«Epitaf», de Serghei Esenin

Nu cădea tu steaua mea supţire,
Prăpădind mănunchi de raze reci,
Căci acolo-n fund de cimitire,
Inimile nu mai bat în veci.

Luminezi prin stepe şi prin vremuri,
Umplând pacea câmpului, spre zori,
Sufletul de friguri mi-l cutremuri
Ca strigarea duşilor cocori.

Inălţându-şi creştetul de sfântă
Peste culmi şi crânguri şi tăceri,
Aud iar cum nu ştiu cine cântă
Despre toate câte-au fost mai ieri.

Toamna asta-n aur îmbrăcată,
Din aceşti mesteceni fără chip,
După cei ce am iubit odată
Plânge-ncet cu frunze pe nisip.

Ştiu, ah ştiu! Curând- curând în seară
Şi din vina nimănui, mereu,
Subt grilaj de schijă funerară
Trebui-va ca să zac şi eu…

Se va stinge flacăra din vatră,
Inima întoarce-se-va-n praf,
Buni prieteni îmi vor pune-o piatră
Şi-or rima un vesel epitaf.

Dar privind tristeţea şi mormântul,
Pentru mine-aş scri, definitiv:
Şi-a iubit el ţara şi pământul,
Cum iubeşte crâşma un beţiv.

din volumul George Lesnea, «Poeme de Serghei Esenin», Editura «Cartea Moldovei», 1943

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.