi de ceea ce au realizat, că au scăpat de nişte datorii sau că îşi trimit copiii la şcoli mai bune. Alţii spun că efortul de a începe viața practic de la zero în străinătate nu a meritat. Unii şi-au reîntregit familiile în străinătate, alţii şi-au lăsat copiii de izbeliște ani de zile şi şi-au distrus familiile.

Eu cred însă că majoritatea au rămas ataşaţi de valorile româneşti, de cultura şi tradiţia noastră şi nu uită de unde au plecat. Majoritatea au proprietăţi în ţară, merg acasă în vacanţă destul de des, îşi ajută rudele rămase în România. Alţii, din nefericire, s-au rupt complet de ţară şi s-au „reinventat”, în opinia lor. De exemplu, nu menţionează că sunt români sau vorbesc cu accent străin chiar dacă sunt plecaţi de puţină vreme. Unii sunt convinşi că orice e din străinătate e mai bun, ceea ce consider că e o mare înşelare.

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.